Era întuneric de vreo două ore. Ningea puternic, şi viscolul împrăştia noianele de zăpadă pe strada pustie. Deşi abia ora 6, oraşul era pustiu. Nicio maşină nu trecea pe străzi, niciun om nu se plimba pe trotuar, şi aproape nicio lumină nu era aprinsă. Parcă tot oraşul era mort.
Pe o alee întunecată se auzeau zgomote ciudate. Vâjâieli şi croncănituri scurte, şi un fel de vorbă sacadată, întreruptă, de parcă cel care rostea cuvintele se temea să nu fie auzit, şi nu reuşea să termine cuvintele.
Un boschetar bătrân care dormea sub o bucată de carton îşi ridică privirea spre locul acela. Văzu o umbră imensă zbătându-se între două tomberoane, şi într-un moment, păru că creatura zgârie peretele de cărămidă roşie cu unghiile – nişte unghii de oţel – făcând să iasă scântei.
În lumina miilor de fulgi strălucitori de lumină, bătrânul văzu ceva ce îl făcu să se cutremure. O mantie neagră, şi o glugă imensă, trasă peste figura creaturii nu fuseseră de ajuns pentru a îi ascunde trăsăturile hidoase: pielea crăpată, lividă, dinţii măcinaţi de carii cafenii – sau ce-or fi fost – , şi ochii negrii, strălucitori.
Fragment din "Crepusculul zeilor"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu