Ending Teaser

Şi asta era totul.

            Sperase ca întâmplările să ia o turnură aparte.

            Şi întâmplările chiar luaseră o turnură aparte. Doar că nu fusese turnura pe care şi-o închipuise el.

            Simţise în sinea lui că toate astea avea să se termine cu bine pentru el. Merita şi el o pauză de la ordaliile continue. Sperase asta cu tot ce îi mai rămăsese din ceea ce fusese odată sufletul lui.

            Astăzi, Speranţa este puţin sarcastică.

Şi, în mod ciudat, încă mai simţea asta. Îşi spuse că era doar un reziduu pe care încă nu ştia cum să îl elimine. Nu mai exista ... nu mai putea să existe nimic bun pentru el, acum că ea era ... plecată de lângă el. Definitiv.

Oamenii nu pot face alegeri, fiindcă sunt lacomi. Vor tot ce este de avut. Nu pot renunţa la jumătate, dacă li se pare că pot avea tot.

Iar viaţa este prea scurtă ca să vrei să domini totul. Viaţa este doar liniuţa aceea dintre data naşterii şi data morţii, sculptată în piatra funerară print-o singură lovitură de daltă.

Atât primeşti.

O lovitură de daltă pentru toate clipele acelea pe care ai face orice, ai da orice să le păstrezi. O lovitură de daltă pentru toată durerea, şi toată amărăciunea, şi toată bucuria, şi tot sacrificiul, şi toată gelozia şi prostia şi îmbrăţişările şi cuvintele şi dimineţile ploioase şi serile senine şi tăieturile de cuţit şi întârzierile la lucru şi nevoia de a avea ceva într-o anumită clipă şi uşi trântite şi orgasme furtunoase şi sticle de vin şi somn puţin şi durere de dinţi şi frig şi mirosul cărţilor şi trosnetul oaselor obosite şi melodia preferată şi nervii de luni dimineaţa şi fotografia de pe fundul sertarului şi contul de Facebook şi cearşaful umed de plăcere şi privirea aceea fugară şi cel de lângă tine şi singurătate şi o ceaşcă de ceai şi aşteptatul degeaba şi dezamăgire şi ciocolată cu stafide şi prieteni şi tasta care nu funcţionează şi „post-it”-urile de pe oglinda proaspăt curăţată şi ciorapii murdari şi pantofii cu toc şi concerte pe gratis la trupe-tribut şi ţinutul de mână şi toate celelalte.

O lovitură de daltă le comemorează pe toate.

O altă lovitură le şterge pe toate.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Postare epică, Vol. 3

Olga H.: Ura „True Blood”. Era singura tipă pe care o ştiam căreia nu îi plăcea serialul ăla. Odată era la mine şi ne uitam la un episod. Eram mai multe. Urma o scenă de sex între Tara şi un vampir, şi Tara clipea de parcă o regula un zeu. Şi atunci o auzim pe Clara: „Ce dracu’ clipeşte aşa pizda aia ? Tot o pulă e şi aia, nu e magică ! Doar o pulă de mort, care spre deosebire de el, se mai scoală din când în când !”. Am întrebat-o ce e cu ea. Zice: „Mă enervează prostiile astea cu vampiri. Mă enervează faptul că, mai nou, de fiecare dată când o femeie pune mâna pe o maşină de scris, cacă un roman cretin cu vampiri şi vârcolaci ! Atât de frustrate suntem încât ne irosim talentul pe prostii din astea ?”. Am întrebat-o – în glumă – dacă crede că se poate descurca mai bine. „Poţi fi sigură de asta !”. Apoi s-a ridicat şi a plecat, fără vreun cuvânt.

Helen Munro: Când m-am dus în camera ei a doua zi, am rămas trăznită. Un perete din camera ei era complet scris. Scria cu creionul pe perete. Rânduri dintr-un capăt în altul.

Joan Myrtle: A scris 5 zile încontinuu, şi a umplut pereţii camerei ei în totalitate. Apoi a dormit vreo 36 de ore fără întrerupere. Cineva a chemat un ziar local să facă fotografii. Până la sfârşitul săptămânii îi băteau la uşă cinci edituri care vroiau să publice „romanul de pe perete”. Ăsta era titlul provizoriu, până când Clara s-a gândit la altul. A fost best-sellerul anului.

Ana Gorik (publicist): Nu am văzut aşa ceva în viaţa mea. Patru pereţi, plini, din colţ în colţ cu cuvinte scrise de mână. Când am cumpărat drepturile de publicare, nu am ştiut cum să luam cuvintele de pe pereţi. Am încercat să fotografiem textul, dar nu se putea, fiindcă rândurile erau lungi cât un perete. Aşa că am adus nişte scribi, să copieze textul. Patru oameni au copiat patru zile în şir, fără oprire. Apoi le-am pus cap la cap. 700 de pagini. Şi ce poveste !

Ornella May: Stupefiant roman !

Karl Konrad Bux:: Nu am citit aşa ceva în viaţa mea. Şi am citit mii de cărţi.

J.J.: Cred că atunci a început să se îngroaşe gluma ... odată cu romanul acela. Sincer, nu o am la suflet pe fata asta, dar cartea e ... incredibilă.

Daffy: Extraordinar ! Nu l-aţi citit ? Nu cred. Păi .. e vorba despre ... Sigur nu l-aţi citit ? Ce naiba, e cea mai citită carte din lume, la ora actuală. S-a vândut în mai multe exemplare decât Biblia, ce dacu’ ! Cea mai bună carte scrisă de o femeie ! Ăsta e citat direct din Kriterion ! La 21 de ani. Pf ...

Ana Gorik: Tipa ştia să îşi facă publicitate. Scrie o carte de genul ăsta, o ficţiune transgresională de cel mai dur fel, zguduie lumea cu un tur de forţă în domeniul literar pe care nu l-am mai văzut de la ... Ellis încoace, cred, şi apoi ... dispare. Vânzările s-au triplat într-o săptămână. Cunosc scriitori respectaţi care nu au vândut într-o viaţă câte carţi a vândut Clara Munro în două săptămâni de la dispariţia ei.

Ethel Dandridge: S-au îmbogăţit soţii Munro, după cartea fetei. Milioane de dolari. Uite-aşa. Milioane.

Lenny Lanţuri: Stăteam cu toţii la marginea oraşului. Băutură, muzica dată tare, un foc făcut în mijlocul nostru. Clara privea în întuneric. Şi la un moment dat, se ridică şi arată cu degetul la fosta fabrică de cauciuc. Lângă fabrică era un bloc înalt de zece etaje, în care stătuseră muncitorii. Acum e gol. Geamuri sparte, uşi lipsă. Nimeni nu a locuit acolo de vreo 5 ani. Şi ne întoarcem toţi şi ce vedem. La etajul al optulea, o lumină. Era sinistru, vă jur. Soarele era de mult căzut sub orizont. Clara a tras o duşcă de tequila, apoi s-a ridicat şi a luat-o într-acolo. Daffy s-a luat după ea. Au revenit cam după vreo 20 de minute. Clara avea o tăietură pe obrazul stâng, de la tâmplă până la colţul gurii. Zicea că dăduse peste Omul de Sticlă. Nu i-am mai dat să bea în seara aceea.

Daffy: Am urcat după ea în seara aceea, până la etajul opt. Era beznă pe casa scărilor, în ruina aia împuţită. Eram ameţit rău de tot de la alcool ... mi-era frică să nu cadă ea pe scări, să îşi rupă ceva ... vă daţi seama. Era fragilă ca un pahar de cristal, dar mai beată ca un batalion de mecanici, şi cu starea ei, se pune să escaladeze scările, pe întuneric. Dumnezeule, mai bine te arunci de la etajul al zecelea în gol. Ai avea şanse mai mari să scapi cu viaţă.

Seth Drumgoole: Le-am dus în seara aia acasă, pe Clara şi pe Joan. Clara povestea, pe bancheta din spate, cu Joan, ce se întâmplase la etajul opt. Am ascultat. Zicea că ajunsese la etajul opt, şi în capătul coridorului se vedea o lumină, dinăuntrul apartamentului. A înaintat, şi a împins uşa. A văzut ceva, trecând dintr-o cameră în alta, şi a făcut câţiva paşi după ... chestia aia. Daffy zicea să atunci când a ajuns acolo, toate luminile erau stinse. Se împiedicase de Clara, care era pe jos. A luat-o şi a coborât cu ea. Clara nu mai ştia nimic în plus.

H. H. Leigh: Am făcut analizele copilei. Ţineam sânge de-al Clarei la laborator, în caz de accidente, care erau destul de frecvente. Am făcut expertiza. A ieşit pozitivă. Fetiţa era a Clarei. Clara era declarată moartă de aproape un an, iar fetiţa nu avea mai mult de două luni.

Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred că fiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personaj distinct în romanul ăla. (oftează) O să vi se pară că sun ca un disc zgâriat, dar copii din ziua de azi nu se gândesc decât la sex. Nu îmi vine să cred că fiica mea a scris romanul ăla. Nu ştiu ce să spun ... Şi fetiţa ... uitaţi ce scrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc. Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşi până deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat în boală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fi scris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii. Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şirag de cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine. Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu, şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărîse că nu le putea lăsa să zacă în sertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu o cutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Am acceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fi ca şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şi titlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e în rusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie de dinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă ?

Ana Gorik: Cartea trebuie citită de la final la început.

Fragment din „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”:

Căci vie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Am pictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pe mine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultat îngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pe piele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-am ascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Daffy: Pasajul meu preferat din carte e chiar la început. Ascultă aici: „Gemea cu capul în pernă. Gemea cu capul în pernă, şi cu mâinile înfipte în cearşaful care se uda văzând cu ochii. Gemea cu capul în perna care se uda şi ea văzând cu ochii. Genunchii începeau să îi amorţească. Îşi aduse aminte de vorbele maică-sii: <> Gemea cu capul în pernă, iar soţul ei îi mângâia spatele, în timp ce îşi împingea pelvisul în fesele ei. Era acoperită de transpiraţia care nu apărea decât în rare ocazii. Îşi ridică fruntea din pernă şi îşi trecu o mână prin păr, dându-l pe spate. Ah, ce bine se simţea. Durere plăcută, la ea în vintre. Păcat de ce avea să urmeze. Soţul ei avea să o ducă la orgasm, apoi o să ejaculeze în măruntaiele ei, şi apoi o să o bată până ce ea nu va mai ştii care e stânga şi care e dreapta. Ah, ce bine se simţea. Nu mai era mult acum. Doar câteva mişcări în plus. Simţea cum o cuprinde vidul acela de dinaintea orgasmului. Electricitatea aceea care venea de nicăieri. Începu să geamă, tot mai tare. Păcat de ce avea să urmeze. Apoi îşi întoarse capul spre soţul ei şi spuse: <>. Şi atunci, chiar în momentul acela, îşi dădu seama că făcuse o greşeală.” (râde) Trebuie să recunoşti că ştie să construiască un punct culminant. (râde iarăşi) Asta îmi aduce aminte de o vorbă de-a ei: „Fie ca să ai parte de un minut în Rai, înainte ca diavolul să afle că ai murit !” (râde).

           

Olga H.: Zice: „Hai să intrăm în magazinul ăsta de pompe funebre.” Şi intră. O iau după ea şi o întreb: „Ce dracu’ vrei să faci aici ? De ce vrei să îţi cumperi un coşciug ?”. La care ea: „Plănuiesc să mor în curând !”.

Helen Munro: Omul de Sticlă era un prieten imaginar al Clarei. Îl „ştiam” de când Clara era mică. Mai aducea vorba despre el, din când în când. Spunea că o vizita, mai ales seara, după ce o puneam în pat, să doarmă. (râde) Zicea că o ţinea trează toată noapte şi îi citea tot felul de cărţi.

Daffy: Mi-aş da încă un deget ca să ştiu pe unde e Clara acum … Dar nu orice deget. Să nu fie unul mare sau unul arătător. În afară de astea, oricare.

Enyo Fleisch: Vă citez dintr-o conversaţie pe care am purtat-o cu ea pe vremea când îmi era pacientă. În mod normal obligaţia de confidenţialitate psiholog-pacient nu mi-ar permite să fac asta, dar având în vedere că pacienta nu mai există … în sfârşit … Am hipnotizat-o şi a început să îmi vorbesacă în limba rusă. Zicea aşa (îşi potriveşte ochelarii pe nas): „Poporul meu, soldaţii mei, fraţii mei .. să nu faceţi greşeala să credeţi că acest eşec ne-a oprit. Dimpotrivă, acum e vremea să renaştem, pe neaşteptate, din cenuşă, ca Phoenixul, suntem nemuritori şi invincibili ! Ne-au subestimat, şi asta le va aduce pieirea ! Trebuie să învingem, şi vom învinge ! Tovarăşi, vă rog, credeţi-mă că voi face absolut orice pentru victoria noastră ! Voi vărsa sângele fiecăruia dintre voi pentru ea, dacă trebuie !” (tuşeşte, îşi drege vocea). Deja devenise agitată, dar am întrebat-o – vorbesc puţină rusă (rânjeşte) – „Şi apoi ce vei face ?” Şi ea mi-a răspuns: „Apoi îl voi vărsa şi pe al meu !”.

Helen Munro: La început, când am primit vestea, când se zicea că a murit, că i-ai găsit trupul … primul lucru pe care l-am gândit a fost „Doamne, în sfârşit sa întâmplat !”. Nu mă înţelegeţi greşit, mi-am iubit fiica foarte mult. Şi acum o iubesc. Dar, pe de altă parte, mă gândeam că suferinţele ei au luat sfârşit. Al doilea gând a fost: „Cum a murit ? Cum s-a întâmplat ? A căzut de la etaj ? A fost lovită de o maşină ? S-a împiedicat pe stradă ? Care din situaţiile astea i-a fărâmiţat oasele fragile ?”.

H. H. Leigh: S-a întâmplat în final. Ce mai era de spus ? Sticla incasabilă avea multe crăpături dar se ţinea întreagă. Şi a cedat. Mai devreme sau mai târziu trebuia să cedeze. Primul ciob a căzut. Era normal ca restul să-l urmeze.

Joan Myrtle: Am făcut o înmormântare cu tot tacâmul. Chiar şi un sicriu i-am cumpărat, noi prietenii ei, deşi nu era un trup de băgat în el. Toţi au pus câte ceva în sicriu. Majoritatea au pus ghipsuri vechi pe care ea le dăduse lor, pline de inscripţii, desene, versuri de cântece şi partide de X şi O. Cineva a pus o pereche de tenişi Converse, noi-nouţi. Daffy a aruncat o cutie de prezervative. Porcul ! (râde) La un moment dat cineva a întrebat pe şoptite dacă Ewan fusese anunţat. Atunci s-a făcut linişte. Am dat nişte telefoane, dar nu am putut lua legătura cu el. Nimeni nu se gândise să îl anunţe, dar, în acelaşi timp nimeni nu se gândise că ar putea lipsi chiar el, dintre toţi oamenii. La dracu’, era mai probabil să lipsească mama Clarei de la înmormântarea ei, decât Ewan. Şi nu a dezamăgit. Nu a lipsit. Când am lăsat sicriul în groapă şi a început să plouă, toţi s-au împrăştiat care pe unde. El stătea sub un copac şi privea piatra funerară a Clarei. Nu credea că reprezenta ceva real. I se părea că era o încercare a noastră de a o uita definitiv pe Clara, că era doar o scuză să o eliminăm dintre noi, în mod forţat. El ŞTIA că ea nu era moartă.

Lenny Lanţuri: Ewan ? (se încruntă) Cine dracu’ e Ewan ?

Olga H.: Ewan … hm, v-aş putea spune ceva despre el şi despre Clara, dar nu cred că asta v-ar spune ce era între el şi Clara.

Joan Myrtle: Toată lumea a început să primescă lucruri după dispariţia Clarei. Absolut toţi. Chestii mici, şi în principiu nefolositoare, dar într-o oarecare măsură, toate aceste cadouri reprezentau dorinţele lor de o viaţă. Maică-sa a primit cadoul cel mai tare: o nepoţică. Mereu îşi dorise o nepoţică, dar se ştia că pentru Clara o sarcină ar fi putut să se transforme într-o tragedie. Ce am primit eu ? (râde) Nu pot să vă spun. Am promis să păstrez secretul. Clarei i-am promis. Da, ştiu că e moartă … probabil, dar, cunoscând-o pe Clara, asta nu schimbă cu nimic situaţia (zâmbeşte) …

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Postare epică, Vol. 2

J. J. (jurnalist): Am văzut-o la volanul maşinii lui Daffy. El era pe locul mortului, şi chiar părea mort. Probabil că era beat. Dar tipa, era vigilentă. Ochii îi scânteiau, ca şi cum tocmai crăpase capul cuiva. Jur. Era foarte calmă, dar totuşi părea atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei.

Daffy: Am găsit în portbagajul maşinii o plachetă de metal ruginit, pe care scria „Venice Beach – 14 M”. Nu am făcut legătura cu nisipul din buzunarul din spate al blugilor mei, decât mai târziu. Şi, desigur, cu crima.

Ozzie (bateristul trupei The Gardens): Nu ştiu ce dracu’ i-a făcut, dar Daffy nu lăsa pe nimeni, şi când zic asta, chiar vorbesc serios – pe nimeni – să îi conducă maşina. Era o rablă împuţită, un Firebird din ’68, numai găinaţul de pe el îl mai ţinea laolaltă. Dar nu i-ar fi dat-o nici la Cristos Gornistul. Şi o văd pe tipa asta, pe Carla sau Clara, cum dracu’ o cheamă, la volan.

Harlan E. (prieten din copilărie): Soarta. Credeţi-mă pe cuvânt. Nimic nu face cât soarta. Poliţaii au căutat cadavrul timp de două luni. Au renunţat în final. Nici nu ştiau dacă tipul era mort. Putea fi în Indochina din câte ştiau ei, mort de beat cu sula în curul vreunei prostituate de 12 ani. Au renunţat, şi nu fără să răsufle uşuraţi. Apoi, într-o zi de la sfârşitul lui septembrie, ultima zi cu soare din anul ăla, un copil s-a dus pe plajă, deşi părinţii au spus mai târziu, când poliţia i-a chestionat, că nu îi dăduseră voie să meargă pe plajă. Şi s-a pus să îşi construiască o cetate. De nicăieri i s-a năzărit pruncului ăstuia să îşi construiască un fort medieval, cu turnuri şi cu şanţ de apărare împrejur. Şi peste ce dă ? Peste tipul ăla. Omorât şi îngropat în nisip la începutul verii. Vă spun, nimic nu face cât soarta.

Paul Kindred: Da, cum să nu îmi amintesc de crimă ? În oraşul ăsta, singurul lucru care mai pulsează e Clara. În rest, nimic ieşit din comun. Şi, ca de obicei, am avut iarăşi aceeaşi impresie că era implicată. Desigur, investigaţia numai ce începuse.

Olga H.: Au stabilit după autopsie că era vorba de un tip pe care îl cunoşteam vag, Fred Hamm. Era un pic mai în vârstă decât noi. Poliţia îl căuta de la începutul verii. Dispăruse, mi se pare, chiar în seara în care avusesem balul de absolvire.

H. H. Leigh: Am participat la autopsie, în calitate de medic primar al spitalului din oraş. Au trimis pe cineva de afară să se ocupe de toată treaba. A fost neplăcut. Trupul stătuse în nisip aproape 3 luni. Era în stare avansată de descompunere. Abia au desprins ceva de la el. Murise de la o lovitură cu un obiect dur, primită în partea stângă a capului, chiar deasupra arcadei. Şi pe obrazul drept fusese ars cu ceva, probabil o ţigară, sau un fier înroşit. Nu ştiau sigur. Îi lipseau două degete de la mâna stângă. Mijlociul şi arătătorul. Fuseseră tăiate cu o foarfecă de tuns via.

Helen Munro: Când a bătut poliţia la uşa, întrebând de Clara, era să cad de pe picioare. Ziceau că au găsit nişte fire de păr de-ale Clarei, pe lângă cadavru. Insinuau că ea ar fi avut vreo legătură. Nu îmi venea să cred.

Paul Kindred: Deocamdată, tot ce aveam erau nişte fire de păr de-ale Clarei Munro. Erau şi nişte bucăţi de carne pe sub unghiile mortului, dar nu au putut fi folosite. Aşa că, normal, fiind singura pistă, am început să investigăm. Desigur, era destul de neconvingătoare toată treaba. Legiştii stabiliseră data morţii pe la sfârşitul lui iulie, cam prin data balului absolvirii. Clara avea pe atunci un picior în ghips. În niciun caz nu ar fi putut să îl ucidă pe tip şi să îl târască singură pe plajă şi să îl îngroape. Doar dacă fusese ajutată.

Elliot Wuhl (inspector de poliţie): Fred Hamm era căutat de poliţie de ceva vreme. Se mutase în oraş în urmă cu doi ani, ca să scape de lege. Desigur, nimic nu se putea dovedi cu certitudine, dar plana deasupra lui o oarecare vină. Fusese implicat într-o crimă. Se pare că oricine i-a făcut-o, s-a gândit la răsplată. Alt motiv nu putem distinge.

J. J.: Le-am spus poliţiştilor că fata lui Munro o făcuse. O văzusem în seara crimei, şi părea destul de suspicioasă. În plus, ce dracu’ căuta la volanul maşinii dacă avea piciorul în ghips ? Dacă mă întrebaţi pe mine, mie mi se pare că se cam prefăcea. Nu ştiu cum reuşea, sau de ce, dar mie toată treaba cu oasele ei fragile îmi mirosea dubios.

Ozzie: Am fost chestionaţi toţi, normal. Cine, ce făcuse, cu cine făcuse, şi unde făcuse. Dacă am văzut ceva, dacă am plecat pe undeva după bal, în ce combinaţii, cât am stat, unde ne-am futut ... tot. Mi se părea cam multă vâlvă. Se purtau de parcă fusese curăţat vreun mare ştab. Reporterul ăla, J. J., era tare pornit să dea de ucigaş. Era absurd, la un moment dat. A ajuns să spună că Clara îl omorâse pe tip.

H. H. Leigh: Era absurd. Am spus poliţiei că o persoană în condiţia Clarei nu putea să facă aşa ceva, nici chiar în cea mai bună formă fiind. Dar au insistat. Am făcut un control, o expertiză, cu o comisie adusă special din capitală. Au confirmat cele spuse de mine.

Daffy: Am stat la interogatoriu o zi întreagă. Ziceau să maşina mea fusese folosită la transportarea cadavrului. Găsiseră ceva urme de vopsea pe pantalonii mortului. Într-adevăr, era de la maşina mea – abia atunci am observat că fusese ciobită – dar nu îmi aminteam nimic. Le-am spus că fusesem beat-cur în seara balului. Dar că îmi aminteam să fi fost cu Clara. Atât le-a trebuit. Acuma îmi pare rău că am vorbit de ea, dar, eram speriat. Oricum, nu am spus nimic de genul „pe ea o vreţi, ea a făcut-o”. În niciun caz. Dar am menţionat că fusesem cu ea. A fost destul.

Paul Kindred: Erau nişte lipsuri. Puştii spuneau că după bal, nimeni nu o văzuse pe Clara Munro vreo câteva zile. Părinţii ei spuneau că a doua zi după bal plecase în excursie cu Joan Myrtle. Joan habar nu avea de aşa ceva. Daffy zicea că plecaseră împreună de la bal, doar ei doi, dar că nu îşi amintea unde au fost, sau ce au făcut. Medicul ei, dr. Leigh, spunea că a treia zi după bal Clara s-a prezentat la tratament. Apoi iarăşi a dispărut câteva zile. La vreo 4 zile după bal s-a întors acasă, şi totul s-a aranjat. De la ea nu am reuşit să scoatem nimic. Zicea că băuse la bal, şi amestecase cu antibiotice, că nu îşi mai amintea nimic. Părerea mea ? S-au îmbătat toţi în vreo pivniţă şi s-au injectat cu tot felul de prostii. Poate chiar au fost în excursie. Într-o altă „excursie”.

Enyo Fleisch: Nu că plec urechea la toate prostiile pe care le debitează lumea, dar ideea că Clara Munro ar fi putut ucide era ... imposibilă. Avea un comportament distructiv, dar faţă de ea, nu faţă de ceilalţi. Cred că venea de la ideea că era o povară pentru părinţi şi prieteni. Şi nu vroia asta. Comportamentul ei aducea a autoflagelare, se pedepsea pe sine fiindcă suferea de OI, de parcă ar fi fost vina ei. Încerca să îşi grăbească sfârşitul cu tot comportamentul ei oribil de neglijent cu privire la propria siguranţă. Cel puţin aşa credeam. Nu aveam curajul să o întreb care era motivul adevărat pentru care făcea ce făcea. Cunosc bine zicala „dacă ţi-e frică de răspunsuri, nu pune întrebări”. Şi eram terifiat de răspunsurile pe care Clara mi le-ar fi dat.

Joan Myrtle: Clara era foarte surescitată din cauza acuzaţiilor care i se aduceau. Dar insista că nu îşi aducea aminte. Băuse, într-adevăr foarte mult, dar asta tot nu justifica faptul că dispăruse timp de 4 zile. Dar şi mai speriată era fiindcă nu ştia cum şi cu cine se dezvirginase.

Ethel Dandridge: În final lucrurile s-au potolit. Nu au găsit făptuitorul, şi au închis cazul. Nu era nici primul eşec al poliţiei locale, şi cu siguranţă, nici ultimul. Lucrurile au intrat la normal. Şcoala a început din nou, Clara şi-a mai rupt un braţ ...

Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine acasă. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 11 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !

Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică banchete de maşini şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.

Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)

            Se opri o clipă. Auzi ghiorăituri ce păreau să vină de la ea din stomac.

            – Încă un pic, mai rezistă ! îşi spuse ea, şi lovi tastele cu frenezie.

Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna, din câte mi-am dt eu seama, un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.

Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.

Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.

Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul a rămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingă televizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cum am spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie. Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?

Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.

Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

 

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Postare epică !

Eric (logodnicul Clarei): Odată, în timp ce făceam ... ştiţi, dragoste, mi se pare, într-un acces de plăcere (ezită) a dat cu mâna în noptieră. Şi-a rupt-o pe loc. Vă daţi seama ? Nu puteam nici să facem dragoste fără ca ea să fie în pericol.

Joan Myrtle (cea mai bună prietenă a Clarei): Ne ştiam de când eram mici. Am fost lângă ea când şi-a rupt pentru prima dată un picior. Avea 5 ani. În preajma mea şi-a rupt numai picioarele. Braţele şi le rupea în preajma iubiţilor.

Leclercq (profesor de matematică): Nu îi plăcea matematica. Deloc. Nu o putea pricepe. Integrale, funcţii ... erau limbi străine pentru ea. Odată, de nervi că nu reuşea să înţeleagă un sistem, a izbit banca cu piciorul. Atât i-a fost. A trebuit să o duc la spital, să i-l pună în ghips. (râde) A scăpat de matematică o lună.

H. H. Leigh (medic): Osteogenesis imperfecta, sau OI, sau Boala Oaselor Fragile, cum i se mai spune, e o afecţiune genetică a oaselor. Persoanele care au OI se nasc cu ţesut conector defect, sau fără capacitatea de a-l produce, de obicei din cauza unei deficienţe de colagen Tipul-I. Clara avea tipul I de OI, caz în care colagenul are o calitate normală, dar se produce în cantităţi insuficiente. Oasele ei se rupeau uşor, avea o uşoară curbură a şirei spinării şi ochii uşor ieşiţi în afară. Simptome tipice. Ne aşteptam să şi surzească, dar asta nu s-a întâmplat. Poate mai târziu, dacă ar mai fi apucat ziua.

Helen Munro (mama Clarei): Nu ştiu cum s-ar fi putut întâmpla. Medicii spuneau că toată problema e genetică. Probabil că nu şi ereditară, în cazul ei. Mutaţie individuală, proprie, aşa spuneau. Clara şi-a rupt primul membru la 3 zile după ce am născut-o. Medicii spuneau că e de mirare că nu şi-a rupt braţul ieşind din mine.

Olga H. (prietenă din copilărie): Clara era o fată tare neastâmpărată. Maică-sa trebuia să fie mereu cu ochii pe ea. Să nu îşi rupă vreun picior sau, mai rău, gâtul. Taică-său era mereu plecat. Aproape că nici nu era conştient de faptul că fiică-sa avea o boală genetică de oase. Dar tratamentele Clarei erau scumpe, şi banii trebuiau făcuţi de cineva. Iar maică-sa stătea mereu cu Clara.

Joan Myrtle: Clara lucra cu mine la supermarketul din oraş. La stivuit marfa pe rafturi. (râde) Ce slujbă de luat când suferi de Boala Oaselor Fragile ! Şi insista ca ea să fie cea care se urcă pe rafturi, şi pe scări. Mă omora. Şi îl omora şi pe dl. Hardiggan, şeful nostru. Înainte să o angajeze, a pus-o să semneze ceva hârtii, că firma nu îşi asumă răspunderea în cazul unor viitoare (şi inevitabile) fracturi.

Helen Munro: Nu suportam să o văd în scaunul acela cu rotile, sau cu vreun braţ legat în jurul gâtului. (oftează) Încearcă să îi spui copilului tău de 4 ani că toată viaţa ei va trebui să stea într-un scaun cu rotile, scărpinându-se pe sub ghips cu o lingură de lemn, în timp ce alţi copii se joacă afară, în soare. Dar aşa măcar eram împăcată că nu mai făcea prostii până nu i se vindecau fracturile. Şi apoi, imediat ce fractura i se vindeca, nu treceau câteva săptămâni, şi îşi rupea altceva.

H. H. Leigh: Clara a avut parte de 51 de fracturi. Şi-a rupt femurul stâng de 8 ori, gamba stângă de două ori, piciorul drept de 15 ori, braţul stâng de 20 ori, clavicula stângă o dată, arătătorul, mijlociul şi inelarul de la mâna stângă şi trei coaste de pe partea dreaptă. Niciodată nu şi-a rupt braţul drept. (râde) Era chiar interesant. Mi s-a spus odată, când au adus-o cu coastele rupte, că aterizase de pe un scaun pe partea dreaptă a corpului. Braţul nu avea nimic.

Karl Simmons (prieten din copilărie): Dumnezeule, am văzut-o pe fata aia învelită din cap până în picioare în ghips, din cauza oaselor rupte. Obişnuiam să facem pariuri între noi. Eu mereu pariam că următoarea fractură va fi de picior. Nu am câştigat niciodată. Majoritatea fracturilor de picior le avusese înainte ca eu să pun pariurile.

Ethel Dandridge (vecină): Domnul să ne ajute de aşa copii. Şi să îi ajute şi pe soţii Munro. Erau oameni cumsecade ... în marea parte a timpului. Nu meritau aşa ceva. Un asemenea copil ... şi acum nu mă refer la oasele ei. Clara era pur şi simplu diabolică. Şi era şi deşteaptă. Asta era mai rău.

Ornella May (profesoară): Aveam 30 de ani de activitate când am fost transferată în oraşul ăsta. În prima zi de şcoală am dat cu ochii de Clara Munro. Ce mai privelişte, daţi-mi voie să vă spun. Era mereu julită la coate, cu vreun braţ în ghips. Deşi niciodată nu am văzut-o scriind cu braţul drept, sunt sigură că era braţul cu care scria. În rarele momente în care am văzut-o scriind la ore (râde), foarte rare momente, scria cu stânga. O singură dată am primit o lucrare de-a ei, şi mi se părea că ceva nu era în regulă cu scrisul. Nu l-am recunoscut. Aveam un prieten care lucra pentru poliţie, era grafolog. I-am arătat lucrarea Clarei, şi mi-a spus că în mod sigur, fusese scrisă cu mâna dreaptă. Am întrebat-o pe Clara ce era cu lucrarea. „Nimic”, mi-a răspuns. De atunci nu am mai primit astfel de lucrări. Cred că şi-a dat seama că ştiam. Că era ambidextră, adică.

Jacob Smith (prieten): Uneori era tare deschisă. Pusă pe şotii. Râdea de mine când alunecam pe jos pe culoarul cu detergenţi. Alunecam din cauză că ea punea săpun lichid pe duşumea. Din acela transparent. Cred că vroia să îmi rup şi eu vreun picior sau o mână. Nu îi port pică. Dacă ţi-ai petrecut atâta timp tot rupându-şi picioarele şi mâinile, ca şi ea, la un moment dat te saturi, presupun, şi ai vrea că şi alţii să o mai păţească. Iar dacă asta nu se întâmplă ... te ocupi tu de problemă. (face cu ochiul, apoi râde)

Daffy (prieten): Avea un joc tare idiot, pe vremea când eram în clasa a cincea. Mergeam în parc, şi ea se urca pe leagăne, de fapt, pe bara cea mai de sus a leagănului. Şi se atârna cu capul în jos, de ea, agăţată numai cu picioarele. Apoi începea să se balanseze. Scotea peri albi oricui o cunoştea. Dacă ar fi căzut de acolo, ar fi murit pe loc. Oasele ei nu erau în niciun caz capabile să suporte o asemenea traumă. (râde) Odată ne-a prins maică-sa acolo, şi după ce a dat-o jos de e bară, a vrut să o plesnească la fund. Palma i s-a oprit la câţiva centimetri de dosul Clarei. (râde) Şi Clara era perfect conştientă de situaţie.

 

Joan Myrtle: Să vă spun eu ce cred ? Cred că statul prin spitale i-a făcut ceva Clarei. De fiecare dată când o vedeam după ce ieşea din spital, era mereu nervoasă. Avea o privire de fiară care ştia că nu va trece mult şi va trebui să se întoarcă înapoi în cuşcă.

Alex Batt (duşman din copilărie): Clara, Clara ... (oftează). Nu mă bucur că a dispărut. Poate că chiar a şi murit. Cine ştie ? Ăştia, în niciun caz. Dar mă bucur că a plecat de prin locurile astea. Era pe cât de adorabilă putea fi o fată cu un braţ mereu în ghips. Stăteam departe de ea, fiindcă avea capacitatea să mă facă să vreau să o lovesc. Iar eu nu fac aşa ceva. Odată m-a lovit cu piciorul, şi tot ea a fost cea care şi-a dislocat glezna. Bine că nu şi-a rupt-o. Atunci să fi văzut urgie pe capul meu.

Enyo Fleisch (psiholog): Clara a fost activă mereu. Poate mai activă decât majoritatea copiilor sănătoşi de vârsta ei. Ceea ce era extrem de neobişnuit la cei cu OI. De fapt, cu cât avansa în viaţă, cu atât devenea parcă mai inconştientă de starea ei. Dacă la vârsta de 10 ani sărea de pe leagăn la 3 metri înălţime, la 15 ani juca fotbal cu băieţii. Şi la 19 ani a participat prima data la o tăiere de porc. Desigur, şi-a rupt braţul, dar ideea este că, cu cât mai mult se rănea, cu atât vroia parcă mai mult să se rănească. Nu pot să îmi închipui ce ar putea conduce pe cineva la un asemenea comportament distructiv.

Eric: Am cunoscut-o pe Clara pe o plajă. Tocmai se terminase anul universitar, şi toată lumea se îmbulzea la plajă. (zâmbeşte) Clara era în costum de baie şi cu braţul în ghips. Era înfăşurat într-o pungă, ca să protejeze ghipsul de umezeală, şi capetele erau ermetizate cu (râde) bandă izolatoare. Normal că atrăgea atenţia oricui. Eu eram singurul de acolo care nu o cunoştea. A intrat în apă, şi după o oră, eram cu ea pe pătură, singuri. Nu ştiu ce să zic. În mod ciudat, nu prea îmi amintesc momentul acela. E o ceaţă. Ştiu însă că de atunci nu ne-am mai despăţit. Asta şi cicatricea ei. Avea o cicatrice pe spate. O arsură minusculă, în formă de sărut. Arăta ca şi cum două buze ar fi ars-o pe spate. Mi-a spus că se arsese de curând, într-un atelier al unui prieten care era artist. Buzele care o arseseră ajunseseră pe faţa unei sculpturi. I-am sărutat cicatricea. Se potrivea perfect cu gura mea. (zâmbeşte) Îmi plăcea.

Helen Munro: Taică-său venea seara obosit de la lucru iar ea îi sărea în braţe, şi îl punea să o „facă avion”. Harold pufnea în râs de fiecare dată, şi indiferent cât ar fi fost de obosit, nu o refuza niciodată. Apoi se uita la ceas, şi o certa, de formă – „Domnişoară, uite cât e ceasul ? De ce nu eşti în pat ?”. Atunci Clara începea să ţopăie prin camera de zi, până când Harold o lua iarăşi în braţe şi urca la etaj cu ea. Clara nu punea nici măcar un picior pe o treaptă. Ţin minte că odată baia de la etaj era scoasă din funcţiune, şi Clara a stat în capătul scărilor şi a aşteptat ca unul din noi să o ducă jos. Era prea mică pentru balustradă pe vremea aceea. Noi eram afară, şi nu am auzit-o. În final şi-a dat drumul pe ea.

George Exley (coleg de facultate): Obişnuia să ne care pe toţi până la bazinul de înot. În fiecare zi. Uneori se arunca în apă îmbrăcată, şi dârdâia tot drumul spre casă. Îi plăcea să înoate aproape la fel de mult cum îi plăcea să îşi rupă oasele. Cred că şi-ar fi dorit foarte mult să îşi fi rupt ceva în timp ce era în apă. Asta nu s-a întâmplat niciodată.

Ornella May: Într-o zi am prins-o pe Clara punând pariu cu nişte colegi, în curtea şcolii. Punea pariu că îşi rupea un picior sau o mână. Ceilalţi nu vroiau să pună pariu contra aşa ceva. Vroiau să pună pariu contra faptului că NU îşi rupe o mână sau un picior. Clara accepta. Mereu câştiga.

Jacob Smith: Ţin minte odată, când eram cam de vreo 16 ani, a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să mergem să ne dăm cu sania. Avea un picior în ghips. Şi mai era şi incidentul acela cu scările, tot în perioad aceea se întâmplase..

Enyo Fleisch: Ura scările. Prefera să se coboare cu fundul pe balustradă, lucru mult mai periculos decât scările. Nu suporta scările. Şi le simţea de la distanţă. Ca şi cum le-ar fi putut mirosi. Venea la mine la cabinet şi în loc să urce cele trei trepte care dădeau înăuntru, după ce asistenta mea deschidea uşa, Clara sărea direct înăuntru, pe covor. Nu cred că a atins vreodată o treaptă cu piciorul. Eu cel puţin nu am văzut-o făcând asta.

Helen Munro: O auzeam spunându-i lui Harold „aruncă-mă direct în pat!”. Mi se făcea piele de găină, când mă gândeam că ar putea să îşi rupă gâtul ei firav dacă ar fi căzut cum nu trebuia. Desigur ca taică-său avea destulă minte încât să nu o asculte. Dar de fiecare dată când o auzeam, mi se oprea inima în loc. Parcă nu era ea.

H. H. Leigh: O problemă cu cei care suferă de OI este că sunt foarte prevăzători, şi acest lucru duce uneori la extreme. Cu Clara asta nu era o problemă. De fapt, ea manifesta o tendinţă spre auto-distrugere, total necaracteristică celor cu OI sau, chiar şi oamenilor în general. Era mereu cea care se arunca prima la tot felul de activităţi care implicau lovituri şi accidentări.

Lenny Lanţuri (prieten): Îmi plăcea tipa. Era genială. Ştia foarte multe despre tatuaje şi despre motoare. Uitaţi-vă aici. (îşi dezveleşte umărul) Ea mi-a făcut desenul ăsta pe braţ. Ea mi-l făcea mie, în timp ce eu îi desenam pe ghipsul de la picior. Mereu îi desenam ceva pe ghipsurile pe care le avea. Ah, şi asta. (îşi ridică tricoul şi arată spatele). Versurile de la „Fever”. Mie în mod normal nu îmi place Elvis, fiindcă era un poponar, dar pentru ea aş fi făcut orice. Am ajuns să îmi placă şi Elvis. Şi am lăsat-o să îmi tatueze versurile pe spate. (râde) Ce îi mai plăcea să danseze !

H. H. Leigh: Am vrut să îi implantăm tije de oţel inoxidabil în canalele intramedulare ale oaselor lungi. Părinţii ei au acceptat măsura abia după ce Clara îşi rupsese ambele picioare şi braţul stâng într-o cădere de pe balustradă. Era ceva destul de extrem, dar se cerea a fi făcut. Clara a refuzat. A spus: „Pentru ce îmi trebuie mie aşa ceva ? Nu sunt bolnavă !”. Părinţii au renunţat.

Eric: Când m-am dus pentru prima dată la ea acasă, să îi cunosc pe ai ei, maică-sa a început să plângă. O ţineam pe Clara de mâna dreaptă. Cea stângă o avea încă în ghips. Părinţii ei mi-au spus că expectanţa de viaţă a celor cu OI era destul de redusă, iar Clara se apropia de termenul-limită. Dumnezeule, avea doar 19 ani. Când am rămas singuri, Clara m-a întrebat dacă părinţii îmi dăduseră de înţeles că ea e pe cale să „expire”. Am râs, şi i-am spus că nu. Desigur că ea ştia că o minţeam.

Dl. Anderson (profesor de arte plastice): Nimeni nu a desenat vreodată scaune la ora mea. Asta până nu a apărut Clara Munro. Fata asta nu ştia să deseneze decât scaune. Sau orice aducea a scaun. Fotolii, şezlonguri, jilţuri, bănci, hamace, orice. Ah da, şi biciclete. Era o mare fană a bicicletelor. Şi avea nervi să le deseneze. Majoritatea colegilor ei se mărgineau la fircălit maşini sau păduri, sau bungalow-uri de vacanţă, dar Clara era foarte tacticoasă. Uneori dura şi trei săptămâni până termina de desenat o bicicletă. Una dintre bicicletele ei se află şi acum la Centrul Cultural al oraşului. Fantastice desene. Dar puţine. Fiindcă le desena cu stânga, iar stânga era ruptă aproape tot timpul. Dar dacă bine îmi amintesc, am primit de la ea desene chiar şi atunci când nu putea lucra cu stânga. (gânditor) Atunci desena scaune. Când avea mâna stângă ruptă, desena scaune.

Joan Myrtle: Când mergeam la baluri sau la discoteci, trebuia să am grijă de ea mereu. Dansa de parcă era sfârşitul lumii. Obişnuia să bage pe rock’n’roll în timp ce dădea pe gât o sticlă de tequilla. Vă daţi seama că după zece minute era pe altă lume. Se lovea de lume, călca pe cioburi, dar nu se oprea. Îmi făcea zile negre. Dar era sufletul petrecerii. Nu se putea fără ea. Odată m-am dus fără ea la un chef, şi toată lumea s-a speriat. „Unde e Clara ?” mă întrebau. Era acasă. Întârzia doar şi mi-a spus să merg înainte. Petrecerea nu s-a pornit decât după ce Clara a ajuns acolo.

Seth Drumgoole (prieten din copilărie): Mereu aveam problem cu ea când venea la concertele noastre. Eu cântam într-o trupă, The Gardens. Rock progresiv, puţin alternativ, oricum, chestii nouveau. Ea era old-school. (oftează) Mereu old-school. Venea la concerte şi se punea chiar în faţa podiumului, şi când întrebam lumea ce vrea să mai cântăm, ţipa cât o ţineau plămânii ăia ai ei firavi, vreo prostie gen Led, sau mai rău, Van Morrison. Şi ceilalţi se luau după ea. Şi trebuia să cântăm Kashmir sau ... (pufneşte) Era cel mai groaznic coşmar al nostru. Ne arunca în epoca de piatră a rockului, jur. Dar ştia să facă nişte tatuaje excepţionale. Uitaţi aici ...

Dl. Anderson: Nu făcea niciodată nimic cu braţul drept. Eu cel puţin nu am văzut-o. Nu fusese rupt niciodată, dar nu îl folosea deloc. Ironic, nu ? Singurul lucru neafectat era şi cel mai inutil. (râde)

Lenny Lanţuri: Ţin minte că avea un tatuaj pe o parte a abdomenului, pe care şi l-a făcut la 15 ani. Cred că pe partea stângă. Da, pe partea stângă. Şi-l făcuse singură. Nu ştiu cum, dar şi-l făcuse singură. Era ceva de genu’ „Chiar dacă păşesc prin Valea Umbrelor Morţii, motivul pentru care nu mă tem nu e fiindcă Domnul e cu mine, ci fiindcă sunt cea mai afurisită de acolo”. (râde)

Gabriela Okotek (prietenă din copilărie): Nu îi plăceau rochiile. Când am avut balul la sfârşitul liceului, ar fi trebuit să vină în rochie. Mai ales că îşi rupsese piciorul stâng chiar cu două săptămâni înainte. (râde) A venit în blugi, care fuseseră tăiaţi pe marginea stângă. Nu putuse să îşi bage piciorul în ei, aşa că tăiase cracul stâng, şi despicase cusătura. Apoi o prinse la loc, pe şold cu ace de siguranţă. (râde) Toată noaptea a dansat. Nu îmi aduc aminte chiar cum a reuşit asta, dar ...

Joan Myrtle: Balul era o problemă. Nu pentru Clara, să ne înţelegem. Pentru ea nimic nu era o problemă. Era singura din oraş care părea să nu ştie că avea OI. Dar restul ... toţi trebuia să avem grijă.

Ornella May: La balul de absolvire a liceului am văzut-o pe domnişoara Munro. Purta ceva panataloni rupţi, fiindcă nu îi încăpea piciorul ghipsuit în ei. De ce naiba nu venise în rochie ? Nu o puteai distinge de băieţi. Purta cămaşă albă şi papion. Ciudată fată. Singura din liceul ăla care purta mereu cămăşi.

Jacob Smith: La bal ne-am îmbătat aşa de tare încât a trebuit să îl ducem pe Robert la spital, la spălături stomacale şi perfuzii cu glucoză. Clara a fost cea care i-a pus capac. Au făcut concurs. Câte o sticlă de vin fiecare, şi trebuia băută dintr-o dată. Când Clara a luat sticla goală de la gură, Rob era deja pe spate, cu spume la gură. Şi când mă gândesc că ea lua antibiotice, pentru picior ...

H. H. Leigh: Clara s-a prezentat la tratament la două zile după balul de absolvire. Îmi părea perfect trează. Când i-am luat sânge pentru analize, încă mai avea alcool în el. Nici nu am putut să îi fac  înjecţia cu antibiotice.

Helen Munro: I-am spus Clarei să nu bea la bal. Cum îi stă unei domnişoare să bea ? Foarte urât. Ştiu că se obişnuieşte, mai nou, dar eu şi cu taică-său suntem de modă veche. I-am spus că o desfiinţez dacă îmi vine acasă mirosind a băutură.

Paul Kindred (ofiţer de poliţie): Am făcut inspecţia localului înainte de bal cu câteva ore. Împreună cu pompierii. Ştiţi, în momente din astea, unora dintre copii li se pare amuzant să de-a drumul la apă în pivniţă, sau să înfunde toaletele cu hârtie igienică. Apa se ridică şi în mijlocul serii, ne trezim că dansăm în apă. E amuzant, dar nu atunci când cineva se electrocutează. Oricum, nu am găsit nimic. Totul era în ordine. A doua zi dimineaţă, am fost chemaţi de urgenţă. Cineva tăiase furtunul de gaz de la bucătărie, cu o seară înainte, dar după ce plecasem noi. Nimeni nu a păţit nimic, slavă Domnului, dar nu ştiam cine, şi de ce ar fi făcut aşa ceva. Primul lucru care mi-a venit în minte atunci când am văzut furtunul tăiat a fost „nenorocita aia de Clara Munro”. Nu ştiu de ce. Nu aveam niciun motiv să mă gândesc la asta, dar ... Adevărul este că, de fiecare dată când se întâmpla ceva rău printre copii, toate faptele o arătau pe ea ca făptaşă.

Daffy: Am stat toată noaptea cu Clara. Ne-a făcut praf. Îşi murdărise şi blugii şi tenişii. Şi vroia să conducă. Chiar dacă nu avea nici carnet şi nici picioare bune pentru aşa ceva. M-am certat cu ea, fiindcă nu vroiam să o las la volan. Am mers în bucătăria localului, şi ... nu mai îmi aduc aminte. M-am trezit a doua zi dimineaţă, pe bancheta din spate a maşinii mele. Acolo mă trezesc de obicei. Nici urmă de Clara. Mă durea capul îngrozitor şi aveam o pată de … de spermă pe blugi. Am vrut să îmi aprind o ţigară, dar bricheta de la maşină îmi dispăruse. Atunci am observat că cineva scrisese cu ruj roşu pe parbriz „Bună dimineaţa”. Am recunoscut rujul. Era al Clarei. Nu am mai văzut-o timp de o săptămână după aceea. Mergeam în fiecare zi la ea acasă. Nu băteam la uşă, că m-ar fi snopit tac-su în bătaie. Adică, ce să caut eu, un derbedeu, la fiică-sa ? Nu. Dar i-am aruncat cu pietricele în geam până când i l-am spart. Nu a ieşit nimeni pe fereastră. Nimeni nu ştia pe unde e.

Helen Munro: După bal, Clara a plecat de acasă câteva zile. Cu Joan. Au plecat cu cortul, cu ceva colegi. A apărut după câteva zile. Totul părea în regulă.

Joan Myrtle: Spre dimineaţă, Clara a dispărut. Nu am mai văzut-o câteva zile după aceea. Apoi ne-am întâlnit pe plajă. Îmi spunea că credea că îşi pierduse virginitatea. Cum adică „credea” ? Nu ştia sigur.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care este

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Îndrăgostită de o maşinărie precisă

Blonda îl asculta, privindu-l direct în ochi, şi nu îşi dădu seama că transpira. Toţi ceilalţi îi priveau în linişte. Troy se retrase doi paşi, ca şi cum ar fi ştiut că Paul se apropia. Apoi ieşi din bucătărie.

            Ea îl privi, până când Troy dispăru în mulţimea adunată în acel apartament din Village.

            Muzica era dată tare, băuturile se preparau în fiecare cameră la un bar aflat în colţ. Canapelele erau pline de tineri care se mângîiau unul pe altul pe picioarele lungi şi fine şi albe, care se frecau unul pe altul la prohaburile tensionate, care căutau cu degetele, prin chiloţi sfincterele zemuitoare. Fumul de ţigară forma o masă compactă. Era atât de dens încât cu greu distingeai ceva concret la o distanţă mai mare de un metru.

            Ea îl trase pe Paul după ea, până în mijlocul mulţimii. Acolo îşi încleştă braţele în jurul lui, şi începu să se mişte, fără să îşi dea seama de natura mişcărilor. Fluke începuse să cînte ceva înfundat – probabil „Zion” – apoi sunetul deveni din ce în ce mai clar.

            Picăturile de sudoare se simţeau alunecând pe piele. Trupurile din jurul lor erau fierbinţi, aburinde. Ţigările aprinse ca nişte ochi de demoni şi sclipirile de lumină din pahare erau aproape singurele lumini din apartament. Ea îşi apăsă buzele moi şi umede pe buzele lui Paul, şi degetele ei căutau carnea lui pe sub tricou. Şi-ar fi dorit să aibă unghii mai lungi. Să le poată înfige în carnea lui. Să îi traseze urme peste coaste. Să se înfigă şi ea în el, aşa cum el se înfipse în ea de nenumărate ori. Să fie şi ea cea care penetrează, măcar o dată.

            Paul o lăsă să îl zgârie, şi, surprinzător, nu încercă să îi întoarcă favoarea. Se lăsă pe mâna ei. O sărută pe gât, şi la un moment dat se simţi tentat să o muşte, dar se mulţumi să îşi plimbe vârful limbii peste umărul ei dezgolit.

            Ea îşi înfigea unghiile în carnea lui, şi bărbia în scobitura umărului său stâng. Deschise ochii, şi prin smogul acela dens, îl văzu pe Troy scrutând-o, în timp ce sorbea dintr-un pahar, şi mai schimba câteva cuvinte cu o tipă îmbrăcată foarte ţipător, într-un maiou auriu, cu spatele gol.

            Îl trase pe Paul după ea, prin mulţime, să scape de privirea otrăvită a lui Troy, şi merseră, şi merseră, şi păreau că nu mai ajung în celălalt capăt al camerei. În final, văzu un loc liber pe o canapea, şi îl împinse pe Paul acolo. Se urcă peste el, şi începu să îl sărute apăsat, violent, dureros. Dinţii li se ciocniră, şi părea că fiecare era aerul celuilalt. Paul îşi strecură o palmă în partea din spate a blugilor ei, şi, deşi era conştientă de asta, iar asta nu era o practică cu care ea să fie obişnuită sau împăcată, nu se împotrivi. Chiar dacă era în public. Lângă ei, un alt cuplu făcea acelaşi lucru. Privirea ei o întâlni pe cea a tipului care stătea lângă Paul.

            „Nu pot să fac asta ! Nu aici !” îi trecu ei prin minte.

            Aşa că se ridică de pe Paul, şi îl trase după ea.

            Nu îşi putea explica ce se întâmpla cu ea. Era nervoasă pe Troy, dar asta nu avea nicio legătură cu dorinţa incredibilă de a face ceva ieşit din comun. Era destul de trează încât să ştie că alcoolul şi iarba erau, în mare parte, de vină. Dar dacă ar fi vrut, ar fi putut spune NU. Ar fi putut să se oprească. Dar nu vroia. Văzu o uşă deschisă, şi dincolo de ea, o dâră de lumină. Intrară acolo, şi fără vreun cuvânt, se aşeză pe vasul de toaletă, şi începu să îl descheie pe Paul la prohab. Ochii lui se îngustară, dar nu spuse nimic. Se asigură că uşa era închisă şi blocată, să nu îi deranjeze nimeni. Pielea plesnea pe sexul lui întărit. Îl luă între buze.

            Apoi se ridică, şi Paul se aşeză pe vasul de toaletă. Ea îl încălecă. Buzele li se atinseră, şi el simţi izul de smegmă prelingându-se de pe limba ei fierbinte. Gândi, deloc ruşinat:

            „Dacă ea nu spune nimic, nici eu nu spun nimic !”

            Apoi o pătrunse, încet, lăsând-o pe ea să stabilească ritmul. Şi ea făcu întocmai. Cu coatele proptite la el pe umeri, şi cu bărbia la el pe creştet, cu ochii închişi şi cu abdomenul tremurând, ea se prelingea încet, în sus, apoi în jos, apoi în sus, apoi în jos, pe sexul lui umezit. Îi simţea degetele cum o mângâiau pe spate, abia atingând-o. Îi simţea suflarea bătându-i în piept, şi limba atingându-i adâncitura de sub gât. Erau concentraţi. Ca şi cum atunci creau universul. Totul trebuia să fie perfect. Fiecare mişcare trebuia să producă un maxim de plăcere, cu un minim de efort. Ea se mişca încet, cât putea de încet. Simţea cum labiile i se înfăşurau în jurul penisului lui Paul, agăţându-se de el, atunci când se ridica. Simţea cum pereţii din interiorul ei se electrizau atunci când se lăsa în jos. Degetele începură să îi tremure. Un geamăt îi scăpă, fără să vrea. Paul o strânse cu degetele lui lungi şi puternice şi noduroase, apropiind-o de el.

            Degetele lui parcurseră linia curbă a feselor ei. Se mişcau în continuare încet, dar momentul se apropia. Mişcările ei deveneau din ce în ce mai sacadate. Se oprea bursc, şi apoi o lua de la capăt, semn că nu se mai putea controla atât de bine ca la început, când totul era încă limpede. Răsuflau tot mai greu, şi braţele ei se încleştau tot mai tare în jurul gâtului lui Paul. Sânii ei se striveau de pieptul lui. Şi degetele lui îi apucară părul, şi traseră tare de el. El nu crâcni, ci îşi împinse pelvisul în sus, tare, de vreo patru ori. Şi asta a fost tot. Ea s-a încleştat de el, şi coapsele i-au îngheţat timp de câteva clipe, apoi, ca o schingiuită la finalul torturii, a scăpat un geamăt prelung. Aceea a fost lovitura plăcerii.

            Ea simţi cum sexul lui încă pulsa în interiorul ei, golindu-se în continuare. Îl sărută. Strălucea. Îl îmbrăţişă. Rămaseră aşa o vreme.

            Paul o aşteptă până se îmbrăcă, şi îi spuse să iasă ea prima. El o va urma peste câteva minute. Ca un adevărat gentleman.

            Ea ieşi, şi căldura din apartament care contrasta puternic cu răcoarea băii din care ieşise, o moleşi. Din difuzoare se auzea „Porn on a Stick”, marca The Dust Brothers.

            Îşi făcu rost de o băutură, când reuşi în final să ajungă la bucătărie. Era plin de lume, omeni pe care nu îi cunoştea, pe care nu îi mi văzuse niciodată şi pe care nici nu avea să îi mai vadă vreodată.

Într-un colţ al apartamentului imens, Chuck Spadina şi a sa trupă începură să îşi acordeze instrumentele. Oamenii – dacă se puteau numi oameni – îşi umpleau paharele sau îşi desfăceau sticlele, şi se pregăteau de un concert ad-hoc. Spadina privea peste capetele lor, în gol, în stilul său, atât de caracteristic. Era nebărbierit, şi purta un tricou gri, subţire, transpirat. Se apropie de microfon şi scrâşni:

– V-a fost dor de domnul Anderson ?!

Blonda zâmbi involuntar. Domnul Anderson ? Domnul Anderson era mort de mult.

– DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA !!! ţipară glasurile.

Chuck îşi trecu degetele peste coarde, iar bateristul începu să bată un ritm neregulat. Mulţimea părea să îşi fi pierdut minţile.

            Stătea rezemată de tejghea. Îşi ţinea gura uşor deschisă. Trăgea aerul fierbinte în piept, şi buzele uscate i se contractau la fiecare inspiraţie. Se strângeau, şi le simţea grele, de piatră. Era conştientă de cantitatea de alcool pe care o ingerase în seara accea. Nu conta. Era beată, şi conştientă de asta. Mai trase aer în piept de câteva ori. Îi plăcea să îşi simtă buzele aşa. Pleoapele îi atârnau grele, poleite cu plumb, în loc de machiaj. Simţea cum paharul îi aluneca încet dintre degete. Era greu, din sticlă groasă, şi aproape plin cu … ceva. Degetele ei erau lipicioase, şi paharul aluneca tot mai tare. Ştia că în curând îl va scăpa, dar nu se putea scoate din starea aceea. Nu era obosită. Doar … visătoare.

            Paharul izbi podeaua, dar nimeni nu observă nimic. Era plin de lume în jurul ei, dar, ca şi în seara când Paul o dusese în mijlocul Times Square pentru prima oară, exista un moment în care o milion de oameni o ignorau simultan. Ea deschise ochii, şi văzu paharul la picioare. Se aplecă, încet, şi îl apucă, iar când se ridică în picioare dădu cu ochii de Jonathan.

            Stătea tolănit pe un fotoliu, cu o ţigară ţinută neglijent între buze, şi cu picioarele depărtate. Între acele picioare, se afla capul unei tipe.

            Jonathan o privi pe blondă, oarecum mirat, oarecum dezamăgit că ea trebuia să ia parte la aşa ceva, că văzuse de fapt, cât de triviali erau cu toţii, şi până unde mergea barbarismul lor. Sau, mai degrabă, dezamăgirea lui cădea în spinarea faptului că acest spectacol era observat de persoane nedemne de a-l înţelege. În acelaşi timp, privirea lui era şi una de triumf. O privea cu un aer care spunea că nu se supune judecăţii morale aparţinând nimănui din specia gânditoarelor care au capacitatea de a roşi.

            Blonda îl privea şi ea. Privirile lor se înnodau deasupra capului tipei dintre picioarele lui Jonathan. Şi în tot acest timp, ea se întreba unde era Emma.

Când tipa îşi ridică capul, Jonathan îi zâmbi blondei. Iar tipa se întoarse brusc. Blonda văzu că era – în mod surprinzător – chiar Emma.

Surprinsă cu mâna în borcanul cu miere, blonda, se îndreptă spre baie.

Acolo era plin de femei. Ea se rezemă de un perete, şi închise ochii. Îşi spunea că visează. Nu că ar fi fost ceva incredibil ce văzuse. Doar că …

Simţi o răsuflare pe pielea umedă, şi când deschise ochii o văzu pe Emma stând în faţa ei. Puse o palmă pe perete, deasupra umărului blondei, şi spuse:

            – Am văzut cum te uiţi la Jonnie. Nu te feri. V-am văzut împreună. Ştiu ce vrea el, şi ştiu ce vrei şi tu. Dacă vrei, pot să îţi dau să „guşti”, de probă ! râse Emma, şi îşi apropie gura de a ei.

            Blonda se feri uşor.

            – Vrei să ştii ce gust are scula lui ? Trebuie doar să îmi săruţi buzele !

            Emma îşi pierduse strălucirea în faţa ei. Devenise o femeie între femei.

            Ca prin vis, blonda o întrebă:

            – Ce ai luat ? Cât ai luat ?

            – Crede-mă, nu destul ! spuse Emma plictisită.

            – Cred că trebuie să fie ceva de scula lui ! observă blonda, detaşată. Nu ştia de unde ieşeau cuvintele astea. Nu erau ale ei.

            – E, e … opină şi Emma, pe un ton ciudat, un melanj de plictiseală şi mândrie burgheză.

            – Din păcate, nu mă interesează. Mai degrabă … te-aş săruta pe tine … pentru tine.

            Emma se retrase, şi o privi cu o sprânceană ridicată. Apoi ieşi din baie, râzând.

            Ieşi şi blonda, şi dădu nas în nas cu Troy.

            Acesta o prinse de umeri, şi o împinse înapoi în baie. Ea nu spuse nici un cuvânt, dar îl sfidă din priviri.

            – În sfârşit, ne întâlnim din nou ! strigă el triumfător, nesinchisit de faptul că în jurul lor erau o mulţime de femei. Unele îşi retuşau machiajul, altele prizau prafuri sau trăgeau din ţigări. Erau şi vreo câteva care se sărutau între ele. Troy nu părea impresionat sau interesat.

            – Ce vrei ? îl întrebă ea, punându-şi mîinile în şolduri.

            – Să reluăm discuţia de unde am lăsat-o, desigur !

            – Nu avem ce discuta. Eşti … o brută. Un om lipsit de sentimente. Habar nu am ce relaţie ai avut cu taică-tău, dar comportamentul tău, per ansamblu mă duce cu gândul la o singură idee: că nu faci nimic pentru nimeni, decât pentru tine. Că eşti un egoist cum nici termenul de „egoist” nu poate defini. Sincer, mă mir că femeile te lasă să te apropii de ele.

            – De ce nu m-ar lăsa ? întrebă el, zâmbind, în timp ce îşi aprindea o ţigară.

            – Nu ştiu, dar eu nu te-aş lăsa să te apropii de mine, îi aruncă ea cu scârbă.

            – Mă laşi acum, observă el.

            – Nu am de ales.

            – Nici ele nu au.

            – Mă întreb când ai avut ultima oară o femeie care să nu plângă sau să nu aştepte să fie plătită, la final ! spuse ea, căutând din priviri uşa, peste umărul lui.

            – Ultima a făcut ambele chestii ! râse el. – Fii mai optimistă ! Viaţa e un căcat.

            Brusc, părea că îşi pierduse interesul în a discuta cu ea. Asta, sau nu mai avea nimic de spus cu gura aia, izvor nesecat de blasfemii. Se întoarse pe călcâie, şi îi făcu cu ochiul, în timp ce trăgea uşa după el.

            Ea rămase în mijlocul băii, cu femei forfotind în jurul ei, părând să nici nu o ia în seamă. Ca în mijlocul unei pieţe.

            Ajunseră acasă. Pe drum, Paul îi explicase că Troy nu era omul care să fie uşor luat pe sus, mai ales de sentimente. El nu avea sentimente nici pentru cei vii, darămite pentru cei morţi.

            – Şi, în fond, ce îţi pasă ţie cât îl iubeşte pe taică-său ? izbucni brusc Paul.

            – Nu e vorba de asta. De ce îi iei apărarea ?

            – Cum adică, îi iau apărarea ? se miră Paul.

            – Aşa, încerci că îi explici acţiunile. Încerci să îl justifici.

            – Troy face exact ce se aşteaptă lumea de la el să facă. Dacă m-aş întâlni cu el într-o zi şi s-ar purta frumos cu mine, aş şti că nu stau de vorbă cu Troy.

            – Şi de la mine se aşteaptă lumea să fac multe lucruri, dar, a face ceva sau a face altceva doar de dragul altora e …

            – E civilizat, preluă el vorba. – E omenesc.

            – Atunci să ştii că civilizaţia îmi face greaţă. În cazul ăsta, prefer să îi fiu soră şarpelui.

            – Nu îţi fă griji. Dacă mai stai mult printre oameni, o să te schimbi şi tu.

           

            „Are dreptate. Oamenii te schimbă. Asta păţesc şi eu ?” se întrebă ea.

Fragment din "Laptele negru al mamei" - Volumul III