În spatele unui birou lat stătea un bărbat chel, cu o pereche de ochelari lăsaţi pe vârful nasului, răsfoind un ziar gros. Încăperea mirosea a tutun şi a umezeală.
Printre jaluzelele trase pătrundea puţină lumină gălbuie, anemică.
Bărbatul nu îl luă în seamă din prima, şi îşi citi presa liniştit. Abia după zece minute împături meticulos ziarul şi îl aruncă la coş, iar apoi îşi aranjă cravata. Îl pofti pe băiat să ia loc, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, dând la iveală pântecul imens care fusese ascuns până atunci de ziar.
Îl privi plicitisit, apoi spuse:
– Lua-v-ar dracu’ de copii proşti ! Nu ştiţi ce faceţi ! Ai adus dosarul ? întrebă grasul, întinzându-şi mâna peste birou.
– Da, răspunse băiatul şi îi dădu plicul sigilat. Îl primise de la braţul acela care îl salvase.
Grasul citi foaia cu o expresie gravă, apoi o lăsă din mâna şi îşi dădu jos ochelarii.
– Ce ştii până acum ?
– Păi, îmi amintesc că mă plimbam pe acoperişul blocului, apoi mă înnecam, un braţ m-a scos afară şi nişte buze mi-au dat ceva instrucţiuni, mi-au pus în mână plicul acela şi m-au împins la dumneavoastră în birou ! povesti băiatul.
– Aici e Biroul de Plasament pentru Pseudo-muncă, unde se va stabili ce ai de făcut.
– Pseudo-muncă ? Cum adică ? se miră el.
– Trebuie să faci ceva cât timp eşti aici, dar ceea ce vei face nu se va înregistra nicăieri, fiindcă de fapt nu prestezi niciun fel de muncă fizică. Vei bate cuie, dar cuiele nu vor fi, de fapt, bătute. Vei construi case, dar, de fapt, casele acelea nu vor exista. Înţelegi ? Faci toate aceste lucruri pentru a-ţi ţine mintea ocupată. Ca să nu înnebuneşti, să nu te atrofiezi !
– Unde e „aici”? îndrăzni băiatul.
– Nu ţi s-a spus ? se miră grasul.
– Nu.
Omul din spatele biroului începu să transpire. O pată de umezeală începu să se mărească pe spatele cămăşii sale.
– Fir-ar ai dracu’ de Mecanici. Mă enervează când nu-şi fac treaba cum trebuie ! scrâşni el, privind dincolo de băiat. Apoi se întoarse spre el. – Ascultă-mă cu atenţie. Ceea ce îţi voi spune s-ar putea să te şocheze un pic, dar să ştii că e adevărul.
„Ce ar putea să mă şocheze altceva decât un braţ mecanic şi nişte buze fără o faţă, care îmi spun că sunt nu ştiu ce deţinut ?” gândi băiatul.
– Ţi s-a întâmplat ceva ! continuă grasul. – Ai avut un accident, ai căzut de pe acoperişul blocului tău, şi aşa ai ajuns aici !
– Unde-i „aici”!? ţipă băiatul, enervat de reţinerea tuturor de a-i dezvălui locaţia sa.
– Aici e nicăieri ! sublinie el ultimul cuvânt.
Băiatul îl privi cu o expresie de oboseală.
– Asta ce dracu’ vrea să însemne ? E o glumă ?
– Deloc ! rostiră buzele inexpresive ale grasului.
– Bine, să zicem că vă cred. De ce sunt aici ? întrebă tânărul.
– Ai avut un accident. Ai ajuns aici pentru că nu eşti nici viu, nici mort. Dacă ai fi fost viu, ai fi fost viu, dacă ai fi fost mort, depinde. În Iad sau în Rai, spuse grasul calm.
– Există Iad şi Rai ?! sări băiatul ca ars.
– N-am de unde să ştiu. Aici nu vii decât atunci când eşti în comă, sau în moarte clinică !
Băiatul căscă ochii.
– Eu sunt în comă ?
– Da. Mă rog, trupul tău. Mintea ta rătăceşte pe-aici de nebună, şi o să o punem la muncă imediat ! îl asigură grasul, rânjind.
Băiatul scutură din cap. Nu înţelegea.
„Vorbeşte de Rai şi de Iad de parcă ar fi staţii de autobuz, dar nici măcar nu ştie dacă există sau nu ! Pseudo-muncă, ce dracu’ e asta ?”
– Tu, acum, nu eşti tu. Eşti doar o imagine, o amintire a ta, despre tine ! Aşa cum apari acum în faţa mea, aşa te vezi tu pe tine. De aceea, mă gândesc că porţi hainele tale preferate, nu-i aşa ? întrebă grasul.
Aşa era. Se mirase el atunci când fusese scos din balta aceea de ce purta alte haine decât cele cu care fusese atunci pe acoperiş.
– Cât timp o să stau aici ? întrebă el.
Grasul îşi împreună palmele şi se lăsă în faţă, peste birou.
– Asta depinde de tine ! În principiu, poţi pleca de aici când vrei. Trebuie doar să vii şi să-mi spui, şi ai plecat !
– Pot pleca chiar acum ? se miră băiatul.
– Da, dar crede-mă că sunt aici de ceva vreme, şi încă nu am văzut pe cineva să plece de cum a ajuns ! Dar, dacă vrei ...
Grasul se lăsă pe spate. Băiatul aştepta. Îşi roti privirea prin încăpere. Văzu că un perete lateral era împodobit cu o tablă pe care erau mâzgălite nişte ecuaţii întortocheate, cu fracţii etajate, cu radicali şi puteri, cu paranteze şi acolade.
Se ridică de pe scaun, urmărit din priviri de către grasul cu aspect de mafiot, şi se apropie de tablă. Parcurse cu degetul arătător ultimul rând al exerciţiului, şi faţa i se lumină.
– X3 ! strigă el, fără să se întoarcă
– Poftim ? ridică grasul din sprâncene.
– Rezultatul e X3 ! spuse băiatul triumfător.
Grasul se ridică de la birou şi îşi puse ochelarii pe nas, apoi se apropie de tablă. Îl dădu la o parte pe băiat şi scrută atent tabla scorojită. După câteva secunde începu să râdă.
– Fir-aş al dracu’ ! Ai dreptate puştiule ! X3 ! Uneori mă întreb ... vezi, a trebuit ca tu să intri în comă, pentru ca eu să îmi pot rezolva ecuaţia ! Deci, pleci sau nu ?
– Păi, da, dar ce trebuie să fac ?
– Ţi-am spus: trebuie doar să îmi spui că vrei să pleci ! repetă grasul, în timp ce scria rezultatul pe tablă.
Luă apoi un aparat de fotografiat şi făcu o poză exerciţiului.
– O obsesie de-a mea ! explică el, văzând expresia tâmpă de pe faţa băiatului. – Îmi conserv fiecare reuşită !
„Credeam că e reuşita mea !” gândi băiatului.
– Credeam că nimic de aici nu-i real ! observă băiatul.
– Să ştii că ai dreptate ! spuse grasul serios. – E ciudat ! Niciodată nu m-am gândit la asta ! Cred că venirea ta aici, nicăieri, ne va aduce lucruri noi ! spuse grasul serios. – Deci, pleci sau nu ?
Dar băiatul lăsă capul în pământ. Era ceva legat de întâlnirea cu prietena lui.
Nu vroia să se întoarcă. Nu avea pentru ce să se întoarcă.
Se lăsă să cadă pe scaun.
Fragment din “Bun venit nicăieri”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu