Buza ruptă

Ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul capului şi aruncă o privire în jur. Nu observă nimic ieşit din comun, aşa că se întoarse în baie, închizând uşa în urma ei. După nici zece secunde, se auzi iarăşi bufnitura. Ieşi din baie şi văzu uşa de la intrare dată de perete. Se năpusti în camera de zi, unde o lăsase pe maică-sa şi pe surioara cea mică, şi amuţi. Maică-sa tremura pe canapea, cu copilul în braţe, iar în colţul camerei, unde se afla un dulap în care fuseseră sitvuite câteva sticle cu alcool – acum nu mai erau acolo, le aruncase după ce îl dăduse afară pe fratele ei, fiindcă ea numai se droga, nu bea – se afla o siluetă gârbovită şi murdară, care mirosea a coji de cartofi râncede. Silueta mormăi ceva, apoi se întoarse. Era fratele ei.

– Ce faceţi ? îngăimă el. – Vă simţiţi bine ? Vă distraţi fără mine ? scrâşni el şi se aruncă asupra ei.

Vera încercă să se ferească, dar el avea braţul lung, şi o apucă de un umăr şi o plesni cu putere. Obrazul ei se albi pe moment, apoi sângele îi năvăli înapoi, şi liniile degetelor se desenară accentuat.

Apoi o trânti pe podea, şi se năpusti spre canapea.

– Şi tu, curvă bătrână ce eşti ! îi strigă mamei sale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic ! – se referea la copilă – strigă el, punând mâna pe fetiţă.

Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinse peste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoli în colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşii cu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum să reacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei, ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiase frenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma, pentru a lovi.

În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi el îi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşi privi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşi văzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea de bucătărie. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să mai facă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia se rupse, şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângele care îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizară într-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecă asupra lui:

– Niciodată să nu te mai atingi de mine !!! M-auzi ?! Altfel îţi jur că te omor !! scrâşni ea.

Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu avea nimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea pe Vera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânse tare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de o ameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.

Chemară poliţia, care îl ridică pe fratele ei şi îl duse la secţie.

– Trebuie să schimbăm uşa neapărat, concluzionă Vera.

– De acord, oftă maică-sa.

Apoi duse copila la culcare. Soarele se înroşise la orizont, şi ceasurile din casă arătau ora 9 fără un sfert când ultimul ofiţer părăsi apartamentul lor.

– Eşti bine ? o întrebă pe maică-sa.

– M-ai mai întrebat asta de câteva ori. Da, sunt bine, ţi-am mai spus. Acum ştim sigur unde e, nu mai trebuie să îţi faci griji. Îl au ei, şi nu va pleca de acolo prea curând, spuse bătrâna.

Apoi îşi ridică sprâncenele.

– Pleci undeva ?

– Da.

– Unde ?

– La nişte prieteni. Trebuie să mă calmez.

Bătrâna, care avea o vagă idee cam prin ce anturaje umbla Vera, clătină din cap a dezaprobare, dar spuse cu o umbră de simpatie:

– Să nu stai prea mult.

Vera promise ceva ce nu putea respecta, apoi îşi sărută mama, îşi sărută sora şi apoi ieşi pe uşă.

Soarele era deja roşu ca o monedă pusă pe foc, perfect rotund, delimitat. Seara aduse cu ea un vânt călduţ, plăcut, care mângâie faţa rănită a Verei. Ea privi în josul străzii, printre teii înfloriţi, care răspândeau mirosul lor pretutindeni, la copii care se jucau stropindu-se, la câinii care îi acompaniau cu lătrături. Vara era anotimpul ei preferat, iar seara era partea ei preferată din zi. Seara posibilităţile erau nelimitate. Seara locul se lărgea, iar întunericul oferea posibilităţi care se spulberau numai la răsăritul soarelui. Cele mai frumoase amintiri ale ei erau legate de seară sau de noapte. Îi plăcea să trăiască la marginea serii. Să fie mereu în zona aceea a nesiguranţei, a speranţei, nici afară, dar nici înăuntru. Şi când soarele răsărea, gustul sărutului primit în întuneric se împrăştia, figura misterioasă devenea evident seacă, vinul îşi pierdea din aromă ... Hotărât lucru, seara era partea ei preferată din zi. Era începutul oricărui lucru care s-ar fi putut întâmpla.

O luă pe stradă în jos. Deşi nu obişnuia să fumeze pe stradă, îşi aprinse o ţigară pe care o fumă încet, fiindcă o durea buza rănită.

Fragment din „Toate femeile plâng”

Lucruri simple

Ariadne îşi aduse aminte de prima data când se băgase în pat cu Rob. Se chinuiau să îşi dea jos hainele fără să întrerupă sărutul acela animalic şi pipăiala accesorie, şi când, în final reuşiră, el se opri şi o întrebă de prezervativ.

Ea îl trase peste ea şi spuse:

– Nu-i o problemă.

Dar el insistase, deşi era ceva total necaracteristic pentru el:

– Eşti pe pastile ?

– Sunt sterilă, spuse Ariadne sec şi zâmbi.

Rob se ridică în palme deasupra ei, şi, privind-o în ochi, spuse:

– Îmi ... îmi pare rău ..., pe un ton din care femeia nu îşi dădu seama dacă îi părea rău sau se întreba dacă îi pare rău.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Obrazul se încreţeşte şi lacrimile trebuie să sară peste riduri

Sandra îl străpunse cu privirea ca un pumnal.

            – Ştiu că ştiai că ştiu. Nu văd de ce te dai aşa mirată sau rănită de vorbele mele. Nu te învinovăţesc. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar juniorul e dovadă vie a acestui fapt. Dar mi se pare că arunci cu păreri de rău şi cu bunăvoinţă în stânga şi în dreapta de parcă ar fi biscuiţi. Nu îţi dai seama că unii oameni s-ar putea agăţa de ele fiindcă nu mai au altă speranţă. Nu îţi dai seama că ceea ce pentru tine sunt simple cuvinte de care te poţi lipsi, pentru alţii pot însemna universuri întregi.

            Sandra ridică o sprânceană, trase aer în piept, apoi tăie aerul cu vorbele:

            – Tu ştii cum e să faci asta, nu ?

            Rob o privi fix, pe sub sprâncenele groase, apoi, cu un surâs uşor, observă:

            – Ah, şi scopul discuţiei iese la iveală.

            Sandra aprobă scurt din cap.

            – Şi tu faci aşa ceva. Arunci cuvinte la nimereală, de parcă chiar ai vorbi serios. Nu te gândeşti cât afectează acele cuvinte pe cei din jurul tău.

            – Păi, trebuie să ştii când vorbesc serios, şi când nu ! ridică el din umeri.

            – Şi cum fac asta ?

            – Asta nu e treaba mea, i-o tăie el scurt. – Oricum, nu e acelaşi lucru.

            – Cum adică ?

            – Bărbaţilor li se permite să mintă până la un nivel mai ridicat decât femeilor.

            – I-auzi ! Şi cine le permite lor asta ?

            – Păi ... femeile.

            Sandra îşi încrucişă braţele pe piept, căscă ochii şi aştepta explicaţiile. Rob îi făcu pe plac.

            – Sandra, femeile se îndrăgostesc de ce aud, în timp ce bărbaţii se îndrăgostesc de ce văd. De aceea, bărbaţii mint, şi femeile se fardează. De aici încolo, cred că nu mai sunt necesare explicaţii.

            Sandrei îi căzu falca. Nu ştia dacă să râdă sau dacă să explodeze în lacrimi. Dar îşi menţinu postura şi spuse:

            – Ştiam că eşti cinic, dar nici chiar aşa.

            – Nu e vorba de cinism, ci doar de necesitate. Chestii de genul „iubire eternă” sunt chestii care au o practicitate foarte redusă pe termen lung, şi sunt sigur că nu trebuie să îţi explic ţie la ce mă refer. Pur şi simplu, pun în cuvinte ceea ce văd în jurul meu.

            Sandra, cu ochii în paharul din faţa ei, spuse cu voce joasă:

            – Ai avut dreptate, am venit astăzi aici cu un scop determinat. Dar, în lumina ultimelor evenimente, nu ştiu dacă mai are rost să purtăm discuţia asta.

            Rob nu spuse nimic, ci doar o privi, cu seriozitate. În final, ea spuse:

            – Am cunoscut un tip.

            Rob zâmbi.

            – Dar, înainte să mă bag în ceva cu el, vroiam să îţi dau ţie o şansă.

            – O şansă să ... ce ? se miră el.

            – Nu fă pe prostul. Nu îţi stă bine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

            – Mai bine mi-ai explica tu, ca să fie clar, sugeră el.

            – Eu ţin la tine. Mult. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât ai merita.

            – Până aici, totul e clar şi corect.

            Sandra continuă:

            – Dar, chestia asta pe care o avem noi, nu duce nicăieri. Cel puţin, nu pare să ducă nicăieri. Sunt sigură că ştiai că va veni şi vremea asta, momentul în care eu voi cere ceva mai mult.

            – Da.

            – Nu iau în considerare chestii de genul „sunt destul de tânără încât mi-ai putea fi tată”, fiindcă niciunul din noi nu o consideră ca fiind ceva important.

            – Corect.

            – Dar nu pot să stau şi să te văd cum te întorci acasă tot a doua seară cu o altă tipă, şi să nu fac nimic. Ştiu că nu o faci intenţionat. Ţie pur şi simplu ţi se întâmplă chestiile astea. Acolo unde tu afişezi amabilitate de moment, femeile văd oportunitate. Ideea este că mă doare, şi vreau să înceteze. Asta se poate realiza doar în două feluri. Unu: să renunţ la tine. Doi: să te am doar pentru mine. Oricine stă pe lângă tine cât am stat eu ŞTIE că prima variantă e absolut de neconceput. Cel puţin, nu la nivelul ăsta. A doua variantă, e aproape imposibilă. Aici e dilema mea.

            Se lăsă pe spate, şi îşi mută privirea de la Rob la pahar. Luă o gură de vin, şi aştepta răspunsul lui.

            Rob stătu aproape un minut fără să spună nimic, apoi deschise gura:

            – Sandra ... te-am avertizat de la începutul începutului că gânduri de genul ăsta nu sunt indicate, ca să nu zic „nu sunt permise”. Ţii minte. Şi ţii minte şi ce mi-ai răspuns. Şi probabil credeai în răspunsul acela. Dar văd că lucrurile, aşa cum au obiceiul, s-au schimbat. Şi, la fel, cum au obiceiul, s-au schimbat spre rău. Eu nu sunt ceea ce îţi trebuie ţie. Ştiu că altul ar da orice să fie în pielea mea acum, şi probabil că voi ajunge să regret cuvintele astea, dar adevărul este că eu nu sunt ceea ce îţi trebuie. Eu car în spate lucruri pe care tu nu le cunoşti, şi care vor deveni şi povara ta, în timp, dacă rămâi lângă mine. Eu sufăr de boli pentru care nu există nume şi nici vreun medicament care să le vindece. Şi nu vreau să te infectez şi pe tine. Nu ar fi drept. De aceea am încercat să nu îţi impun un regim de apartenenţă faţă de mine. Ai fost, eşti şi mereu vei fi liberă să pleci şi să faci ce vrei, iar întoarcerea e pur opţională. Ştiu că e greu să îmi fi prietenă, şi e şi mai greu să îmi fii iubită, dar de aceea beneficiile sunt pe măsură. Ştiam că se va ajunge la discuţii de genul ăsta, fiindcă nu e prima oară că o păţesc, dar până acuma am reuşit să ţin departe de mine pe oricine a avut intenţii din astea sinucigaşe.

            Sandra ascultase cu ardoare discursul, şi inima îi tresăltase la auzul unor cuvinte ca „prietenă”, „iubită”, iar fălcile i se încleştaseră atunci când auzise „nu e prima oară când păţesc aşa ceva” sau „liberă să faci ce vrei”. Genul acesta de cuvinte, coerenţa şi fluxul lor o făceau să se gândească că nu era prima oară când Rob servea discursul acesta unei femei. Partea cea mai proastă era că, după cum se putea vedea, discursul funcţiona, şi ele plecau. Dar ea nu voia să plece. Vroia să rămână. Cu orice preţ. Şi era şi curioasă la ce se referea el atunci când vorbea despre boli fără nume şi fără leac.

            – De ce nu poţi să te deschizi mai mult în faţa mea ? De fapt, ce vorbesc „mai mult” ? De ce nu te poţi deschide deloc în faţa mea ? Nu ai încredere în mine ? Nu te-am suportat destul încât să merit asta ?

            Rob zâmbi împăciuitor, apoi spuse calm:

            – Să nu îţi doreşti niciodată să ştii secretele mele. Există un motiv pentru care el se numesc „secrete” şi pentru care eu mă chinui atât de tare să le păstrez aşa.

            – Nu înţeleg.

            – Ştiu că nu înţelegi. Dar crede-mă că dacă le-ai şti – secretele, adică –, sentimentele tale faţă de mine ...

            – Nu s-ar schimba ! strigă Sandra, furată de moment.

            – Ştiu asta, dar nu la asta mă refeream. Ele ar deveni superflue. Şi ce ar fi şi mai grav e faptul că tu ai ştii asta. Pricepi ce zic ? Ţi-aş fura sentimentele din suflet, ţi le-aş transforma în ceva fals, în ceva de mâna a doua.

            Sandra îl privi de parcă era gata-gata să îl înjunghie cu furculiţa. Şi chiar era.

            – Păi, atunci cred că poate ar trebui să îl aleg pe tipu’ ăsta, nu ? Asta mă sfătuieşti să fac ?

            – Dacă vrei să fi fericită, da.

            – Mda ... Păi, cred că asta o să fac atunci. Oricum, e un tip foarte tare, zâmbi ea, şi păru să fi uitat complet de sentimentele ei pentru Rob.

            – Dar nu mai tare decât mine, observă Rob cu un rânjet de satisfacţie zbătându-se să se extindă pe obrazul lui..

            Sandra îi privi cu dispreţ:

            – Dragule, tu nu eşti tare. Doar că te iubesc. Atâta tot.

Fragment din “Sămânţa neagră a tatălui”