O plimbare

Blonda se plimba pe bulevardul central, cu Cîine trăgînd de lesa de piele, cînd într-o parte, cînd în alta, şi adulmecînd toate chiştoacele şi bălţile adunate sub apartele de aer condiţionat.

            Bulevardul fusese mereu traseul ei preferat de parcurs, atunci cînd se hotăra să iasă la plimbare prin oraş. Era lung, uşor curbat, foarte larg şi flancat de la un capăt la altul de un melanj de clădiri vechi şi noi, toate înalte şi îngrijite.

            Prin interiorul bulevardului trecea un covor de gazon străpuns din loc în loc de tei şi stejari bătrîni. De-o parte şi de alta erau liniile de tramvai, apoi încă cîte o dîră de gazon, şi urmau covoarele de bitum pe care maşinile îşi derulau mersul impasibil.

            Trotuarele largi şi curate o purtau pe sub streşinile masive şi întunecate ale catedralelor gotice, prin faţa monumentelor austro-ungare împodobite cu coloane groase şi înalte de cîteva etaje, pe lîngă magazinele franchisate şi covrigăriile ce emanau aburi delicioşi şi invitau trecătorii să formeze cozi la geamlîcurile de servire.

            Imaginea zveltă i se reflecta în vitrinele imense şi mereu impecabile – graţie trudei nerecunoscute a spălătorilor de geamuri prost plătiţi – ale magazinelor care adăposteau branduri de renume internaţional.

            Iar dacă se simţea puţin melancolică sau dacă soarele o ardea prea tare, atunci intra în aceste magazine.

            Cerea voie anagajaţilor să îl lege pe Cîine de unul dintre stîlpii de la intrare, şi apoi îl abandona la umbră, pornind în căutarea combinaţiei ideale de culori şi modele care aveau să o împlinească în acea după-amiază.

            Îşi cumpăra un tricou alb, mulat, cu mîneci foarte scurte care stăteau ţepene ca umerii unei armuri medievale, şi pe care era imprimat chipul unui Bowie rahitic, machiat cu atîta prost gust încît ar fi putut trece lejer drept o prostituată din Hoboken.

            Îşi alegea o pereche de jeanşi atît de scurţi încît marginile buzunarelor atîrnau sub tivul fiecărui crac – dacă se putea spune despre ei că aveau „craci”. Rîdea discret de perechea aceea de jeanşi, şi de tipele care purtau aşa ceva, apoi o punea la loc pe raft.

            Murmura din vîrful buzelor melodia „Black and Blue” care făcea să vibreze difuzoarele subtil încastrate în tavanul fals, şi întindea mîna spre o pereche de blugi mulaţi. Tăiaţi deasupra genunchilor. Galben ocru.

            Spunea:

            – Perfecţi !

            Apoi îl lua pe Cîine şi mai făceau cîţiva paşi.

 Se opreau la reprezentanţa Converse. Lega iarăşi cîinele la intrare. Acesta era deja iritat de practicile ei şi dădea nervos din coadă, implorînd-o cu priviri umede să nu zăbovească prea mult..

Blonda studia rafturile cu marfă nouă. Învingătorii erau o pereche de tenişi joşi, de culoarea vaniliei. Ştia că valoarea lor reală era cam la jumătate, dacă nu o treime, din preţul de pe etichetă. Era conştientă că aspectul lor din cale-afară de apetisant nu justifica asemenea exploatări capitaliste care l-ar fi făcut pe Henry Ford să se rostogolească în mormînt, dar îi plăceau. Tenişii Converse erau unele dintre puţinele lucruri cărora nu putea să le spună „NU”. Nu vroia să le spună „NU”.

Îi lua de pe raft şi le studia liniile subţiri, cusăturile inconfundabile, le adulmeca mirosul acela de cauciuc nou. Era asemeni unui enolog care inspecta cu delicateţe un vin nobil. Nu trebuia să îi probeze. Ştia exact ce mărime să ia, şi arătau excepţional la ea în picioare.

Îi plătea şi mergea mai departe.

            Dacă i se făcea sete intra într-un supermarket şi cumpăra o doză de Coca-Cola sau Dr. Pepper. În timp ce aştepta la coadă, ştirile care se derulau la televizorul cu ecran plat îi atrăgeau atenţia.

            Era un reportaj despre un bărbat care murise în dimineaţa aceea. Se îndrepta spre frigiderul de pe coridorul casei sale cu o furculiţă în gură, vrînd să aducă la masă un castron cu salată de vinete. Se împiedicase şi căzuse. Furculiţa îi străpunse gîtul.

            Tragic, dar stupid.

            Apoi ajungea la casă, plătea doza de suc şi mergea mai departe.

            Soarele începea să îi ardă umerii dezgoliţi, şi acest lucru o făcea să se gîndească la ordaliile la care era supus Cîine. Aşa că traversa bulevardul în pas sprinten, o lua pe una din multele străduţe lăturalnice şi înguste, flancate de clădiri înalte cu ziduri răcoroase, şi ajungea în parcul de pe malul rîului. Acolo era umbră şi răcoare, iar fiindcă ora amiezii încă nu se apropia, era şi relativ pustiu.

            Se plimbau la pas lejer, şi treceau chiar şi prin labirintul din gard viu, destinat copiilor mici. Lui Cîine îi plăcea la nebunie labirintul. Aşa că ea îi desfăcea lesa şi îl lăsa să facă o tură. Cîine alerga pe coridoarele înguste ale labirintului, în timp ce ea stătea pe margine şi rîdea cu poftă. Pereţii labirintului erau atît de înalţi încît, de la distanţă, cîinelui i se vedea doar coada, alunecînd ca un periscop blănos deasupra gardului viu.

            Apoi ea se aşeza pe una dintre băncile din apropiere, şi îşi lăsa capul pe spate. Umbrele frunzelor de tei se jucau pe fruntea sa, şi apoi îşi simţea genunchii umeziţi de limba răcoroasă a cîinelui.

            Îl mîngîia voioasă, apoi îl invita să urce pe bancă, alături de ea. Cîine nu se lăsa invitat de două ori. Se tolănea pe scîndurile groase şi îşi punea capul în poala ei, în timp ce coada i se bălăngănea asemeni unui pendul peste marginea băncii.

            Ochii ei veseli se roteau şi cuprindeau întreg parcul, iar mintea ataşa cîte o etichetă pe fiecare copac, pe fiecare bancă, pe fiecare sculptură sau treaptă care a făcut la un moment dat parte din existenţa ei concentrată.

            Acolo, pe banca din colţul îndepărtat al parcului, sub castanul acela suplu, acolo a fost sărutată prima oară de un băiat. Au fugit de la ora de matematică, în primăvara clasei a şaptea, şi s-au plimbat fără vreun ţel pe malul rîului. Apoi băiatul s-a postat în faţa ei şi, apucînd-o cu stîngăcie de umeri ca nu cumva să îi rateze buzele, a sărutat-o. La început sfios, apoi gurile li s-au deschis şi au făcut schimb de salivă. Totul a fost atît de electrizant şi de nelumesc încît la final niciunul dintre ei nu a reuşit să îşi reproducă în minte evenimentele, astfel să au fost nevoiţi să repete experimentul.

            Acolo, pe treptele care coborau de pe faleză chiar lîngă groapa cu nisip a copiilor, acolo a fost sărutată prima oară de o fată.

            Buzele celeilalte fete erau moi, lipicioase şi dulci de la rujul hidratant cu gust de căpşuni. Şi-au mestecat cu poftă buzele una alteia, şi-au supt limbile cu nesaţ şi şi-au mîngîiat umerii dezgoliţi. Toate astea la adăpostul întunericului unei nopţi de august. Iar cînd farmecul s-a disipat, în final, într-un gest caricatural, au împărţit o ţigară. Avea 15 ani.

            Iar acolo, lîngă acel totem de lemn ce înfăţişează un bărbat cu braţele ridicate spre cer şi cu picioarele fuzionate într-o coloană dorică, acolo primise pentru prima oară, din parte Celui Al Cărui Nume Nu îl Rostea, promisiunea ca vor fi împreună în vecii vecilor, lipiţi cu scuipat, cu prenadez sau cu acel sentiment prozaic şi insipid de care toată lumea insista să se agaţe cu atîta ardoare în ziua de azi. Acel sentiment căruia milenii de literatură încă nu reuşiseră să îi dea o definiţie satisfăcătoare.

Şi ea l-a crezut, fiindcă putea şi fiindcă vroia să îl creadă.

            S-au strîns în braţe într-un mod neconvenţional, cu braţele răsfirate haotic pe trupul celuilalt. Şi-au spus, fiecare în sinea lui, că acela era un important punct de cotitură în vieţile lor. Şi fusese.

            Stătea pe bancă şi fuma.

            Obosise să se gîndească la el, la ei.

            Era incapabilă de resemnare. Desfrîul memoriei sale luase forma unui cancer malign, a unui demon furios care îi strîngea pieptul firav, ce ascundea pe sub coaste maşina de iubit, într-un pumn nemilos de fier.

Vroia să meargă în KF fiindcă în acea după-masă rula „Melancholia” lui von Trier, iar prezenţa lui Cîine pe sub mese era tolerată. Vroia să bea o limonadă rece şi să asculte Eric Crusher şi Desire în surdină, iar apoi să îşi petreacă restul zilei meditînd la comparaţia dintre Dunst şi Gainsbourg.

Încerca să nu viseze prea tare. Avea vise mari care o zdrobeau cu greutatea lor.

srevnI

            Era o zi de la sfîrşitul lui ianuarie. O zi pe care soarele o alesese în mod special pentru a o încălzi, după ce săptămîni la rînd nu îşi arătase figura palidă pe cerul de culoarea unui ecran de televizor reglat pe un canal fără emisiune. Stratul de zăpadă era gros de jumătate de metru, şi infinitele cristale de gheaţă sclipeau, zîmbeau înapoi soarelui.

            La ora cinci după-masa cerul golit de nori avea o culoare albastru-verzuie care îl făcea să pară că aparţinea unei alte lumi. La orizont, soarele se înroşea şi mîngîia cu ultimele atingeri ziua pe care se pregătea să o părăsească.

            În parcul pustiu copacii înalţi – plopii, teii, cireşii, merii sălbatici, salciile – toţi desfrunziţi şi despuiaţi de toamnă, fuseseră îmbrăcaţi de către iarnă într-o peliculă imaculată. Şi ei străluceau în lumina soarelui.

            Coborînd treptele de beton, situate din loc în loc, spre rîu, se putea vedea că şi acesta suferise tratamentul iernii. O crustă de gheaţă groasă şi netedă, încărcată cu zăpadă, îl acoperea. Podul de pontoane zăcea într-o rînă printre pădurea de trestii de lîngă mal. Arăta ca o epavă eşuată acolo din vremuri imemoriale.

            Nu adia deloc vîntul. Nicio pasăre nu ciripea şi nici nu deranja vreo creangă de copac. Niciun cîine vagabond nu lătra şi nici nu despica zăpada. Parcul de pe malul rîului era un sanctuar al liniştii şi împăcării.

            În depărtare, pe trotuarul care trecea pe sub copacii de la mal, se profilau două siluete. Păşeau liniştite, încet, fără să se grăbească. Aveau tot timpul din lume să ajungă acolo unde vroiau să ajungă. Doar cîinele cu blana aurie care ţopăia în jurul lor făcea notă discordantă. Îi scoseseră lesa şi îl lăsară să se zbenguiască în voie.

Erau un bărbat şi o femeie. El îşi ţinea mîinile înfipte în buzunarele paltonului, iar ea îl ţinea de braţ. Mergeau spre asfinţit. Din cînd în cînd se opreau şi el o privea, iar ea îl asigura că totul era în ordine.

Apoi îşi reluau plimbarea.

Din cînd în cînd el îl mai striga pe Cîine. Nu conta dacă acesta venea la ei sau nu.

Zăpada scîrţîia plăcut sub picioarele lor, şi soarele cobora tot mai mult sub orizont.

Bărbatul se opri la un moment dat şi se lăsă pe vine, răscolind zăpada. Căuta ceva cu privirea. Apoi îşi întinse braţul şi îi arătă şi femeii ceea ce vedea. Ea căscă ochii larg, şi un zîmbet ştrengăresc îi împodobi trăsăturile. Cîinele se apropie de ei şi începu să ţopăie de la unul la altul, pufăind aburi pe nările umede.

Femeia îl potoli cu mîngîieri brutale şi alinturi calde.

Umbrele lor se lungiră imposibil de mult.

Femeia prinse cu coada ochiului ultima geană de lumină. Soarele dispăruse. Nu mai era ziuă, dar încă nu venise noaptea. Era momentul acela foarte îngust cînd regulile erau suspendate, şi pentru o minte visătoare orice era permis, orice era posibil.

Felinarele pline de chiciură se aprinseră la unison. Parcul avea acum un aer de petrecere abandonată. Cîinele lătră de două ori şi îşi reluă alergătura bezmetică prin zăpadă.

Un vînt slab se porni de nicăieri, şi primii fulgi de zăpadă începură să se legene în văzduh. Ridicîndu-şi privirile spre cer, observară că norii îl acoperiseră pe nesimţite.

Ea oftă şi spuse cu seninătate, în timp ce îşi freca ochii:

– Am obosit. Să ne întoarcem.

El aprobă îngîndurat, apoi se întoarseră pe acelaşi drum pe care veniseră. Trecură pe lîngă felinare plantate lîngă pini acoperiţi de gheaţă, şi abandonară băncile de lemn singuratice. Cîinele îi urmă. Lăsară în urmă orizontul purpuriu şi se îndreptară spre casă.

            Cu două luni în urmă, Rob păşi în faţa uşii apartamentului ei. Inima îi bătea cu putere, iar ochii săi scînteiau. Cu toate astea, era calm. Calmul celui care păşeşte cu încredere spre destinul ce de multă vreme nu mai e un secret pentru el. Ciocni de cîteva ori, cu reţinere. Paşi grăbiţi se auziră apropiindu-se de uşă, şi în prag apăru femeia aceea slabă şi înaltă care era mama blondei.

            Femeia îl privi o clipă ca şi cum nu ştia de unde să îl ia. Apoi declicul de produse, ochii i se lărgiră şi întrebă cu o voce uscată:

            – Cum ai tupeul să apari la uşa asta ?

            Rob nu avea un răspuns pentru cea mai simplă dintre întrebări. În spatele femeii apăru blonda, care o dădu la o parte cu delicateţe. Femeia îi mai aruncă o privire caustică, apoi se retrase.

            Blonda se opri în faţa lui, de cealaltă parte a pragului şi îl studie ca prin ceaţă. Părea mai slab, era palid şi avea tîmplele pătate cu argint.

            Rob îşi dădu seama că, în ciuda planurilor, se prezentase foarte nepregătit.

            Trecuseră două luni de cînd nu o mai văzuse şi acum erau în final faţă în faţă. Pîntecul ei împungea aerul în direcţia lui Rob. Acestuia îi veni să zîmbească la gîndul că el era în ea, pe sub puloverul acela lălîu, în spatele buricului acela adorabil şi uşor ieşit în afară.

            Îşi ridică privirea spre chipul ei. Îl găsi de oţel, iar ochii ei erau clari ca un cer după ploaie.

            Palmele i se răciră brusc, şi spuse schiţînd o frîntură de zîmbet:

            – Bună ...

            – Bună, răspunse ea.

            Scene de genul acesta nu erau specialitatea niciunuia dintre ei. Erau virgini şi se purtau ca atare.

            El îi ceru doar un minut. Amîndoi ştiau că ce avea de spus, indiferent ce avea de spus, avea să dureze mult mai mult decît un minut.

            În loc de răspuns, blonda se rezemă de tocul uşii şi îşi încrucişă braţele peste piept, deasupra pîntecelui rotund. Aştepta.

            Primul gînd care îi trecu lui Rob prin cap era că totul mergea spre bine. Cel puţin nu îi trîntise uşa în nas. Îl asculta.

            – Nu te-am mai văzut de mult, începu el.

            – Şi a cui e vina ? i-o reteză ea.

            Rob continua să o privească. Pînă acum, totul mergea conform planului. Ea îi aţinu privirea. El încerca să despice, să pătrundă scutul acela pe care ochii ei îl dezvoltaseră. Scutul era frumos. Era puternic. Îi rezista lui Rob fără efort. Dar avea un secret.

Mama ei îşi făcu apariţia pe coridor, îmbrăcată de ieşit afară. Îşi sărută fiica pe obraz şi se strecură printre ei, neînvrednicindu-l pe Rob măcar cu o privire. Cei doi rămaseră în continuare ca două statui. Ca doi războinici. Fiecare îşi studia din priviri adversarul, căutînd puncte slabe. Pragul dintre ei era linia ce împărţea în două cîmpul de luptă.

            El trase aer în piept, şi deschise gura. Dar ... nu ieşi niciun sunet. O închise la loc. Simţi nevoia să îşi plece ochii, dar nu o făcu. Spuse:

            – Contează dacă îţi spun că te iubesc ? şopti el.

            – Cred că contează mai mult dacă te cred sau nu, spuse ea.

            – Adevărat, murmură el.

            Apoi tăcură o perioadă nedefinită. Puteau să fi fost şi ore.

            Ea îl întrebă, îngustîndu-şi ochii:

            – Rob, dă-mi voie să te întreb ceva: cîţi oameni iubeşti ?

– Puţini. Foarte puţini, sublinie el cu calm.

– Cîţi ? insistă ea.

– Degetele de la o mînă sunt prea multe.

– De ce asta ?

El stătu un pic pe gînduri, şi îşi muşcă buza. Sesiză faptul că ochii ei se fixară pe ticul său nervos, şi parcă ea ar fi vrut să îi spună să înceteze.

– Fiindcă am învăţat pe pielea mea că, cu cît iubeşti mai mulţi oameni, cu atît eşti mai slab. Mai diluat. Nu fac risipă de iubire ...

– Iubeşti puţini oameni ... dar bine.

– Cam aşa ceva.

– Eşti precaut.

– Cam aşa ceva, repetă el.

– Dar nu înseamnă asta că îţi pui, oarecum, toate ouăle într-un singur coş ? Ce se întîmplă daca vreunul din acei puţini oameni încetează să te mai iubească ?

Rob înghiţi în sec.

Gîndeşte: Îmi spune că totul s-a terminat ?

            Spune:

            – Dacă una – doar una ! – dintre acele persoane ar înceta sa mă mai iubească – spuse el cu privirea pierdută undeva deasupra umărului ei stîng –, aş fi lipsit de sentimentul ăsta ...

            Ea îşi trase concluzia necesară. Pielea începu să îi fiarbă. Simţea furnicături pe ceafă şi o picătură de sudoare i se prelinse cu repeziciune pe linia coloanei.

            Îşi împinse uşor bazinul spre el, şi pînă ca Rob să se dezmeticească, palma ei dreaptă se odihnea pe pieptul lui. Blonda avea capul plecat, de parcă îşi revenea după un efort imens. Murmură cu glasul stins şi cu privirea pierdută în podea:

            – Ştii, mereu am avut parte doar de lucruri rele sau doar de lucruri bune. Niciodată de lucruri rele şi de lucrurie bune deodată, spuse ea.

            – Despre asta e vorba acuma ? întrebă el nesigur.

            Palma ei îl ardea. Rob îi simţea dogoarea ca de astru nuclear trecînd prin haină şi prin cămaşă, prin piele, ajungînd în interiorul său. Palma ei îi apucase sufletul agitat şi îl strîngea cu putere.

            – Cred că da, spuse ea.

            – Şi care e lucrul bun ?

            – Tu.

            Rob nu se aşteptase la asta. El era mereu „cel mai rău lucru care se întîmplase cuiva”. Aşa că nu putu să îşi reţină mirarea cînd întrebă:

            – Care e lucrul rău ?

            – Tu, murmură ea. – Tot tu ...

            „În sfîrşit, ceva familiar !” gîndi el.

– Îmi pare rău.

Ea îşi ridică bărbia. Îşi retrase mîna. Scutul era tot acolo, în ochii ei verzi.

– Îţi pare rău ... ce înseamnă asta ?

Rob o privi absent. Ea continuă:

– Ştii că mereu am considerat aceste trei cuvinte ca fiind de umplutură ? Toată lumea le rosteşte, dar absolut nimeni nu mai crede în ele.

– De ce zici asta ?

– Fiindcă lipseşte continuarea.

Rob trase aer în piept.

Furia creştea în stomacul său, şi îşi jurase să nu simtă tăieturile privirilor ei pline de oţel. Vroia ca ea să îşi deschidă ochii, şi să accepte orice vedea cu ei. Vroia ca ea să îşi deschidă ochii ei verzi şi să privească în ochii lui negri.

Gîndeşte: Adevărul nu e niciodată alegerea cea mai bună ...

            Spune, cu sprîncenele deformate de tristeţe:

– Ai dreptate. Nu sunt diferit de ceilalţi. Nici eu nu am ceva de adăugat părerii de rău. Niciodată nu am ştiut să rostesc cuvintele potrivite la momentul potrivit. Dintotdeauna am fost bîntuit de gîndul „ce-ar fi fost dacă”. Cel mai bun lucru din viaţa mea zace la doi metri sub pămînt şi de întors nu se mai întoarce. Cred că toată lumea merită o a doua şansă. Tot ce vreau e o a doua şansă. Eu o aştept pe a mea de ceva vreme. Am rămas singur, spuse el suflînd neregulat şi ţinîndu-şi privirea pierdută pe umărul ei. Apoi îşi ridică ochii spre ai blondei: – Sunt sigur că nici eu nu sunt cel mai bun lucru din viaţa ta. Dar te iubesc ... şi ... eşti tot ce am. Vreau să ştii asta.

Blonda oftă. Rob venise în faţa ei complet despuiat. Era clar că avusese nevoie de mult timp să îşi adune curajul necesar să îi bată la uşă şi să îi înfrunte privirea. Dar el apăruse în final, şi era pregătit să accepte orice era ea dispusă să îi dea. Absolut orice.

Niciodată ea nu se pricepuse să citească oamenii, dar unele lucruri se mai schimbă. Într-un joc în care nu existau alegeri bune, instinctul îi spunea că alegerea pe care o făcuse era cea bună.

Pleoapele grele ale blondei se lăsară încet în jos, şi ea se dădu la o parte:

– Vrei să intri ? întrebă ea cu glas stins.

– Mi-ar place asta, acceptă el în şoaptă.

Cîine aştepta după colţ, şi cînd îl văzu pe Rob că trece pragul, se apropie de el cu timiditate. Rob îi zîmbi şi se aplecă să îl mîngîie, iar Cîine îi linse degetele lungi şi se gudură pe lîngă el.

Blonda îşi trecu privirea peste chipul înfrînt al lui Rob.

Toate astea i se păreau ciudate, nepămîntene şi ireale. Oasele o dureau şi îşi simţea pielea rece ca iarna. Era obosită şi se simţea bătrînă.

Iubirea însemna sacrificiu, însemna înjosire şi alegeri proaste. Însemna egoism, atunci cînd de lîngă tine ţi-l permitea. Iubirea era cel mai prozaic cuvînt de ascultat şi cel mai plictisitor aer de respirat.

Cristoase ! cît şi-ar fi dorit să existe un alt termen care să înlocuiască zdreanţa asta, ruina asta lingvistică. Zgomotul ăsta de fond care părea să ia minţile oricui şi să îngenuncheze pe oricine, mai devreme sau mai tîrziu.

Rob se îndreptă de spate şi o privi. Fără să îşi dea seama ce face, îi atinse umărul cu palma. Atunci secretul scutului ochilor ei ieşi la iveală. Şi secretul era că scutul ar fi putut rezista la infinit, împotriva oricui, fiindcă scopul său era să cedeze în clipa oportună.

Cărbunele întunecat dintre coastele ei scînteie şi o flacără îl cuprinse. Căldura era incredibilă şi totuşi suportabilă. Focul se răspîndea, se ridica.

Şi.

Da, hotărîse ea cu o clipă înainte. Da, vroia căpşunii aceia dulci ai vieţii mediocre. Iar el îi ţinea în palmă.