Rugăciune

Cum mă pot vindeca dacă nu simt trecerea timpului ? Cum să mă îmbunătăţesc, dacă nu mi se oferă o şansă ? Cum să am timp, dacă nu îmi fac timp ? Suntem bolnavi, putrezi, ca proverbialul măr, atât de putrezi încât şi viermii se îmbulzesc să iasă afară. Nici lor nu le place. Nici nouă nu ne place. Suntem confuzi. Nu ştim dacă susul e jos sau nu, ori dacă dreapta e stânga ori nu. Am vrea să credem că nu depinde de noi, că totul e destin implacabil, servit pe o tavă de argint, cu neputinţa de a refuza. Ne-ar plăcea să credem că suntem puri, ca un nou-născut, şi că singurul păcat e acela de a ne fi născut, iar greutatea lui e greutatea sufletului nostru. Ar fi frumos dacă cineva ar lua la infinit asupra lui păcatele noastre, şi le-ar şterge cu buretele. Ceva e în neregulă, chiar dacă nu putem pune punctul pe „i”. În final, dacă e să fim corecţi, şi căutăm un ţap ispăşitor, dacă avem nevoie de cineva pe care să-l arătăm cu degetul, tot ce trebuie să facem e să ne uităm în oglindă. Aş vrea să spun o rugăciune – nu mă rog, de felul meu, dar simt nevoia să o fac în momentul acesta – pentru noi, pentru voi, pentru ei, pentru tot ce nu a fost „posibil”, pentru fiecare flacără pe care am lăsat-o să se stingă şi pentru fiecare dintre noi pe care l-am lăsat să se înnece. Iată rugăciunea: O, Mare Anonim, îţi cer să te gândeşti o dată şi la noi, şi să îţi întorci privirea de la lumea noastră. Ne-am săturat să Te ştim că ne priveşti dar nu faci nimic, că dormi la serviciu, că Te prefaci a conduce Universul şi a ţese sorţi, când, de fapt, eşti un copil care torturează un muşuroi de furnici. Am vrea să ne laşi în pace pentru o fracţiune de eternitate, poate-poate ne-om descurca mai bine fără. Să nu mai încerci să strecori binele acolo unde face numai rău, şi să ne laşi în pace să ne plângem de milă pentru propriile noaste greşeli şi nepăsări, prostii şi rele-voinţe. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti. Amen.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 10