Regula
nr. 2:
când intri într-un apartament
şi vezi un bărbat care
poartă nişte pantaloni de doc
şi o cămaşă albă,
şi se pretinde a fi dumnezeu,
uitându-se la televizor,
– în niciun caz – nu îl
întrerupi cu o replică de genu’:
– La ce te uiţi ?
Mă apropii de el, să am şi eu o vedere mai bună
a televizorului. Orice e destul de interesant încât să atragă atenţia lui
Dumnezeu trebuie neapărat – dar neapărat ! – încercuit în ghidul TV.
Dar sunt oarecum dezamăgit şi stupefiat să
constat că dumnezeu urmăreşte un videoclip al celor de la Scissor Sisters.
„Any Which Way” îi zice, şi trebuie să fii orb
şi surd, şi puţin retardat să nu îţi dai seama că e o bucată de cultură homosexuală
în cea mai neruşinată formă a sa.
Zic:
–
Vă plac Scissor Sisters ?
Un păcat de neiertat, trecut pe listă.
Zic:
– Sunt homosexuali, ştiaţi ?
Dumnezeu îşi întoarce privirea spre mine, dar nu
priveşte în sufletul meu, aşa cum mă aşteptam şi îmi zâmbeşte ca unui copil
cretin care tocmai a spus o prostie la masa de duminică, de faţă cu toată
familia şi prietenii.
Zice:
–
E greu să fie ceva mai evident de atât, oftează el, apoi se ridică în picioare.
Zice:
–
Deci tu eşti Victor ...
Îmi întinde mâna dreaptă. Are o palmă mare,
grea, de parcă e făcută din plumb. Dar e moale la atingere, şi are pielea fină
de parcă ar fi acoperită cu o pieliţă de piersică.
Îi cuprind palma şi mă apropii de el, ca şi cum
m-ar trage spre el, deşi nu face nicio mişcare în acest sens.
Zice:
–
Îmi pare bine să te cunosc ! pe un ton atât de primitor încât uit cu
desăvârşire de toate dăţile în care mi-a trântit uşa în nas.
Miroase a unt de cacao şi a bani mulţi.
Mă gândesc la Scrooge McDuck şi la camera lui
plină cu monede de aur. Mă gândesc că mi-aş dori să am o asemenea cameră, dar
nu m-aş arunca cu capul înainte de pe o trambulină în grămezile de bani. Sunt
făcuţi din metal, nu din lichid. Mi-aş rupe toate oasele din trup.
Zice:
–
Eu sunt dumnezeu.
Îl privesc, şi ochii nu mă dor.
Îl aud, şi urechile nu îmi sângerează.
Îl ating, şi pielea nu mi se calcinează.
E un bărbat înalt, cu o figură romană şi cu
părul tuns scurt. Ochii îi are complet negri, iar nasul acvilin se potriveşte
cu bărbia despicată şi nerasă. Arată ca un om obişnuit. Doar că nu e un om
obişnuit. E dumnezeu.
Îmi spune asta, şi îl cred.
De ce ?
Acum cred că e vremea să vă povestesc puţin
despre o întâmplare bizară care a avut loc cam acum o lună.
Într-o bună zi, undeva în mijlocul oraşului,
deasupra pieţei centrale, a apărut un bărbat. Din senin. Stătea la câţiva metri
deasupra solului, şi în clipa în care fiecare om a dat cu ochii de el, cu toţii
am ştiut cine e.
Dar el, prevăzător cum e, a ţinut să specifice.
A zis:
–
Eu sunt dumnezeu. Am venit la voi. Nu conduc lumea. Nu pedepsesc.
Au început murmurele.
A zis:
– Stau printre voi. Ca un om
obişnuit. Ce aveţi de gând ?
Şi cum oamenii – mare surpriză ! – nu s-au putut
hotărâ asupra acestui lucru, el a dispărut.
Nimeni nu a pus la îndoială cuvintele sale.
Măcar atât. În ceasul de pe urmă omenirea a fost în stare să accepte, de la
primul până la ultimul om, că există un dumnezeu.
A doua zi am aflat că dumnezeu a apărut în
absolut toate aşezările omeneşti de pe planetă, indiferent cât de îndepărtată,
cât de păcătoasă sau păgână, cât de mică sau cât de nepopulată ar fi fost ea.
În acea zi, dumnezeu a fost peste tot. La propriu.
A trecut chiar şi prin pântecele mamelor, şi a salutat fetuşii abia formaţi
care clipeau rar prin lichidul amniotic. De unde ştiu asta ? Mi-a spus-o chiar
el.
Iar acum stă în faţa mea, şi eu am motive să
cred că, în alt oraş, stă în faţa altui tânăr ratat şi îi strânge mâna cu
încrederea unui dictator, şi îi inspiră încredere.
Zic:
–
Îmi pare bine să vă cunosc.
El clatină din cap. Am amuţit.
Zice:
–
Te rog, ştiu că limbajul vostru primitiv nu e în stare să redea măreţia
gândurilor pe care le aveţi la adresa mea. Aşa că, te rog, nici nu încerca. Să
ne comportăm ca nişte cunoştinţe vechi.
Zâmbeşte spre chipul meu oripilat. Dumnezeu vrea
să ne tutuim.
Zice:
–
Exact, să ne tutuim.
