Era toamnă. Trecuseră cinci luni de la incident. Trecuseră cinci luni de când câştigase pariul, dar încă nu-şi primise banii. Trecuseră cinci luni de când intrase în Cartea Recordurilor, pentru a fi efectuat cea mai lungă săritură din istoria omenirii. De atunci fusese pe la preoţi, pe la vrăjitori şi pe la tot soiul de personaje care-şi atribuiau puteri oculte, dar nici măcar unul dintre aceştia nu reuşise să-i lămurească pe părinţii lui despre natura capacităţilor sale ieşite din comun.
Trecuseră cinci luni de când sărise optzeci şi cinci de metri în lungime, iar el nu-şi aducea aminte de nimic. Cea mai imposibilă-posibilă performanţă sportivă din istorie, iar el ... nu-şi aducea aminte de nimic.
Îl chema Paul. Avea 16 ani şi era în clasa a X-a la unul dintre cele mai bune licee din oraş.
De la „incident” (căci aşa se refereau cei din jurul său la acea zi faimoasă), i se mai întâmplaseră unele lucruri nu tocmai normale. La începutul şcolii, avusese o criză în timpul orei de sport, când îşi dăduse ochii peste cap, şi levitase la trei metri de podea, timp de aproape două minute. Levitaţia nu fusese voită.
„Avea braţele depărtate, şi ... şi picioarele drepte ... ca şi cum ar fi fost răstignit !” îşi aminti el ce spusese un coleg.
„Se uita la mine, apoi parcă privea în gol ! Şi-a dat capul pe spate, convulsiv, şi s-a ridicat de la podea ! A fost incredibil !” spusese o altă colegă.
Şi declaraţiile continuau, unele mai seci, altele înflorite, dar toate susţineau ferm că ar fi levitat. El, însă, nu-şi aducea aminte de nimic.
De atunci colegii şi profesorii începuseră să-l ocolească, să se poarte rece cu el, vrând, parcă, să scape de compania lui cât mai repede.
Fragment din "Băiatul care a sărit"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu