Detalii

Nu perfecţiunea maschează imperfecţiunea, ci lipsa de observaţie. Ea nu era perfectă, în niciun caz, chiar dacă asta era aparenţa în faţa tuturor. Poate că imaginea ei strălucitoare avea chiar menirea de a o ascunde. De a o ascunde la vederea tuturor. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea îşi expune cu multă neurşinare şi, în acelaşi timp, cu şi mai mult curaj, toate imperfecţiunile care o alcătuiau. Chiar prezenţa lor îţi distrăgea atenţia. Îi priveai zîmbetul larg, alb, strălucitor şi oftai, plictisit. Altă parte a ei căreia nu îi puteai reproşa nimic. Afecta pe toţi cei din jurul ei, atât de evident, atât de burghez, atât de plictisitor. Dar dacă te apropiai mai tare şi reuşeai cumva să nu fii stupefiat de prezenţa ei, atunci puteai să mai arunci o privire zâmbetului ei. Şi vedeai crăpături. Smalţ căzut. Pete. Ciobituri. Şi te simţeai trădat.

Şi mai mult sex. Vă aşteptaţi la altceva, poate ?

     Rob intră în atelierul ei, o luă de mână şi o trase după el afară. Urcară într-un taxiu şi merseră până în faţa casei ei. Deschise uşa şi o duse în dormitor. În tot acest timp nu vorbiră deloc.

     Urma o altă scenă de. Sex.

     Ajunseră lângă patul în care o culcase cu patru seri înainte. O apucă de umeri şi o întoarse cu spatele la el. În timp ce îi lingea gâtul stropit cu Égoïste, îşi băgă mâinile în blugii ei. Îi desfăcu, şi îi trase în jos, cu tot cu chiloţi. O împinse încet înainte, forţând-o să stea în genunchi pe cearşaful bleumarin şi începu să îşi plimbe limba peste linia şerpuită a spatelui, apoi îşi afundă faţa între fesele ei albe. Cu limba îi căuta buzele dintre picioare. Femeia începu să murmure lucruri pe care el nu reuşea să le înţeleagă. Cu o mână se sprijinea în faţă, iar cealaltă şi-o înfipse în părul lui.
     Rob îşi împingea faţa în ea atât de tare încât ea era pe punctul de a cădea pe burtă. Atunci femeia se întoarse spre el şi se ridică în picioare.
     Se adulmecară în linişte, rânjind, ciupindu-se cu buzele şi cu dinţii.
    O împinse pe pat şi se urcă peste ea, brutal, necompromiţător. Ea deschise gura să spună ceva, dar el îşi apăsă buzele groase peste ale ei şi înăbuşi orice sunet. Rob se dezbrăcă repede, şi ea îl lăsă să o penetreze fără să pună întrebări.
     Gemu exact aşa cum îşi închipuise el că o va face.
     Îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului său, şi îşi împinse pelvisul în sus. Rob închise ochii şi continuă să o sărute pe gât şi să o muşte de umeri. Ea se încordă sub el şi trase unghiile peste spatele lui, lăsându-i şase răni adânci care, la rândul lor, urmau să lase şase dungi de sânge pe cearşaf.
     Rob gemu strângând din dinţi, apoi scrâşni:
     – Mai încet femeie ! Ştiu că îţi place şi că te simţi bine, dar vreau să plec întreg de-aici !
     Apoi se rostogoliră şi ea ajunse deasupra. Îi zâmbi, uşor surprinsă de situaţie, apoi închise ochii şi începu să îşi mişte şoldurile, să îl călărească sprijinindu-se cu palmele de pieptul lui. Rob îi frământa sânii plini şi una dintre palme îi ajunse pe gâtul ei. Îi mângâie bărbia, apoi un obraz, şi în final îi strecură degetul mare în gură.
     Ea îl supse.
     Delia îşi mişca şoldurile tot mai repede, riscând să piardă ritmul. El o apucă de coapse şi pe măsură ce se apropia de punctul culminant, începu să o strângă tot mai tare, şi să se împingă în ea tot mai puternic.

     „Mai un pic ... mai un pic !” gândi el, şi strânse tare din ochi.

     După câteva clipe ejaculă, gândind:

     „Nu simt nimic ...”

     Îşi deschise ochii şi o privi. Ea avu un orgasm atât de lung, şi scânci atât de tare, încât la final Rob îi spuse, cu un zâmbet strâmb:
     – Să ştii că eu începusem deja să mă plictisesc. Cred că data viitoare o să îmi pregătesc un rebus sau ceva, pe noptieră, să am ce face până termini tu acolo ...
     Ea îşi dădu părul peste cap, şi îl privi uşor amuzată:
     – Ce te face să crezi că va mai fi o „data viitoare” ?
     Îl sărută umed, apoi se trânti lângă el. Abia atunci observară amândoi că cearşaful de sub ei era ud. Priviră amândoi tavanul timp de câteva minute, timp în care bătăile inimilor li se domoliră, apoi Delia se întoarse pe o parte, spre el, şi îşi puse un picior peste al lui.
    – Păi, eu sunt mulţumită de felul în care evoluează lucrurile.
    – Îl iau ca pe un compliment.
    – Aşa şi era intenţionat.
    Urmă o altă pauză. Delia îşi puse o mână între picioare şi pipăi locul, constatând că sămânţa lui se scurgea din ea direct pe cearşaf.
    – La ce te gândeşti când ai orgasm ? întrebă ea. – Pari foarte concentrat, adăugă ea fiindcă el se întoarse spre ea cu o mină mirată.
    – Dar tu la ce te gândeşti ?
    – Tu primul.
    – Doamnele primele. Insist.
   – Nu mă gândesc la nimic. Am mintea complet goală. Sau, măcar încerc să mi-o golesc. Nu stric orgasmele amestecându-le cu gânduri care nu au legătură cu ele. Şi aşa ajung la orgasm destul de greu ! chicoti ea, ca un compliment suplimentar. – Acuma tu, îl îndemnă ea.
    – Ştii, am sentimentul că îţi pot încredinţa orice secret ...
    – Poti, se grăbi ea să îl asigure dar abia apoi realiză că poate greşise.
    – Tocmai de aia nu o voi face, rânji el mai mult pentru sine, cu faţa îndreptată spre tavan.
    Greşeala la care se gândise Delia cu câteva clipe înainte se transformase din posibilitate în certitudine.
    – Ăsta e un test ?
    – Poate. E interesant că ai crede asta. De ce crezi că ar fi un test ? se miră el.
    – Nu îmi dau seama. În mod normal, femeile supun bărbaţii la teste. Dar cu tine mă simt de parcă eu aş fi bărbatul, cu tot ce implică asta ! recunoscu ea. Nu mai avea rost să se învârtă după deget. Partida asta era a lui.
    Rob se întoarse spre ea. Un sentiment de familiaritate îl cuprinse. Felul acesta de a pune problema. Se hotărâ pe loc să testeze situaţia. Să mai arunce nişte greutăţi pe taler. Să se testeze pe sine.
     Schimbă un Rob cu altul.
     Mângâie uşor coapsa Deliei, şi îşi strecură mâna între picioarele ei. Ea avu un frison.
     – La soră-mea.
     – Ce ? murmură ea.
   – La soră-mea mă gândesc când am orgasm, răspunse el ferm privind-o direct în ochi, studiindu-i reacţiile.
    – Nu ştiam ... căăăă ... ai o soră ! menţionă ea cu voce scăzută, înainte de a cădea într-o muţenie specifică celui ce aşteaptă să primescă ceva.
     Degetele lui continuau să îi mângâie şi să îi ciupească acea mică excrescenţă erectilă a vulvei, situată în faţa meatului urinar, acel mic aparat de plăcere, generator de extazuri atavice, cunoscut în unele cercuri drept clitoris, şi femeia îşi lăsă capul pe spate. Stătea în coate şi încercă să şi-l ridice înapoi, dar nu reuşea să şi-l păstreze în poziţia aceea fiindcă era nevoie de un efort suplimentar, care intra într-o brutală contradicţie cu furnicăturile dezarmante care se răspândeau în corpul ei prin degetele lui Rob. După câteva încercări nereuşite, renunţă să se mai ridice. Se lăsă pe spate şi îşi depărtă picioarele încet, cu o eleganţă pe care doar Rob o observă. Îşi cuprinse torsul cu braţele, şi unghiile i se infipseră în pielea de peste coaste.
     Rob o privea cu ochii întredeschişi, şi pentru o clipă, şi-ar fi dorit ca ea să îl fi luat la întrebări în legătură cu dubioasa conexiune dintre orgasme lui şi sora sa. Dar Delia nu o făcu. Avea să o facă, neîndoios. Din curiozitate, dacă nu din alte cauze. De asta, Rob era sigur. Dar acum era ocupată cu plăcerea.
     Avusese şi el parte de plăcere.
    Doar că plăcerea lui era doar o formalitate. Simţea curentul acela rece cum i se ridica în corp, simţea vibraţia aceea de dinaintea momentului în care îşi arunca sămânţa în vulva femeilor, le simţea geamătul de satisfacţie sau oftatul de dezamăgire atunci când simţeau lichidul cald băltind în pântecul lor, dar în afară de asta, nu prea mai simţea mare lucru. Cea mai tare senzaţie pe care omul era în stare să o experimenteze devenise pentru el ceva mediocru.
     Poate era din cauta varietăţii.
     Poate din cauza frecvenţei.
   Poate din cauza posibilităţii de comparaţie. Încercase şi drogurile. Pastile. Plante. Prafuri. Inspirate. Fumate. Mâncate. Injectate.
     Ia cel mai furtunos orgasm pe care l-ai avut vreodată, şi înmulţeşte-l cu o mie, şi nu te apropii cu nimic de extazul pe care ţi-l dă o doză de heroină caldă, băgată direct în coapsă.
     Prostii. Comparaţii nefondate emise de puştani care nu ştiau nici să se drogheze ca lumea, nici să facă sex şi nici să umble drept pe drum. Şi să-l ia dracu’ şi pe Irvine Welsh. Vânzător de vise ieftine, frumos împachetate.
     Mai existau scântei neaşteptate de plăcere, uneori. Dar flama se stingea, încetul cu încetul.
     Femeia scânci ademenitor atunci când Rob strecură două degete înăuntrul ei, şi unghiile ei începură să se înfigă şi mai tare în propria carne. Femeia trăia experienţa cu fiecare celulă din trupul ei. Iar el simţea – pe măsură ce ea începea să se zbată tot mai tare în mâinile lui iscusite – cu fiecare muşchi din trupul său că toate astea pavau un drum foarte periculos spre un viitor ceţos şi necunoscut.
     În timp ce o săruta, se gândea la mecanismul rece al cauzei şi al efectului.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Calmă, floarea

     – I pray thee, contradict thyself, and say it is not so ! fură primele cuvinte ale lui Paul, când ea îi spuse ce avea de gând. Evident, nu se aşteptase la asta, şi implicit, nu o lua în serios. Dar, la o privire mai atentă a trăsăturilor ei, se convinse de fermitatea hotărârii ei. – Vorbeşti serios …
     – Din … păcate, da.
   Şi asta fusese tot. Ritualul despărţirii era desăvârşit. Legătura lor, pe cât de repede şi de firesc se ţesuse, pe atât de repede se şi destrămase. Iar ei erau calmi ca nişte profeţi, care toată viaţa lor fuseseră conştienţi de mersul lucrurilor, şi care acceptaseră de mult că nu puteau face nimic altceva decât să accepte ceea ce viziunile le arătau.
   În planul acela superior, metafizic, acolo unde erau doar el şi cu ea, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, acolo se întâmplase ceva. Ea îşi desfăcuse braţele din jurul lui, iar el îşi desfăcuse braţele din jurul ei. Ea se dăduse un pas înapoi, iar el se dăduse doi paşi înapoi, iar ea să dăduse trei paşi înapoi, iar el …
    Cu toate astea, blonda avea impresia că doar ea fusese cea cu adevărat părăsită.
    Poate că acesta fusese planul lui de la început. De la începutul începutului. Cuvintele ieşeau pe gura ei, dar erau ale lui. Şi deşi sunau ca ale ei, aveau substratul acela impersonal şi batjocoritor pe care el era în stare să îl imprime. Ca în seara aceea, la telefon.
    El nu intenţionase să lase situaţia să ajungă mai departe de punctul acesta. Ştiuse că se va ajunge aici încă de la început. El fusese pregătit.
    Niciodată să nu subestimezi puterea minciunii – nici când cel pe care îl minţi eşti TU.
    Iar acum ea nu mai trebuia să afle nimic despre el. Nu mai are nici un sens să ştii ceva despre cineva care nu mai înseamnă nimic pentru tine.
    El se îndreptă direct spre frigider, şi deschise o sticlă de vin roşu. Roşu ca sângele. Rece ca moartea. Afară vântul începu să bată, frământând copacii. Paul turnă vinul în două pahare cu picior înalt. Îi aduse ei unul, iar celălalt îl ţinu pentru el. Ciocni paharul lui de cel din mâna ei inertă. Zâmbi şi îi ură „noroc”.
    Gura lui spunea că el nu se aştepta la asta, dar ochii lui ziceau diferit. Îi luă capul în palme, şi depuse o sărutare tremurată la ea pe frunte. Ea simţi un bulgăre de gheaţă în stomac.
Mîinile lui vorbeau de resemnare, dar buzele care atinseră fruntea ei ardeau de răzvrătire.
     E 12 august 2010.
    Suntem la o petrecere. Bem vin alb. Troy s-a îmbătat şi îmi face avansuri mai mult decât evidente. Paul nu îl ia în seamă. Nimeni nu îl ia în seamă. Toţi ştiu. Aşa e Troy. Se apropie de mine, mă ia în braţe, şi îmi şopteşte la ureche:
    – Ştii de ce pot să fac asta şi nimeni nu îmi sparge dinţii ? zice el. – Fiindcă nimănui nu îi pasă de tine. Nu cu adevărat. Nu eşti una dintre noi. Nu vei fi niciodată una dintre noi. Tu doar treci pe aici, priveşti, şi mergi mai departe. Ai privit. Aşa că mergi mai departe, zice el.
    …


    Şi iat-o iarăşi în avion, deasupra oceanului, privind soarele prin hubloul pătrat. De data aceasta era singură. Singură, cu o culegere de poezii de Yeats, deschisă la „Aedh wishes for the cloths of heaven”.
    Avea bagaje puţine. Nu luase cu ea nimic în plus decât cele pe care le adusese.
Toate rochiile Mengotti, toate parfumurile Amouage, toţi pantofii Prada cu barete din piele de iguană, ceasurile de mână Glashütte, Jaeger LeCoultre şi Vacheron, şepcile de doc Marshall Pennyworth, pantalonii Prussian, eşarfele Domenica.
Din ce eşti făcută ?
Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.
Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.
Cerceii MHH.
Colierul Leo Wittwer.
Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.
    Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era „Domnul Dalloway”. Atât. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase. Iar despărţirea de Oliver fusese una dintre cele mai grele pe care le făcuse vreodată.
    Îşi aducea aminte de timpul când făcuse acest drum în sens opus, şi parcă trecuseră doar câteva clipe de când încercase să anticipeze acest moment, momentul evaluării finale, de când încercase să prevadă prezentul. Îşi dădu seama că „ea, cea din trecut” îi întinsese atunci o mână, pe care „ea, cea din viitor … adică prezent” o apuca acum. O mână prin timp. Ce se schimbase ? Destule. Fusese visătoare, ignorantă, prin excelenţă şi urmare – fericită. Iar acum ? Mai trează, mai conştientă, mai cinică, mai rece, tot mai rece. Şi mai tristă. Ceva a trebuit să se schimbe. Mereu se întâmplă aşa.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Las-o să ardă până se face scrum !

    Rob se întoarse acasă, şi când ieşi din maşină, nu putu să nu observe un mic nor cenuşiu care părea să atârne doar deasupra casei tatălui său.
    Pe bancheta din spate se găsea o pungă de hârtie în care tronau cumpărăturile făcute în dimineaţa aceea.
    Victor se întorsese acasă. Frigiderul trebuia umplut cu ceva comestibil. Cei doi Robi mâncau când puteau, ce puteau, dar băiatul trebuia hrănit cu mâncare. Victor stătea în camera lui, cu braţele în ghips şi cu un zâmbet palid pe feţişoara lui ovală, cu părul ciufulit. Când Rob intră în casă, Victor îl întâmpină.
    – Ce ai adus ?
    – Trebe să mâncăm ceva, nu ? Am impresia că dacă nu te externau, noi am fi rămas cu frigiderul gol tot restul lunii, râse Rob.
    Începu să scoată din pungă tot felul de lucruri: lapte, pâine albă de casă, brânză, măsline, spaghete, carne tocată, şuncă, o pungă cu mere verzi. Apoi băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase de acolo un pachet mic, înfăşurat în hârtie albă, pe care i-l dădu lui Victor.
    – Bonus, spuse Rob, şi îi făcu cu ochiul.
    Victor apucă pachetul dar nu îl putu desface. Rob observă asta, dădu ochii peste cap realizând gafa făcută, apoi desfăcu hârtia. Ochii lui Victor se lărgiră când văzu că înăuntru era o bucată decentă de baton de ciocolată.
     – Mersi, zâmbi el, şi rupse o bucată.
    – Nicio problemă. Meriţi o trataţie. Eşti un supravieţuitor ! râse Rob, apoi îi ciufuli părul şi mai tare, şi murmură pentru sine: – Mai mult decât ai crede ...
    Apoi îl străpunse brusc gândul la întâlnirea pe care o avusese cu bărbatul care îl lovise pe Victor cu maşina. Pe moment se gândi la reprimarea gândurilor şi amintirilor neplăcute, şi cum înainte nu ştia cum era posibil aşa ceva. Iar acum, îşi dădu seama că asta i se întâmplase şi lui. Deşi nu trecuseră decât două zile de la scena respectivă, Rob realiză că nu se mai gândise la implicaţiile cuvintelor pe care bărbatul i le spusese pe coridorul spitalului.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Iar acum, brusc, resimţea realitatea şi seriozitatea lor. Nu erau simple cuvinte. Erau cuie bătute într-o suprafaţă. Şi chiar dacă reuşeai cumva să le scoţi afară – cum făcuse el – găurile rămâneau. Şi nu puteau fi umplute.
    Rob rămase nemişcat în faţa mesei pline cu cumpărăturile făcute, şi un alt gând îi trecu prin cap, ca o lamă de oţel care secţionează un pepene: ce alte gânduri, ce alte realităţi crunte ignorase ?
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
    Victor încetă să mai existe, acolo în faţa lui, stând la masă şi mâncând cu poftă bucata aceea de baton. Masa nu mai exista. Bucătăria nu mai exista. Nu mai exista decât Tatăl, şi mintea lui, şi inima lui dură şi întunecată. Sau mai degrabă atrocitatea aceea mecanică care îi ţinea loc de inimă.
    Fără să îşi dea seama ce face, luă cutia cu lapte şi îi turnă un pahar plin lui Victor. I-l împinse în faţă, apoi spuse:
    – Cum te simţi ?
    Victor îl privi o secundă, apoi spuse senin:
    – Bine. Tu ?
    – Să ştii că nimeni nu m-a mai întrebat de mult asta. Cred că ... sunt bine, zâmbi Rob.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Rob deschise gura şi mai vru să spună ceva, când auzi voci venind de afară.
    – Tati şi Ariadne, spuse Victor cu voce joasă. – Cred că se ceartă.
    Rob ciuli urechile încercând să înţeleagă ce îşi spuneau. Se aflau în curtea casei, sub teiul mare în care Rob obişnuia să se caţere când era mic. Vorbeau pe tonuri normale, deşi se simţea o vibraţie în aer, ca şi calmul unei bombe dinainte ca ea să explodeze.
    Stăteau pe o bancă vopsită în verde. Rob purta blugi negri şi un pulovăr gri, iar Ariadne ... arăta ca din reviste, desigur.
    – Ce cauţi aici ? o întrebă Rob.
    – Ştiu că am făcuto greşeală, dar nu ştiu care anume. Ai promis că vorbim despre asta.
    – Am spus că vorbim. Asta doar cu greu poate fi numită promisiune. În plus, răul e făcut. Nu văd de ce ţi se pare că o discuţie e absolut indispensabilă.
    – Vreau să dezbatem problema. Cred că merit măcar să ştiu cu ce am greşit.
    Rob ridică sprâncenele:
    – De când înseamnă asta ceva ? Merit. Ce e ăla ?
   – Spune-i cum vrei. Nu o mai da după tufă. Nu pricep de ce te comporţi ca un copil. Spune ce ai pe suflet, îi ceru ea, privindu-l fix.
    Rob oftă, şi îşi împreună palmele. Ariadne se apropie de el pe bancă, şi îi puse o mână pe spate.
    – Îmi cer iertare dacă am fost necuviincioasă. Doar că ... nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Nu te înţeleg. Când am impresia că ştiu cum funcţionezi, când îmi spun „în final, am reuşit să îi dau de cap”, atunci faci ceva ce îmi dă MIE peste cap toate traiectoriile. Eşti mai întortocheat şi mai capricios decât orice femeie pe care o cunosc. Mă simt ... ca un bărbat în faţa unei femei ! recunoscu Ariadne, şi spera ca relevaţia să aibă greutate în faţa lui Rob. – Şi nu îmi place. Am aflat pe pielea mea cum e să nu ştii nimic despre celălalt. E o paralelă banală, dar acum îmi dau seama că un bărbat care caută o femeie e ca un orb care caută un anumit fir de nisip în deşert. E foarte frustrant.
   – Ştiu. Dar tu tot ai dat-o în bară. Urât de tot.
   – Uite ce e, trase ea aer în piept. – Eu ţin la tine. Ştiu că şi tu ţii la mine ...
Rob ridică sprâncenele.
   – ... nu înţeleg de ce nu mă cerţi, şi de ce nu terminăm odată cu toată chestia asta.
Rob zâmbi.
   – Faci progrese. Progrese mari.
   – Nu ştiu ce înseamnă asta, ridică ea din umeri.
Arăta foarte frumoasă în dimineaţa aceea. dar  Rob era hotărât să joace dur.
   – Înseamnă că ţi-ai dat seama care e problema, chiar dacă nu ştii în ce constă ea.
   – O să primesc vreodată de la tine un răspuns concret ? oftă ea, şi îşi retrase mâna de pe el.
   – Nu ştiu.
   – Dar ce ştii ?
   – Ştiu că nu îmi place când oamenii se bagă în viaţa mea.
   – Asta fac eu ? Mă bag în viaţa ta ?
   – Asta ai făcut acum două zile. Simt în tine o tensiune. Crezi că eşti pe cale să pierzi ce crezi că ai mai de preţ. Ironia e că tocmai gândul acesta te-a împins pe adevăratul drum spre pierzanie. Până să începi să iei „măsuri”, totul era bine. După ce ai luat problema în mâini, atunci totul s-a dus dracului.
    Ariadne îl privea fix. Pricepea ce i se spunea. Dar nu reuşea să fie acaparată de sentimentul acela de siguranţă pe care Rob îl sugera.
    – Dacă m-ai cunoaşte cât de puţin, vorba aceea, dacă ai avea credinţă în mine cât un bob de muştar, ai ştii că totul era bine. Nu aveam nevoie de intervenţii din partea nimănui. Nu aveam nevoie ca tu să te pui şi să răscoleşti în jurul meu.
    – Iar dacă tu m-ai cunoaşte pe mine cât de puţin, ai ştii că sunt în stare să apreciez ce am, şi că nu las nimic să îmi răpească acel lucru. În niciun caz, nu fără să lupt pentru el.
    – Şi poate ăsta e blestemul tău, murmură Rob, ridicându-se de pe bancă. – Vrei să controlezi prea tare ce se întâmplă cu tine şi cu mine. Iar eu sunt în stare să simt că toată ambianţa dintre noi doi e ... artificială.
    Ariadne începu să respire greu. Simţi cum ochii i se umezeau, şi ştia că nu va putea să ţină prea mult lacrimile în frâu. Simţea că pierde partida. Simţea că trebuia să piardă partida.
    Din câte înţelegea ea, Rob îi cerea să lase totul în voia lui. Să nu mai încerce să controleze totul. Alea iacta est. Şi să le lase să cadă aşa cum vor cădea. Să lase totul în voia sorţii, de fapt. Iar ea nu putea face aşa ceva. Era împotriva instinctului oricărei persoane să lase lucrurile în voia apelor, atunci când ceva atât de rar precum fericirea personală, starea aceea de împlinire pe care o puteai simţi în stomac era ameninţată să dispară.
    Ceea ce Rob îi cerea ei era ... inacceptabil. Era inacceptabil cu atât mai mult cu cât lucrurile păreau că o luau la vale.
    Iar acum asta îi era pedeapsa ? Să fie lepădată, tocmai fiindcă încercase să se agaţe de el mai bine ? Fiindcă făcuse un pic de exces de zel ?
    – Îmi spui să renunţ la tine ? Asta spui ? Că trebuie să renunţ la tine ? La noi ? La ce avem noi doi ? întrebă ea, cu buzele tremurând.
    – Spun doar că nu apreciez deloc controlul. Mai ales când nu vine din partea mea.
    Ariadne îşi ridică privirea spre el. Se ridică şi ea în picioare. Stăteau faţă în faţă acum. Vroia să îl strângă în braţe, să îl sărute, dar îl simţea ca pe un străin. Cine era bărbatul din faţa ei ? Aproape nu îl recunoaştea.
    Rob îi simţi starea, şi bătu în retragere.
    – Să te ia dracu’ ! zâmbi ea, şi avea lacrimi în ochi. – Să te ia dracu’ cu tot cu fantomele tale ! Să te ia dracu’ cu ezoterismul tău !
    Rob o privi fix, cu o faţă imobilă.
    – Îmi tot spui că eşti rănit, şi că nu vrei să răneşti pe alţii. Că nu ai dreptul să faci asta altora. Dar de fapt, te doare în pulă de ceilalţi ! Te doare în pulă de mine ! Te doare în pulă de toţi. Ai dat peste un scut care te protejează pe tine de tot ce nu îţi convine, şi îl aplici tuturor. Nu eşti cu nimic mai special decât oricine. Nu revoluţionezi dinamica relaţiilor. Nu reinventezi roata. Doar mă îndepărtezi de tine. Adevărul este că ... nu contează că NU ştiu de ce o faci. Contează că ştiu că o faci. Contează că m-am prins de asta. Te iubesc ! uite, am spus-o. Şi mai cred că şi tu mă iubeşti. Sau, în orice caz, ţii la mine destul de mult încât să fii speriat că poate ţi-ai pierdut puterea de a mă da la o parte după bunul plac. De fapt ăsta e motivul din spatele tiradelor de genul „lasă totul să meargă aşa cum e scris să meargă”. Prostii ! Vorbe ! Nici nu ştiu de ce spun chestiile astea, se încruntă ea, şi îşi luă capul în mâini. Începu să plângă.
    Rob o privea, ca şi mai înainte. Privirea lui nu îi dădea de înţeles Ariadnei nici că spusese adevărul, dar nici că ratase ţinta. Pur şi simplu, nu îşi putea da seama ce se întâmpla în forul lui interior.
    El se apropie de ea, şi o luă în braţe. O strânse tare, în tăcere. Lacrimile ei secară brusc. Motivul pentru ele dispăruse. Îşi plantă bărbia în scobitura umărului lui Rob, şi rămaseră aşa câteva clipe.
    – Ce facem în continuare ? murmură ea, după o vreme.
    Rob ajunse la un răspuns într-o clipă. Dar – şi ştia că asta le va aduce amândurora multă amărăciune – spuse în schimb:
    – Să îţi spun ce vrei să auzi, sau ce cred eu ?
    Ariadne nici nu clipi:
    – Ce crezi tu.
    – Trebuie să mă gândesc, spuse el sec, şi Ariadne avu impresia că tot ce ea îi spusese fusese în van. Nu schimbase nimic. Doar îşi dezvăluise poziţia şi intenţiile, în acest joc permanent dintre femeie şi bărbat. Făcuse unica greşeală inacceptabilă.
    – Să te gândeşti ? repetă ea. – Să te gândeşti ? se îndepărtă de el, şi în voce se simţea un ton nervos. – După tot ce am vorbit, tu trebuie să te mai gândeşti !? întrebă ea, dându-se în spate cu doi paşi.
    Rob o privi cu calm.
    – M-am oferit pe tavă, şi tu trebuie să te mai gândeşti ?! repetă ea, tot mai nervoasă. – Nu îmi vine să cred că ... mă pedepseşti ... fiiindcă îmi pasă ?! întrebă ea, şi se apropie de el iarăşi.
    – Dar nu VREAU să îţi pese ! mugi Rob, şi Ariadne tresări, dându-se înapoi cu ochii lărgiţi de spaimă.
Era prima oară că el îşi pierdea controlul în faţa ei, iar ea se speriase atât de tare de acest gest, încât aproape că îi scăpă sensul cuvintelor bărbatului.
    El trase aer în piept, apoi se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu degetele:
    – Te sperii ? întrebă el cu aceeaşi voce caldă pe care o folosise mereu cu ea, până în urmă cu câteva clipe.
    Ariadne dădu din cap încet.
    – Îmi cer iertare. Nu am niciun motiv să mă port aşa cu tine. Eşti mai mult decât merit, ştiu asta. Sunt norocos că te am, ştiu şi asta ...
    Rostea cuvintele, dar femeii i se păru că nu le înţelege semnificaţia. Ca şi cum recita o poezie învăţată de mult, al cărei sens nu şi-l mai amintea.
     – ... dar asta nu schimbă cu nimica situaţia, încheie el.
    Ariadne îl mai privi o dată, cu un melanj de scârbă şi înţelegere în ochii ei verzi şi mari şi frumoşi, apoi îl ocoli şi plecă.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

In vino veritas

Se ridică de pe fotoliu, Victor dormea în camera lui fiindcă era destul de dimineaţă, având în vedere că Tatăl plecase la lucru de doar jumătate de oră, iar Rob era deja ameţit de la vinul acela excelent. Ridică sticla în dreptul ochilor şi încercă să îşi aducă aminte dacă ştia ceva despre vinul acela, dar cum nimic nu îi veni în minte, ridică din umeri. Şi. Turnă până când paharul se umplu din nou, iar el observă că sticla era de un litru, iar nu tradiţionalii 750 de mililitri, iar licoarea aluneca în josul grumazului, rece şi pişcătoare, arzându-i stomacul gol şi cerând mai mult, aşa că Rob mai bău din pahar, cu sete adevărată, nu cu simţul acela detaşat că gustă ceva unic, ci cu sete. Şi. Între timp se gândea care avea să fie următoarea mişcare, fiindcă acuma avea timp să gândească, chiar dacă nu limpede, dar orice gând era mai bun decât niciun gând, aşa că roţile se puseră în mişcare. Şi. Vroia să îl ia pe Victor cu el, în clipa în care avea să se trezească vroia să vorbească cu el, să îl întrebe ce părere are despre o eventuală mutare şi schimbare de atmosferă, iar apoi trebuia să facă cumva să o recupereze pe Elena, dar asta nu prea ţinea de el, cel puţin nu încă. Şi. Să vadă cum poate suci mintea unei femei care nu mai vroia să audă nimica de el şi care mai era şi în comă şi într-o relaţie cu un dobitoc care fusese cât pe ce să o omoare, dacă nu cumva reuşise deja să o transforme într-o legumă, să se hotărască odată dacă vrea să îşi smulgă ciobul acela sau să îl împingă de tot sub piele, dar astea erau detalii pe care un alt pahar cu vin ar fi reuşit imediat să le înlăture, aşa că mai umplu o dată paharul, şi vinul din sticlă se mai împuţină. Şi. Pleoapele deveniră grele, iar Rob se întrebă de ce dracu’ se trezise la ora aceea nedumnezeiască, că doar nu avea nimica urgent de făcut, sau dacă avea, uitase despre ce era vorba, până şi ura lui faţă de Tată se diluase, era îndepărtată şi fadă, neinteresantă şi lipsită de sens, dădu peste cap paharul şi îşi mai turnă unul, era deja al patrulea din dimineaţa aceea, iar în sticlă mai rămăsese vin cam de trei degete. Şi. După ce termină de golit şi paharul, îl lăsă pe masă şi se tolăni în fotoliu, cu ochii împăienjeniţi şi cu gura încleiată şi cu mintea parcă scufundată într-un borcan mare cu melasă, îşi umezi buzele şi se scărpină violent la baza spatelui cu mâna dreaptă, fiindcă în mâna stângă ţinea sticla de vin care, acum că era mai puţin, se încălzea mai uşor în aerul camerei. Şi. Rob îşi duse mâna dreaptă la frunte şi îşi masă pielea fierbinte a capului cu pielea rece a degetelor sale lungi, lungi. Şi. Subţiri ca ale unui pianist, şi apoi, scrâşnind din dinţi puse sticla la gură şi dădu peste cap tot restul conţinutului ei şi apoi o lăsă să cadă pe podea şi ea se rostogoli sub fotoliu iar el căzu pe spate, cu braţele atârnându-i în aer peste braţele fotoliului, îşi asculta gândurile care se ciocneau în spatele frunţii sale năpădite de broboane de sudoare ca perlele de cleştar. Şi. Nimic din cele ce i se perindau prin mintea înceţoşată nu părea să merite, adică, vreau să spun că nu erau lucruri inteligente, nu erau lucruri noi sau interesante, iar dacă vreodată cineva s-ar fi gândit să le transcrie pe hârtie, Rob nu îşi putea da seama de ce le-ar fi citit cineva, oricine, fiindcă situaţia era atât de complicată încât părea chiar simplă, dar asta era doar din cauza talentului său, unicului său talent de a nu trata problemele serioase cu seriozitate, ci de a le mătura uşor cu palma, spre marginea masei, şi de acolo direct în coşul de gunoi, dar ceva nu îi dădea pace, ca o aşchie rămasă sub piele, sau ca o bubă în cerul gurii care s-ar fi vindecat dacă nu ar mai fi zgândărit-o cu limba, ştia că toate astea se vor întoarce să îl bântuie, din prima clipă în care va deschide iarăşi ochii săi injectaţi, iar gândurile îi vorbeau şi în timp ce le asculta prostiile nu îşi putea da seama care era diferenţa dintre paradoxal şi ironic.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Tot ce trebuie să faci este să rabzi

Se dădu jos din pat şi căscă până în trosniră fălcile în pizda mă-sii gândi ea iarăşi o să am o zi de căcat fiindcă simţea că nu dormise deloc în seara de dinainte şi cum să dorm când idiotu’ acela stă pe străzi fluierând după curve ieftine şi ea stătea şi îl aştepta să vină în pizda mă-sii sper că în seara asta primesc şi eu ceva la dracu’ mama îmi spunea că sunt o fată deşteaptă şi chiar era din moment ce era partener la o firmă importantă şi avea abia 30 de ani aşa că trase aer în piept şi se întoarse spre jigodia care dormea liniştită lângă ea să-l fut gândi ea scrâşnind din dinţi se duse în bucătărie şi puse de o cafea el îmi spune că stă toată ziua cu copii şi când prinde un pont/şustă o taie să vadă dacă poate rezolva de un job dar era sigură că nu avea nici grijă de copii şi nici nu îşi căuta de lucru şi de ce să o facă dacă ea câştigă cât 20 la un loc uite că probabil şi lui i-a spus maică-sa că e o fată deşteaptă şi în orice caz e o fată mai deşteaptă ca tine se duse în baie să se spele pe faţa buhăită şi pe dinţi dar înainte suflă în palmă şi mirosi şi vai ce ca dracu’ îi puţea gura se îmbrăcă în fusta neagră şi îşi luă taiorul şi cheile de pe masă închise uşa şi coborî la garaj unde vărsă cana cu cafea pe uşa BMW-ului ah, s-o fută dracu’ şi porni la drum să nu rămână prinsă în trafic ajunse totuşi cu întârziere dar era bine că ea e şefa pe acolo aşa că nimeni nu crâcni şi dacă ceilalţi şefi ar fi făcut gât le-ar fi crăpat capetele la puţele alea mici şi afectate care zăbăleau zi de zi de zi după curul ei dar avea de lucru un contract de încheiat şi bani mulţi de încasat că doar era şefă ce dracu’ şi numai Cristos Gornistu’ ştia prin câte trecuse ca să se poată lăfăi cum se lăfăia aşa că îşi puse servieta pe birou şi se trânti în scaun urlând după o cafea cu scorţişoară imediat şefa se auzi vocea enervantă a secretarei ei senila dracului tre’ să o dau afară şi puse mâna pe telefon sună acasă alo ? ce faci dragă, te-ai trezit ? da nu de mult cum a fost aseară ? obositor dar sper că am rezolvat ceva dacă nu va trebui să ies şi în seara asta şi să mă ţin de curu’ lor ştii că nu îmi place să fac asta să mă milogesc tu ce faci ? aseară nu m-ai aşteptat eram obosită lasă că ne vedem în seara asta şi am o surpriză pentru tine spuse el pe un ton cleios şi ea putea simţi cum pula lui se întăreşte sper gândi ea dar spuse bine trebuie să mă întorc la lucru să ai grijă de copii te pup şi eu şi a închis în pizda mă-sii de gunoi stradal ! gândi ea în timp ce lovea tastele laptopului şi ştergea sau modifica condiţiile suspensive şi renumerota clauzele şi reformula situaţiile lua-i-ar dracu’ şi pe retardaţii ăştia că nu ştiu să facă nimic cum trebuie ar trebui să îi dau afară pe toţi în pizda mamilor lor de incompetenţi aşa gândind se făcu ora 12 şi trebuia să meargă la masă repede fiindcă avea întâlnire la ora 1 şi contractul nu era încă gata dar îl termină în final îşi luă un sandviş pe care îl mâncă la volan în timp ce conducea spre client nenorociţii nu pot să îşi mişte hoiturile până la biroul meu şi telefonul mobil îi sună şi cineva din spate o claxona pizda dracului ! scoase un deget mijlociu pe geam spre fraierul care o claxona el nu mai spuse nimic şi ea putu să muşte din sandviş şi să caute celularul care suna şi frână la dracu’ ! privi direct în faţa maşinii era o blondă tânără care o privea nedumerită şi purta o jachetă neagră şi o geantă de umăr de piele maro nu vezi că e roşu ? pai da, pentru maşini răspunse blonda şi trecu mai departe fără să se fi supărat că era cât pe ce să fie călcată de o proastă care mânca şi vorbea la telefon şi arăta muie pe geam când tot ce trebuia să facă era să conducă dar blonda nu era supărată şi se simţea asta în felul în care păşea pe trotuar şi în felul în care se oprise şi o privea să vadă dacă o scoate la capăt din trafic şi îi făcu cu ochiul ei când maşina trecu pe lângă ea apoi se făcu verde şi ea apăsă pe acceleraţie între timp telefonul nu mai suna dar îl găsi şi văzu că o sunase clientul ce morţii mă-sii îi mai trebuie şi la ăsta vin din celălalt capăt al oraşului la ora de vârf în mă-sa dar îl sună înapoi cu o voce mieroasă de ziceai că linsul în cur era sportul ei preferat şi anunţă că ajunge în 10 minute deşi ştia că nu poate face mai puţin de 20 dar când uşile biroului se deschiseră şi ea trânti contractul pe masă toţi o ascultară ca pe un dictator apoi băură câte un pahar cu apă plată şi lămâie ah ce bine mi-ar prinde un whisky acum cu gheaţă şi un pic de cola sau red bull nu nu fără căcatul ăla de pişat la doză şi ei mă obosesc cu apa plată şi lămâie şi feţele lor care arată de parcă ei ar fi supt dintr-o lămâie apoi bătură palma şi virară banii în cont şi ea se îndreptă spre birou mulţumită şi fără chef de nimic altceva decât de un futai demn de o zi de sărbătoare aşa că în timp ce se întorcea la birou sună pe secretara aia imbecilă şi îi spuse azi îmi iau liber ne vedem luni o zi bună doamnă se grăbi secretara idioată să îi ureze dar ea deja închisese şi o coti pe bulevardul lat cât o pistă de aterizare către casă şi sper să fie acasă netrebnicul ăla şi să mă ia pe sus şi să mă arunce în pat şi să smulgă de pe mine taiorul Yves-Saint-Laurent şi să îmi facă dreptate că altfel la noapte o să doarmă în stradă câinele împuţit ce e apasă mai tare pe acceleraţie şi era cât pe ce să lovească un câine care dormea pe stradă dar ajunse cu bine acasă şi dădu buzna în casă şi îl văzu pe el cum stătea tolănit pe canapea cu tenişii în picioare pe canapeaua ei îmbrăcată în mătase italiană cu tenişii ăia jegoşi şi plini de căcat de pasăre de la alergatul prin parc iar copii se jucau pe covor cu nişte jucării obscen de scumpe care vorbeau în limba lor bună dragă spuse el şi aşeză pe masa ei de cireş japonez o cutie de bere de pe care picura spumă în gâtu’ mă-tii de orbeţ nespălat bună dragă ai ajuns acasă repede azi da am terminat mai repede treaba bine că e vineri azi că altfel cred că mă spânzuram de ce ? din cauza tenişilor tăi jegoşi şi a berii tale futute care se scurge pe masa mea de 4000 de dolari imbecilule ! eh, aşa, fără motiv ! el o luă în braţe şi o sărută apăsat zgâriind-o cu barba şi împuţindu-i gura cu aroma aia de bere stai un pic porc ce eşti se zbătu ea deşi ştia ce urmează el o ridică de la pământ şi ochii îi sticleau deja ar fi cazul să îi sticlească că nu am mai făcut-o de o lună şi o duse în dormitor şi îi smulse hainele de pe ea şi umerii i se încordau când o întorcea de pe o parte pe alta să îi poată trage fusta şi ciorapii mei Hermes ! ar fi bine să mi-o pună ca un cal pentru faza asta şi când se întoarse o clipă cu spatele la ea văzu urme de unghii pe omoplaţi care erau pe punctul de a se vindeca şi oftă şi scrâşni gândindu-se la cealaltă ? dar în clipa următoare el era în ea şi nu îi mai stătea capul la nimic nici la uşa deschisă a camerei şi nici la copii care puteau intra peste ei în timp ce patul masiv se legăna înainte şi înapoi şi pizda îi ardea de plăcere unghiile i se înfipseră în omoplaţii lui şi apăsă până îi dădu sângele dar el o pedepsea şi mai tare şi mai repede şi mai bine şi gura i se deschise şi picioarele i se închiseră în jurul lui el transpira picăturile de sudoare îi cădeau ei pe faţă lăsând dâre în machiaj şi ea ţipa scrâşnea fute-mă ! fute-mă ! fute-mă ! merit tot ce e mai bun nenorocitule şi tu ţi-o tragi cu alta pe la spatele meu şi aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh mîine te dau afară ca pe un vagabond bun de nimic ce eşti îi zîmbi şi îl sărută apăsat apoi se întoarse cu spatele la el şi ia-mă în braţe netrebnicule râse ea şi râse şi el şi în timp ce sămânţa lui i se scurgea dintre picioare ea se gândi că mâine chiar îl va da afară pe nenorocitul acesta dar acum îi era aşa de bine şi îşi frecă obrazul de pernă şi fundul de coapsele lui şi toarse ca o pisicuţă la căldură şi gândi mâine, mâine îi arăt eu lui. Apoi adormiră.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Vise reci

Sfârşit (?)

Se gândi la toate prin câte trecuse. Se gândi că totul a decurs conform planului. Cu excepţia faptului că nu a existat nici un plan.

Nicio schemă de ansamblu.

Oricum, nu una de care ea să aibă ştiinţă.

Se gândi că atunci când plecase, nimeni nu îi simţise lipsa. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Dar poate acum, după ce mai adăugase o gaură în pătura care o acoperea, se va găsi cineva şi pentru ea. Cineva asemenea ei, cu capul în nori, cu buzunarele goale şi cu lacrimi în ochi. Vorba aia: „nu plângem de durere, plângem din cauza frumuseţii din lume”. Ah, da, mai era ceva. Acel cineva trebuia să fie cineva căruia trebuia neapărat să îi placă „Shine On You Crazy Diamond”. Hotărât lucru, nu putea adora pe cineva căruia nu îi plăcea „Shine On You Crazy Diamond”.

Zâmbi.

Se gândea la tipul cu aparatul de fotografiat. Nu îl mai văzuse din seara aceea friguroasă. Cu el totul fusese atât de dens, atât de comprimat, şi părea că momentul se prelungeşte la nesfârşit. O umpluse de căldură cu câteva cuvinte, un sărut şi o promisiune de revedere, toate transmise printre aceleaşi buze uscate şi crăpate. Îi era dor de el.

Se gândi că nostalgia era, într-adevăr, păcatul ei preferat.

Ajunse acasă.

Căută şi găsi foaia aceea singuratică, intitulată „Jurnal din anul plictiselii extraordinare, aparţinând domnişoarei Amelia”. Era exact acolo unde o lăsase la plecare. Cuvintele scrise pe ea încă îi ardeau privirea, deşi culoarea lor se mai estompase cu trecerea timpului. Întoarse foaia, şi scrise pe cealaltă parte. Textul era dur, necizelat, neşlefuit, monstruos. Exact aşa cum îi curgeau cuvintele din degete:

Nu ştiu ce să spun. Pe partea cealaltă am scris „asta a fost tot”, dar se pare că nu a fost tot. Mai mult ca sigur că urmează ceva şi mai grandios. Nu, „grandios” e un cuvânt nepotrivit. Nu e nimic grandios într-o căutare sortită eşecului. E patetic. Cuvântul pe care îl caut eu acum este „provocator”, da, provocator. Aştept o nouă provocare. Sunt mai optimistă decât eram ieri. Singura concluzie la care am ajuns este că trebuie să simt. Ştiu că sună prostesc, dar trebuie să o spun. Nu mă pot opri. Indiferent ce simt. Mă bucur că o pot face. Nu îmi permit să cad într-o stare de catatonie. Accept cu bucurie orice primesc. Fericire ? Bine. Durere ? Cu atât mai bine. Nu mă aştept să înţelegeţi, dar nici nu vreau să fiu judecată ... chiar dacă singura care mă judecă sunt eu. Am văzut ce se întîmplă când înlocuieşti simţirea cu altceva, ce o fi norul acela care te face să crezi că o duci bine, în timp ce te usuci pe dinăuntru. Ajungi să uiţi cum se face. Eu nu vreau asta. Trebuie să menţin în funcţiune aparatul de iubit. Îmi vine să râd. El mă ţine în viaţă. El e totul pentru mine. Trebuie să îl hrănesc, şi o voi face, chiar de ar trebui să iubesc frunzele care mor în parc sau praful de pe cărţi. O să iubesc orice îmi iese în cale, şi dacă se întâmplă să fii tu acela ... pregăteşte-te !

            Privi hârtia, şi îşi spuse că gândurile acestea care o bântuiau neîncetat sunau mai bine când erau nescrise, nerostite. Se trivializau dacă le exprima.

Fragment din “Laptele negru al mamei”

Expo

           Sandra stătea cu braţele încrucişate şi bătea cu tocul pantofului în podeaua atât de lustruită încât îţi puteai vedea reflexia în ea. Era seara expoziţiei pe care şi-o aranjase cu sudoarea propriei frunţi. Invitaţii sosiseră buluc, şi acum roiau pe lângă pereţii încărcaţi cu desenele ei. Sandra îşi dădu seama că mulţimea se adunase în parte datorită faptului că transpirase către public, în vreun fel, informaţia că era fiica mamei sale. Nu putea ieşi de sub umbra aceea indiferent ce făcea. În mare parte acestui motiv i se datora starea de nervozitate. Un alt motiv era Rob. Venise la expoziţia ei un pic ameţit, şi dezastrul era inevitabil.

            Sandra simţi cum cineva o apucă uşor de braţ. Se întoarse şi dădu cu ochii de Daniel. Daniel era noul prieten oficial al Sandrei, şi îşi câştigase poziţia prin eliminare, după ce Rob refuzase propunerea ei.

            Daniel era cu o palmă mai înalt decât Sandra, slab, cu un ten închis şi nişte ochi negri care îl făceau să pară extrem de conectat la tot ce era în jurul său.

            Purta jeanşi albaştri, pantofi negri de lac, o cămaşă albă şi un sacou sport, negru.

            Îi oferi Sandrei un pahar de vin alb, de la barul încropit într-un colţ al încăperii în care se ţinea expoziţia. Aceasta îl luă, sorbi din el, apoi îşi plimbă iarăşi privirea peste mulţimea din încăpere. Renunţase la bătaia din picior.

            Daniel îl cunoştea doar din auzite pe Rob şi ştia că între el şi Sandra exista o legătură, dar nu cunoştea cu exactitate natura ei. Ştia doar că cei doi erau prieteni de ceva vreme, iar Sandra îl prezentase pe Rob ca pe un prieten şi îndrumător în materie artistică. Daniel nu ştia ca Rob să fi avut vreo pregătire specială în domeniu, dar lăsă lucrurile aşa cum erau. Era prea devreme în relaţia lui cu Sandra pentru a pune întrebări atât de indiscrete. Ei doi erau împreună în mod oficial de doar 48 de ore. În fond, ce făcuse tipa înainte de el nu prezenta importanţă, atât timp cât lucrurile rămăseseră cu adevărat în trecut. În acelaşi timp însă, Daniel nu putea scăpa de sentimentul pregnant că Sandra şi Rob schimbau priviri pline de înţeles pe la spatele lui.

            Dacă Daniel ar fi aflat că în dimineaţa acelei zile Sandra îl sunase pe Rob la ora 7 dimineaţa şi că cei doi făcuseră sex în apartamentul ei cu puţin timp înainte ca Daniel însuşi să se întâlnească cu Sandra pentru a pune la punct ultimele detalii ale expoziţiei, probabil că ar fi făcut o criză de apoplexie. Dar Sandra opera pe principiul „ce nu ştie, nu are cum să îi facă rău”, şi oricum, mici scăpări de genul acesta erau ceva obişnuit pentru ea când intra într-o nouă relaţie. După partida de sex, Rob o întrebă pe Sandra, în timp ce o mângâia pe spate:

            – De ce ai făcut asta ?

            – Fiindcă îmi place să mă culc cu tine, murmură ea, cu capul în pernă.

            – Nu, mă refer la faptul că acuma eşti într-o relaţie proaspătă. Ce nevoie mai ai de mine pentru sex ? Sunt sigur că tipul cu care umbli face o treabă la fel de bună.

            – Te deranjează că am făcut-o ?

            – Nu. Dar, întrebam ...

            Sandra se ridică în coate. Degetele lui coborâră spre fesele ei.

            – Nu am de unde să ştiu ce treabă face. Nu m-am băgat încă în pat cu el. Şi oricum, după ce fac sex cu tine, simt o stare de linişte pe care nu am mai simţit-o de mult cu cineva.

            – Aveai nevoie să te linişteşti ? întrebă Rob, mirat.

            – Da. Chestia cu expoziţia ... am o stare de anxietate de care pur şi simplu nu pot scăpa. Am ieşit ieri seară cu Dan, să sărbătorim faptul că suntem împreună, şi apoi am ajuns acasă, dar nu am dormit deloc toată noaptea. M-am tot învârtit de pe o parte pe alta, fără să pot închide un ochi măcar.

            – Poate trebuia să îl chemi să urce la tine, medită Rob, ascunzându-şi un zâmbet maliţios.

            Sandra îl săgetă cu privirea.

            – Nu te flata. Eu mereu fac aşa. Trecerea de la o relaţie la alta se făce treptat, nu brusc, şi de multe ori partenerii de sex se suprapun. De când mă ştiu, nu am avut vreodată perioade de pauză în viaţa sexuală. Ar fi de neconceput pentru mine, spuse ea, mai mult pentru sine.

            Comportamentul ei făcea cinste expresiei „Femeile sunt ca maimuţele. Niciodată nu lasă o creangă până nu s-au apucat de următoarea.”

            Rob observase că ea folosise termenul de „relaţie”, deşi ce aveau ei cu greu se putea numi relaţie, dar nu insistă asupra distincţiei. Apoi se îmbrăcară, şi fiecare o luă pe drumul său: el la lucru, iar ea la întâlnirea cu Daniel.

            Privirea ei se oprea din când în când pe umerii lui Rob, care stătea cu spatele la ea, şi studia plin de interes un imens desen făcut în cărbune. Era o pânză înaltă de un metru pe care Sandra desenase o figură uşor distorsionată, ai cărei ochi aveau o formă hipnotică şi care te priveau direct, indiferent în ce poziţie te-ai fi aflat faţă de desen. Gura figurii era larg deschisă şi pe limba scoasă scria „Bonbon”.

            Lui Rob i se părea că desenul era foarte interesant. De altfel nici nu îşi prea îndrumase atenţia spre alte pânze. În schimb, în timp ce stătea şi privea pânza, intrase în vorbă cu o femeie sau, mai bine spus, femeia respectivă intrase în vorbă cu el.

            Rob se prezentase singur la expoziţie. Era certat deocamdată cu Ariadne, iar Delia, căreia îi propusese să meargă împreună la expoziţie, ca revanşă pentru invitaţia ei la piesa de teatru, era plecată din ţară câteva zile, chiar în perioada respectivă. Rob se gândise că, totuşi, era mai bine că venise singur. Ştia că dacă ar fi venit cu vreo damă la braţ, cuvintele Sandrei ar fi căpătat valoare. Lui nu i-ar fi plăcut să o indispună, mai ales în acea seară.

Ceea ce Rob nu ştia era că tocmai faptul că venise singur o rănea pe Sandra. Era ca şi cum i-ar fi spus „Uite, sunt aici, disponibil, dar nu la dispoziţia ta !”

Iar acum flirta cu femeia aceea. Sandra îl privea pe furiş, în timp ce bea vin şi primea laude de la diverşii invitaţi care se aliniaseră ca la o întrevedere cu Cezarul şi îşi dădeau cu părerea despre pânzele ei.

Întâmplător, femeia cu care vorbea Rob era căsătorită cu un prieten de-al lui Daniel, şi el prezent la eveniment.

Sandra nu mai suportă să vadă râsul larg al femeii, şi se scuză faţă de cei cu care vorbea. Traversă încăperea cu paşi măsuraţi, şi li se alătură celor doi.

Rob zâmbi când dădu cu ochii de ea, şi, atingând-o uşor pe umăr, spuse:

– Hei, uite-o şi pe artista noastră ! Foarte reuşită  expoziţia, o lăudă el, sincer, rotind paharul gol între degete.

– Da, foarte plăcută ochiului, aprobă femeia, şi tonul ei i se păru Sandrei cumva forţat şi enervant.

– Mulţumesc pentru apreciere, zâmbi Sandra strâmb, şi nu ştia cum să îl tragă pe Rob deoparte fără să atragă atenţia. Simţea o dorinţă nestăpânită de a-l săruta şi de a-l atinge. Se simţea ca şi cum în clipa următoare el avea să dispară şi nu avea să îl mai vadă vreodată.

Chiar când intenţiona să propună o ieşire la aer şi o ţigară, apăru Daniel împreună cu prietenul său, soţul tipei cu care Rob se întreţinuse până atunci.

Cei doi păreau iritaţi de faptul că perechile lor erau în compania lui Rob. Acesta era puţin ameţit de la băutură şi uşor jovial. Nu luă în seamă expresiile lor serioase.

– Dragă, vreau să-l cunoşti pe Robert, începu femeia, adresându-i-se soţului ei. – Stăm pe aici, bem şi ne prefacem că ne pricepem la artă ! râse ea cu plăcere.

– Îmi pare bine, murmură soţul, strângând superficial mâna lui Rob.

– Dan, el este Robert, continuă femeia. Daniel strânse şi el mâna lui Rob, puţin mai ferm decât o făcuse prietenul său.

– Ne cunoaştem, menţionă Daniel.

– Da ? se miră femeia.

– Robert e prieten bun cu mica noastră pictoriţă, zâmbi Daniel, şi îşi trecu braţul după mijlocul Sandrei, iar apoi o sărută pe obraz.

Rob observase atitudinea protectoare a lui Daniel, iar evenimentele din dimineaţa aceea i se păreau de domeniul fantasticului.

Apoi discuţia deveni foarte plată. Se mai alăturară şi alte persoane şi făcură schimb de amabilităţi. Grupul devenise destul de mare, şi toţi vorbeau deodată, cu persoane care se aflau de cealaltă parte a cercului, sau lângă ei. Femeia începu să discute cu Sandra, iar Daniel şi prietenul său vorbeau pe un ton jos, şi la un moment dat subiectul conversaţiei deveni Rob şi felul în care acesta părea că era pe placul soţiei prietenului. Rob era însă calm, beat şi nu ştia că cei doi îl considerau persona non grata.

Dar dacă ar fi ştiu, nu i-ar fi păsat.

Motivul pentru care erau atât de iritaţi era evident. Îşi simţeau teritoriul ameninţat. Un răspuns natural la un stimul la fel de natural.

La un moment dat Daniel îşi avertiză prietenul, mai în glumă, mai în serios, pe un ton jos, cu ceva ce părea să sune astfel:

– Vezi să nu ţi-o fută ... Am auzit că e genul ...

În clipa următoare Rob şi Sandra se priviră unul pe altul instinctiv, şi într-o dată îşi dădură seama că cei doi vorbeau despre Rob. Daniel nu vorbise tare, dar cuvintele fuseseră rostite destul de clar. Rob, care stătea lângă Sandra, ignoră privirile acide ale celor doi bărbaţi şi se aplecă spre ea, spunându-i confidenţial:

– Sper că nu trebuie să îţi subliniez ironia din replica asta, pufni el pe înfundate.

Sandra îl privi fix, şi dacă ochii ei ar fi putut ucide, Rob ar fi căzut mort în clipa următoare. Apoi ea îşi mută privirea spre paharul pe care îl ţinea în mână.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Clara ciudata

J.J.: Fata asta ... ori minţea foarte mult, ori noi nu o cunoşteam deloc. Înclin către ambele variante.

Joan Myrtle: Uitaţi aici o poză cu ea. Cred că e ultima poză pe care i-a făcut-o cineva. Eram la supermarketul de la ieşirea din oraş. Eu cu ea. A trecut pe lângă noi un băiat cu un Polaroid şi a făcut poza. Clara nu era atentă, ca de obicei. Niciodată nu era atentă când cineva îi făcea poze, şi de aia ieşea atât de bine în ele. Uitaţi aici (face semn cu unghia) i se vede cicatricea pe care şi-a făcut-o cu foarfeca de vie, în seara balului. S-a tăiat peste un tatuaj, şi pielea i s-a lipit greşit, puţin deviată. (râde) Tatuajul arăta ca un afiş prost lipit pe panou. Ca două jumătăţi care au alunecat una de lângă alta, doar puţin.

Paul Kindred: I-am oprit odată. Erau mai mulţi în maşină. Şi Clara era lângă şofer. Purta un maiou strâmt, cam murdar de ulei de motor. Şi fuma o ţigară. Toţi ceilalţi stăteau smirnă. Cred că erau băuţi sau drogaţi sau fumaţi. Doar Clara era calmă. Şi la un moment dat îşi ridică ochii spre mine, şi mă întreabă cu un fel de vibraţie nervoasă în glas: „Te-ai uitat la mine în decolteu ?”. Am rămas mut. Toţi puştii s-au uitat la mine ca la un violator. Am răspuns clar: „NU”. La care ea întreabă: „De ce nu ?”. Ce mai e de zis ? Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi din partea ei.

Eric: Abia după ce am dormit la ea câteva seri am observat că patul ei nu avea picioare. Cadrul în care era băgată salteaua era aşezat pe carţi. Avea o mulţime de cărţi. Peste tot. Uneori mă trezeam dimineaţa cu o carte sub cur, sau sub cap. Noptiera era plină de ele, sertarele erau pline de ele. Chiar şi între perechile de blugi din dulap avea cărţi. Dar nu avea bibliotecă. Asta m-a mirat destul de tare. Iar dimineaţa când se trezea, lua prima carte pe care o vedea cu ochii, şi o adulmeca îndelung. Zicea că miroase mai bine decât o ceaşcă de cafea proaspătă. Zicea că o trezeşte mai bine decât o cafea tare.

Harold Laut (unchiul Clarei): Când mi-am pierdut degetul mijlociu de la mâna stângă, Clara avea doar 5 ani. Era aşa o dulceaţă de fată. Un ghemotoc înfăşurat mereu în ghips. Era vară şi ne oprisem la market să luam ceva pentru masa de seară. Clarei îi plăceau clătitele, aşa că am luat nişte făină şi gem de căpşuni. Ne-am întâlnit în parcare cu nişte prieteni şi i-am ajutat să îi joace o festă unui tip. I-am ridicat spatele maşinii, în glumă, şi mi s-a agăţat inelul de pe deget în bara din spate. Tipul avea tracţiune şi pe faţă. Mi-a smuls degetul. Clara a plâns de parcă ar fi murit maică-sa. I-am spus în glumă „Era degetul preferat al soţiei mele”. Clara mi-a promis solemn să îmi facă rost de altul. De ziua mea, în noiembrie am primit o eprubetă în care se găseau falangele unui deget mijlociu, în substanţă de conservare. Pe eprubetă era o etichetă pe care scria „De la Clara, cu dragoste”. Asta era la o lună după ce a dispărut.

Joan Myrtle: Am găsit un plic la ea în sertar, în care se găsea o foaie albă, hârtie scumpă, pe care erau scrise la maşină următoarele: „Draga mea Gloria, aş vrea să fiu acum înăuntrul tău, şi cu un deget la tine în cur. Te iubesc, Căpitanul Prepuţ.” Habar nu aveam despre ce era vorba. Nu auzisem în viaţa mea de Gloria sau de Căpitanul Prepuţ. Nici nu am arătat scrisoarea nimănui.

Fragment din “Laptele negru al mamei”

Ariadne gets a spanking

Era ora 10.

Seara.

            Rob intră în casă, şi după ce îşi lepădă pardesiul pe cuier, intră în bucătărie. Victor era în camera lui, dormea. Fusese externat în dimineaţa aceea. Fratele lui îl luase de la spital şi îl dusese acasă. Rob apăruse mai târziu de la lucru, şi stătuse puţin de vorbă cu băiatul. O conversaţie obişnuită, între un tată şi fiul său, care se reîntâlneau după o săptămână, timp în care fiul stătuse în spital, recuperându-se.

            Rob îşi mângâie băiatul pe creştet, îl întrebă dacă are nevoie de ceva, cum se simte, şi apoi, după ce se asigură că totul era, cel puţin în aparenţă, bine, vru să plece în treburile lui. Dar Victor îl opri cu câteva cuvinte, care, avuseseră efectul scontat.

            Rob se reaşeză pe marginea patului, şi zăbovi acolo mai bine de jumătate de oră. Când se ridică, era nervos. Foarte nervos. Desigur, nu lăsă să se vadă asta, şi oricum, Victor nu era vinovat de nimic în toată afacerea. Plecă când ceasul arăta ora 5 şi jumătate.

            Acum se întorsese, după aproape cinci ore. Era puţin ameţit, şi se clătina aproape imperceptibil. Nu era mai calm decât atunci când plecase.

            Verifică camera băiatului, se asigură că acesta dormea, apoi vizită bucătăria, şi fu pe punctul de a se băga la un duş, când observă că în camera de zi lumina era aprinsă.

            Se apropie încet, şi dădu cu ochii de o Ariadne foarte frumoasă şi foarte adormită. Stătea tolănită pe canapea. Purta o cămaşă albă Luisa Spagnoli, cambrată, cu guler bărbătesc, un papion bleumarin, mărgele de culoare galben-ocru, o fustă scurtă neagră, tip gogoşar şi pantofi cu toc Christian Louboutin.

              Probabil că îl aşteptase şi adormise.

            Braţele le ţinea încrucişate peste abdomen, şi picioarele desfăcute lăsau să se vadă foarte discret mânecile boxerilor negri pe care îi purta.

            Rob oftă, şi simţi cum sângele îi năvăleşte în cap. Se apropie de ea şi se lăsă pe vine. O privi câteva clipe, apoi îşi trecu degetele mâinii drepte de-a lungul interiorului coapsei ei drepte.

            Ariadne zâmbi, fără să deschidă ochii, apoi, când Rob îi apucă coapsa şi strânse uşor, picioarele ei se închiseră prinzându-i mâna. El încercă să şi-o retragă, dar ei i-o apucă cu palmele, şi îl trase spre ea.

            Rob se ridică şi spuse sec:

            – Trezeşte-te. E vremea să mergi acasă.

            – Cum ? Fără să primesc nimica ? făcu ea pe o voce plângăreaţă.

            Rob nu spuse nimica. Ocoli canapeaua şi se îndreptă spre dormitorul său. Ariadne îşi dădu seama că el vorbea serios, şi că ceva era în neregulă.

            – Ce s-a întâmplat ? întrebă ea, cu sprâncenele ridicate şi cu mâinile în buzunarele fustei.

            – Sunt foarte supărat pe tine.

            – În legătură cu ce ? se miră ea, neputându-şi da seama cu ce greşise.

            – În legătură cu mica ta intervenţie de ieri, la spital.

            Ariadne se simţi ca lovită cu barosul. Nu putea pune cu exactitate degetul pe problemă, dar îşi putea da seama de ce scena respectivă l-ar fi putut supăra pe Rob. Cea mai mare dilemă era de unde aflase el despre vizita ei şi cele petrecutela spital. Rob junior nu părea să fie genul care să comunice cu tatăl lui doar aşa, de florile mărului, şi nu părea o gură-spartă.

            – Putem măcar să vorbim despre asta ? întrebă ea.

            – Nu. Nu acum, răspunse Rob, în timp ce îşi arunca cămaşa pe podea.

            Ariadne îi privi spatele fibros, şi îl găsi şi mai atrăgător decât în mod obişnuit. El era şeful. El lua când vroia, şi refuza când nu avea chef.

            – De ce nu acum ? insistă ea.

            – Fiindcă în clipa asta vreau să fiu furios pe tine, şi tu eşti foarte frumoasă în clipa asta. Ai un avantaj asupra mea, şi cred că aş ajunge să te iert prea uşor. Nu e corect. Aşa că o să rămân în continuare furios, şi o să vorbim despre asta când mă calmez.

            – Şi cam când crezi că se va întâmpla asta ? întrebă ea uşor amuzată şi înţelegând unde bate el.

            – Te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma de lungă, observă el, apoi, privind în gol cu ochii trişti, trecu pe lângă Ariadne şi se îndreptă spre baie, iar ea se simţea vinovată, deci complimentul îşi făcuse treaba.

            Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”