Detalii

Nu perfecţiunea maschează imperfecţiunea, ci lipsa de observaţie. Ea nu era perfectă, în niciun caz, chiar dacă asta era aparenţa în faţa tuturor. Poate că imaginea ei strălucitoare avea chiar menirea de a o ascunde. De a o ascunde la vederea tuturor. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea îşi expune cu multă neurşinare şi, în acelaşi timp, cu şi mai mult curaj, toate imperfecţiunile care o alcătuiau. Chiar prezenţa lor îţi distrăgea atenţia. Îi priveai zîmbetul larg, alb, strălucitor şi oftai, plictisit. Altă parte a ei căreia nu îi puteai reproşa nimic. Afecta pe toţi cei din jurul ei, atât de evident, atât de burghez, atât de plictisitor. Dar dacă te apropiai mai tare şi reuşeai cumva să nu fii stupefiat de prezenţa ei, atunci puteai să mai arunci o privire zâmbetului ei. Şi vedeai crăpături. Smalţ căzut. Pete. Ciobituri. Şi te simţeai trădat.

Vise reci

Ură pentru necunoscut

Se gândea la toate femeile acelea, cu zâmbetele lor reci, arse cu fierul pe feţele lor.

Se gândea la trupurile lor virginale, frumoase, şi cu care era totuşi ceva în neregulă, erau - la o privire mai atentă - respingătoare, nu făceau decât să arunce un iz respingător şi o umbră mohorâtă asupra celui mai frumos şi esenţial act dintre un bărbat şi o femeie. Cu trupurile asemeni unor fructe neculese şi uscate pe dinăuntru, care aşteaptă iarna să le şteargă din memorie.

Se gândea la felul în care îşi găseau cuvintele în aşa fel încât făceau totul să pară murdar şi greşit. Tot ce ele nu cunoşteau, tot ce ele nu aprobau, tot ce ele nu vroiau ... fete bătrâne cu himene de oţel şi cu dinţii încleştaţi. Cu buze rujate inutil şi perfecţionist, care nu acceptau săruturi, printre care limba nu putea pătrunde deloc.

Se cutremură cuprins de un fior şi, cu privirea înceţoşată şi dinţii strînşi, îşi spuse că prietenia asta sterilă şi ascetică dura deja de prea multă vreme, şi că era vremea să o sufoce cu chiar veşmântul care o proteja.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 144

Ah, să fii neputincios ...

În ţara laptelui şi a mierii, în ţinutul sângelui şi al lacrimilor, peste noapte are loc o nouă coup d’etat. Evident, populaţia nu este alarmată, nici măcar vag afectată. Oricum, în mare parte din timp nu se ştie cine conduce ţara. Este ca şi cum un nor negru învăluieşte clădirea preşedinţială, şi norul nu poate fi străpuns de nicio privire. Totul se petrece în cea mai mare clandestinitate. Ca şi cum ţara este furată, bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă. A doua zi oamenii se vor trezi în gol, şi alte mâini vor fi trecut deja la cârma ţării. Ca şi cum ţara e schimbată, centimetru cu centimetru. A doua zi oamenii se vor trezi în celălalt capăt, iar picioarele se vor dovedi prea plăpânde pentru un drum atât de anevoios.

Bărbaţi, femei, copii, totul e apăsat. Ce poate speria inimile oamenilor în aşa hal încât războinici să plângă chirciţi în vreun colţ în care lumina lămpilor nu bate ?

Îşi ţin sufletele ascunse în borcane, ascunse şi ele la rândul lor sub chiuvete murdare. Şi scot sufletele doar la lăsarea serii, pentru a se înveşmânta în ele, pentru că purtarea sufletului în mod constant uzează trupul, fiindcă afară iarna nucleară şuieră în jurul oaselor, fiindcă e frig, iar luna e o amantă crudă.

Vremurile atârnă grele deasupra tuturor, dar un vechi proverb canibal susţine că toţi oamenii sunt la fel de buni.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 140

Devenire

Degetul.

La început a fost degetul.

Degetul mare de la piciorul stâng.

Un deget alb, neted, pe care abia se puteau sesiza amprentele.

De parcă era sculptat în piatră albă.

Ba nu.

Mai bine priveşte-ţi degetul mare de la piciorul stâng şi închipuieţi că e făcut din opal.

Îţi poţi închipui ?

Doar degetul.

Până la prima articulaţie.

Doar prima falangă.

Despre asta vorbesc.

Apoi din deget a crescut fiinţa.

Omul.

Încetul cu încetul.

Prima dată a apărut o altă falangă.

Acea falangă s-a transformat într-un os metatarsian.

Apoi au apărut vasele de sânge, care s-au înfăşurat în jurul osului.

Şi ligamentele.

Muşchii.

Alte oase. Tarsiene.

Calcanee.

Tendonul lui Ahile. Da, Ahile. Ahile era un sodomit împuţit.

Remarca asta mă face să par intolerant ?

Oricum, tendonul a urcat pe tibie, până în spatele genunchiului, printre muşchi.

Rotula şi celelalte oase ale genunchiului de desprind încet.

Petalelor ale osului.

Tibia şi fibula înfloresc într-un femur lung şi gros.

Ancorate de femurul alb sunt ligamentele şi fibrele pe care edificiul le trage după el.

Cabluri de susţinere, elastice şi rozalii.

Se înmulţesc, se înspiralează în jurul femurului, şi formează mănunchiuri trainice, segmente de muşchi.

Copacul femural avansează.

La un moment dat produce două crengi.

Una mai scurtă, una mai lungă.

Cea lungă se termină într-o sferă.

O sferă lucioasă, netedă.

Apoi explodează şi devinde bazinul.

Sacrumul se umple ca o groapă, şi din mijlocul ei răsar vertebrele.

Un palmier osos. Un tort care face echilibristică.

Coastele se împrăştie în aer, îmbrăţişând inima, strângând-o în braţele lor lipicioase, şi pecetluiesc centura de cartilagii cu un stern lat.

Claviculele şi omoplaţii urmează, şi de acolo muşchii o iau înainte.

Şi ... CREEAZĂ.

Acromion, deltoid, triceps brahial.

Biceps brahial.

Şi ... CREEAZĂ.

Latissimus dorsi, anconeu, brahioradial.

Şi ... CREEAZĂ.

Şi în sus, în jurul ultimelor vertebre, ca liane roşii se împletesc în jurul gâtului omohioidianul, splenius al capului, sternocleidomastoidian.

Toate se grăbesc. Să ajungă primele în vârf. Să fie primele care definesc forma.

O formă a lucrurilor ce vor urma.

Ca un pahar, trupul se umple de tot ce îi trebuie.

Apoi se înfăşoară pe sine într-un veşmânt subţire, cu rol predominant estetic.

Cade peste tot mecanismul, ca o ploaie albă. Un costum, o rochie mulată, adusă de nori şi depusă pe umerii fiinţei.

E atât de fragil.

Dar cât e de frumos.

Alb, ca şi degetul de la care a pornit totul.

Pe dedesubt se pot observa tunelurile vânăte prin care circulă combustibilul necesar funcţionării acestei creaturi.

CREAŢIE scrie pe planurile prototipului ei, la secţiunea „SCOP”.

Degete intenţionate să construiască, să modeleze, să protejeze, să mângâie.

Ochi intenţionaţi să vadă.

Buze intenţionate să depună nenumărate săruturi pe alte astfel de aparate.

Mintea intenţionată să imagineze inimaginabilul.

Inima intenţionată să iubească.

DISTRUGERE scrie pe fruntea versiunii finale.

Versiunea finală şi-a tatuat pe frunte acest cuvânt.

Ceva ce constructorii nu au prevăzut.

Un defect esenţial, deşi, aparent nu are nicio legătură cu designul.

SUFLETUL. Aşa l-au botezat. Fantoma din maşină.

Şi oricât au încercat să scape de el, nu au reuşit.

Creaţia lor era defectă. Haotică. Eratică.

Aşa că au abandonat-o. Să se stingă. Să îşi piardă scânteia.

Au abandonat-o, dar nu de tot. Din când în când o mai supravegheau.

Îi urmăreau evoluţia.

O priveau.

Uneori plângeau.

Alteori râdeau.

Alteori îşi simţeau piepturile strânse şi cămăşile umede.

Şi versiunea finală îşi ducea existenţa. Uneori mai rău. Alteori mai bine. Dar până când ?

Mintea mea în 3 volume, pagina 131

Mintea mea în trei volume, pagina 122

Lacrimi care picură de pe perdele, o inimă frântă de o mie de ori pe zi şi un soare albastru, stau toţi de vorbă, în timp ce se plimbă pe un drum prăfuit. În zare, câteva gâşte îşi iau zborul dintr-un lan de grâu. Or fi gâşte sălbatice, dacă stau bine să mă gândesc. Altfel nu văd cum ar putea zbura. Soarele nu prea mai luminează, iar acum s-a aşezat, oftând, pe iarba călduţă. Arată ca un ochi de ou aruncat într-o tigaie, de care nu se îngrijeşte nimeni. Se împrăştie peste tot, printre flori, peste petice de pământ şi peste furnicile pe care nu le vede. Inima e întreagă acum, şi-a făcut norma de frângeri pe ziua de azi. Se odihneşte. E foarte obosită. Bea câteva din lacrimile care picură de pe perdele. E foarte greu să te frângi de o mie de ori pe zi. Doare. Oricât de des s-ar întâmpla asta, nu te poţi obişnui cu durerea. Aşa că se întinde şi ea pe iarbă, peste soarele împrăştiat, şi el o ia în braţe, o încălzeşte încet, doar puţin. Lacrimile continuă să picure de pe perdele, şi se simt singure. Aşa că perdelele se apropie de locul în care soarele şi inima stau întinşi pe iarbă. Şi lacrimile sunt fericite. Pot picura pe cineva. Cineva ştie de ele. Aşa că picură mai cu spor. Seara se lasă acum de tot. Soarele e aproape stins, inima aproape nu mai bate, iar lacrimile s-au scurs aproape toate din perdele. Pacea şi liniştea îi învăluie pe toţi, şi le şopteşte cuvinte fără sens în urechi. Totul e rece, uscat şi mort. Noapte bună, şopteşte luna printre puţinii nori care îndrăznesc să o înfunte. Noapte bună.

Abia aştept să ne întâlnim. Să îmi înfăşor braţele în jurul tău, şi să îmi bag capul în scobitura umărului tău stâng. Şi să rămânem aşa, cu inimile ciocnindu-se una de alta. Şi soarele să răsară văzându-ne, să ne privească o zi întreagă, şi să apună tot uitându-se la noi. Şi a doua zi la fel, şi a treia zi la fel, şi tot aşa până când soarele nu va mai răsări într-o bună zi, fiindcă s-a plictisit să privească la acelaşi lucru mereu. Şi am rămâne doar cu luna. Tu, eu, un pachet de ţigări şi o melodie de 13 minute şi câteva secunde. Nu mă pot gândi la altceva.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 78

Mi-e dor de tine.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 65

Timp pentru timp

Când pierzi ceva, cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să stai. Să ai timp să te gândeşti la toate greşelile pe care le-ai făcut, la toate gropile în care ai călcat, la tot ce puteai schimba, la tot ce ai avut în faţa ochilor (sau, pentru alţii, a inimii) şi nu ai luat în seamă.

Apoi urmează partea grea.

Să îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, doar că tu eşti cu ochii mai larg deschişi.

Şi acum urmează partea cea mai grea.

Să îţi dai seama că toate astea puteau fi evitate, cu un minim de efort. Şi că nu mai poţi face nimic. Ai timp din belşug, dar nu ca să schimbi situaţia, ci doar să o suporţi aşa cum e.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 63

Singurul lucru pe care mi-l doresc este sa îţi urmezi inima, nu stomacul (...).

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 58

Lămâie

De câte ori mă gândesc la ea, îmi pot auzi sângele cum vuieşte prin tâmple, şi muşchii cum îmi strâng oasele, şi mă trezesc că respir greu, de parcă tocmai am descărcat o tonă de nisip cu găleata. Timpul trece spre ziua de mâine, mai bine spus ţâşneşte spre mâine numai ca să îmi demonstreze că nici acea zi nu e ziua mea norocoasă. Că încă nu am găsit curajul de a accepta respingerea, de a accepta că, de fapt, nu merit, că nu O merit, că nici nu se gândeşte la mine, dacă a făcut-o vreodată, că m-am amăgit singur, şi că asta e răsplata visătorului idiot, asta e răsplata pentru că am devenit ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. De fapt, toţiajungem în punctul acesta la un moment dat, iar dacă se întâmplă să NU se întâmple asta, atunci putem spune fără regret că viaţa noastră nu e decât o cutie goală.. Eu încă mai aştept ca viaţa să mi se umple, iar dacă de la sine nu se va întâmpla acest lucru, sper să găsesc curajul şi determinarea să o umplu eu. Şi nu ştiu de ce, dar presimt că eu voi fi cel care va trebui să facă asta. În fond, dacă vrei ceva făcut cum trebuie, fă-l singur. (...) Poate că ea nici nu mă (mai) ia în considerare. De oricâtă singurătate ai avea parte, niciodată nu e de ajuns să te facă să îţi dai seama că ... nu îţi place să fii singur. Ori de câte ori ţi se pare că e bine să fii singur, adu-ţi aminte de cuvintele astea: singurătatea face un singur lucru – te amorţeşte, şi îţi amorţeşte si sufletul.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 50

...

Ea e cea mai perfecta. Şi chiar dacă ştiu că ceea ce tocmai am scris e o mare prostie, fiindcă „perfectă” nu are grad de comparaţie, aş vrea să militez pentru introducerea unui asemenea grad de comparaţie pentru „perfectă”, fiindcă „perfectă” nu e de ajuns pentru a o descrie. Na, uite că am contribuit şi eu la îngroşarea folclorului în materie de idolatrizare şi iubire. Ea e ca materia cu nouă dimensiuni. Singura care o poate descrie e matematica. Limajul omului nu se descurcă cu aşa ceva. Pot numai să mă învârt în jurul ei, şi să sper că o să mă observe, şi că totul va fi bine în final ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 43

Nu mai ştiu ce vreau (dacă am ştiut vreodată)

Cât de rău se poate sfârşi o zi atât de frumoasă ? Foarte rău, dacă mă întrebaţi pe mine. M-am trezit azi dimineaţă şi mă simţeam ca şi cum aş fi putut face orice. Îmi doream să pun mâna pe telefon şi să îmi schimb după-amiaza. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Cineva (nu sunt sigur exact CINE) nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, sau când ar fi trebuit să fie (...). Aşa că mi-am petrecut ziua singur, mereu singur, mereu singur, ca blocat într-o eroare de timp, într-o buclă fără ieşire, tocmai fiindcă mi se părea că iesirea arată ca intrarea, şi o ocoleam. Ironic faptul că salvarea să semene atât de mult cu condamnarea. Să nu ai curajul să faci ceva tocmai fiindcă ţi se pare că ai numai şanse de eşec ... povestea vieţii mele. Şi când în final curajul îl găseşti, sau, mai bine spus, când nu mai ai nimic de pierdut, trenul a plecat de mult. De fapt, nici nu ştiu de ce mă mai chinui ? Trenul încă nu a plecat, dar eu aşa mă simt. Abandonat, pe peron, cu buzele lipite una de alta, fără să strig ce vreau să strig cu adevărat. Aş putea, dar nu o fac. De ce ? Şi epistola asta ... oricum nu va ajunge acolo unde trebuie. Nu am scris adresa pe ea, fiindcă oricum nu contează. Şi dacă aş scrie-o, tot nu ar ajunge acolo unde trebuie, fiindcă nu sunt The Most Interesting Man in The World (râd – dar numai eu, fiindcă e o glumă privată). Aşa că mă aşez înapoi pe scaun, şi strălucirea din ochi mi se stinge încet ... încet ... încet ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 40

(Nu) Mi-e dor

Ce vieţi meschine şi pline de lacrimi şi trudă ducem, ce amărâţi şi îndureraţi suntem, ce singuri şi neînsemnaţi murim. Ne trezim dimineaţa, bem cafeaua (dacă este) şi apoi ne vedem de treburile noastre zilnice. Muncim să plătim taxe, şi ne întoarcem acasă, între patru pereţi, la ştirile de la ora 5, la mâncarea care parcă, deşi arată în fiecare zi altfel, în mod ciudat, are acelaşi gust. Ne zgâim la vitrinele pline de căcaturi de care nu avem nevoie, şi încercăm să strângem de gât bancnota aia nenorocită, să le putem cumpăra, ca apoi să le aruncăm într-un colţ, şi să ne uităm după următorul lucru. Ştim toate astea, dar, într-un fel, nu ne pasă. Şi ce dacă mâine voi fi cu un pas mai aproape de moarte ? Şi ce dacă e încă o zi pierdută ? Vor mai fi şi altele. Şi dacă una câte una, zilele trec, şi nimeni nu pare să le observe, anii au o pondere mai însemnată. Dar şi ei trec, şi iau cu ei şansele noastre. Ce e fericirea pentru tine ? Ce condiţii trebuiesc îndeplinite pentru a simţi că fiecare nouă zi nu e un pas înspre moarte, ci un pas spre nepăsarea aceea dulce-amăruie care ne face să credem că viaţa e încă frumoasă, şi merită trăită ? Cui îi pasă de maşini puternice, şi televizoare cu plasmă, şi petreceri continue, să treacă într-o parte. Dacă stau bine să mă gândesc, mai bine rămâneţi pe loc. E mai simplu aşa. Acum, cei care vor să fie sedaţi pe veci de iubire, să încerce să se strecoare până în faţă. Fiindcă asta e situaţia. Cu ochii larg deschişi, lumea şi viaţa sunt groaznice. Dar dacă eşti injectat cu o doză suficient de mare de dragoste, care să îţi schimbe percepţia despre ce e în jurul tău, care să schimbe acel „iar avem probleme” într-un „lasă că trece, ne avem unul pe altul”, atunci ai o şansă (reală ?) să treci mai uşor peste orice. Şi aşa am început cu o chestie, şi am ajuns să spun aceeaşi prostie pe care omul o repetă de milenii. Se pare că dragostea e singura constantă din univers. Sau poate că noi suntem prea încuiaţi la minte să evoluăm dincolo de ea. Oricum ar fi, un lucru e cert: te iubesc, oricine ai fi ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 34

Iarna asta ...

În iarna aceasta, tot ce avem, tot ce preţuim se va dezintegra, ca un pumn de scrum suflat de vânt. Dacă nu am fost în stare să apreciem ce am avut, merităm să pierdem totul. Dacă nu ţinem de principiile noastre, nu sunt principii, sunt numai nişte măşti cu ochii nedecupaţi, prin care nu putem vedea ce se află în faţa noastră. Credeţi-mă când spun că în iarna aceasta, cerul negru va acoperi mai mult decât copacii, şi pământul, şi oraşele, şi mările. În iarna aceasta, cerul negru ne va acoperi pe noi. Iar pentru noi nimic nu se va schimba. Va fi ca şi până acum, doar că ne vom simţi mai singuri, mai trişti, mai subţiri la suflet. Credeţi-mă când vă spun că în iarna aceasta, va muri mai mult decât natura, mai mult decât iarba. În iarna aceasta vom muri noi.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 23

Rugăciune

Cum mă pot vindeca dacă nu simt trecerea timpului ? Cum să mă îmbunătăţesc, dacă nu mi se oferă o şansă ? Cum să am timp, dacă nu îmi fac timp ? Suntem bolnavi, putrezi, ca proverbialul măr, atât de putrezi încât şi viermii se îmbulzesc să iasă afară. Nici lor nu le place. Nici nouă nu ne place. Suntem confuzi. Nu ştim dacă susul e jos sau nu, ori dacă dreapta e stânga ori nu. Am vrea să credem că nu depinde de noi, că totul e destin implacabil, servit pe o tavă de argint, cu neputinţa de a refuza. Ne-ar plăcea să credem că suntem puri, ca un nou-născut, şi că singurul păcat e acela de a ne fi născut, iar greutatea lui e greutatea sufletului nostru. Ar fi frumos dacă cineva ar lua la infinit asupra lui păcatele noastre, şi le-ar şterge cu buretele. Ceva e în neregulă, chiar dacă nu putem pune punctul pe „i”. În final, dacă e să fim corecţi, şi căutăm un ţap ispăşitor, dacă avem nevoie de cineva pe care să-l arătăm cu degetul, tot ce trebuie să facem e să ne uităm în oglindă. Aş vrea să spun o rugăciune – nu mă rog, de felul meu, dar simt nevoia să o fac în momentul acesta – pentru noi, pentru voi, pentru ei, pentru tot ce nu a fost „posibil”, pentru fiecare flacără pe care am lăsat-o să se stingă şi pentru fiecare dintre noi pe care l-am lăsat să se înnece. Iată rugăciunea: O, Mare Anonim, îţi cer să te gândeşti o dată şi la noi, şi să îţi întorci privirea de la lumea noastră. Ne-am săturat să Te ştim că ne priveşti dar nu faci nimic, că dormi la serviciu, că Te prefaci a conduce Universul şi a ţese sorţi, când, de fapt, eşti un copil care torturează un muşuroi de furnici. Am vrea să ne laşi în pace pentru o fracţiune de eternitate, poate-poate ne-om descurca mai bine fără. Să nu mai încerci să strecori binele acolo unde face numai rău, şi să ne laşi în pace să ne plângem de milă pentru propriile noaste greşeli şi nepăsări, prostii şi rele-voinţe. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti. Amen.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 10

Vineri seara

Sunt trist. Nu credeam că lumea ar putea fi aşa crudă. Desigur, elementul surprizei e esenţial pentru revelaţii de genul ăsta. Dacă în fiecare zi am realiza câte un trăsătură negativă a celui de lângă noi, parcă nu ni s-ar mai părea chiar aşa de gravă situaţia. Dar şi faptul că de fiecare dată când ne împiedicăm suntem la fel de surprinşi ca şi ultima dată când ni s-a întâmplat, mi se pare puţin deranjant. Adică, să nu fii în stare să te pregăteşti – trupeşte şi sufleteşte – pentru genul ăsta de lovituri, e o mare lipsă. Una de care ne-am lipsi fără regret, dacă ar fi posibil. Oricum … viaţa merge înainte (nu există truism mai inutil decât acesta), şi ne târâie şi pe noi dupa ea. […]

“Mintea mea în 3 volume”, pagina 4

Cu Diavolul la braţ

Mi-am vândut sufletul Diavolului. O să vă spun mai târziu în ce context. Mi-a promis fame and fortune, and everzthing that comes with it – I thank him NOT. Desigur, vremea a trecut, după cum are obiceiul. Momentul executării a venit, şi m-am trezit cu Prinţul Întunericului la uşă. A venit să îşi ia plata. I-am opus excepţia de neexecutare, fiindcă faima promisă s-a lăsat aşteptată. M-a pălmuit straşnic şi mi-a aruncat în braţe contractul. Strivit de formatul lui enciclopedic, abia puteam să respir. Încornoratul mi-a direcţionat atenţia spre pagina 2402. Acolo se afla articolul care mi-a pecetluit soarta. Pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că făcusem o afacere foarte, foarte proastă. Diavolul a rânjit şi m-a apucat de încheietura mâinii, spunându-mi cu faţa luminată, de parcă urma să mergem la o îngheţată: „Citeşte repede, că trebuie să plecăm !”. Târât fiind, de braţ, cu curu-n praf, privind la picioarele care atârnau în urma mea, mă gândeam la situaţia în care mă aflam. Nu mi-am vândut sufletul, ci i l-am dat pe GRATIS.

"Mintea mea în 3 volume", pagina 1