Tranziţia

Se afla într-o cadă imensă, plin cu un lichid transparent, ce aducea a melasă. Se scufunda încet, când un braţ îl apucă de păr şi îl trase afară.

Scuipă ceea ce înghiţise, apoi începu să respire. Mai precis, vru să respire. Constată că nu avea nevoie de guri mare de aer. Pieptul îi era liniştit, nu se zbătea violent, umflându-se, dilatând membrana.

Era ca şi cum era o maşină, una care funcţiona pe orice alt combustibil decât oxigen. Ridică ochii spre salvatorul său şi se încruntă. Acesta era un braţ mecanic, o tentaculă cu multiple articulaţii slinoase, de pe care picurau stropi imenşi de ulei negru.

Braţul era echipat cu cinci degete ce păreau a fi umane, sau replici de silicon. Nu erau nici una, nici alta. Avea să afle mai târziu că erau ... de fapt, nu erau nimic.

Să trecem mai departe. Ne împiedicăm de detalii nesemnificative şi irelevante.

O altă tentaculă, echipată cu două buze roşii, două rânduri de dinţi şi o limbă lungă, se prelinse prin întuneric până în faţa tânărului. Acesta îşi trase capul în spate, şi căscă ochii. Părea ceva desprins dintr-un episod din „The Jetsons”.

Buzele începură să mimeze cuvinte, şi el auzi:

– Ridică-te, scutură-te, aranjează-ţi părul, verifică-ţi halena şi apoi urmează-ne !

Dar lui tot nu îi venea să creadă.

Buzele repetară instrucţiunile. Băiatul se conformă, nefiind în stare să scoată o vorbă, apoi urmă tentacula. În timp ce îl conduceau prin întuneric, buzele îi explicau:

– Eşti chiriaşul numărul 3498706, al 34-lea pe ziua de azi, ca să ne exprimăm pe înţelesul tău. Te afli aici doar pe o perioadă limitată, un fel de popas temporar. Ai înţeles ? Cât timp eşti aici, te vei face util. Nu avem ce face cu tine dacă nu produci nimic, şi asta are să-ţi dăuneze !

„Cum adică, pe înţelesul meu ?” se întrebă în sine.

– U-unde mă duci acum ? îngăimă el, speriat.

– Unde mă „duceţi”, ai vrut să spui ! îl corectară buzele. – Va trebui să ni te adresezi cu forma de politeţe, altfel vom avea probleme. Nu vrei să ai probleme, nu-i aşa ? se întoarseră spre el buzele, şi braţul cu degete îl apucă de gât.

Nu simţi nicio durere, dar i se făcu frică. Aşa că răspunse prompt:

– N-nu !

– Bine, spuse vocea, şi braţul îi dădu drumul. – Să continuăm. Acum ne îndreptăm spre Biroul de Plasament pentru Pseudo-muncă. Acolo ţi se va explica mai pe îndelete, şi mai pe înţelesul tău ce se întâmplă.

– Unde sunt ?

– Toate la timpul lor ! spuseră buzele, şi în următoarea clipă ieşiră din întuneric, şi băiatul se pomeni într-o imensă încăpere ce părea a fi undeva în subteran. Un fel de hală, cu un cer noros în loc de tavan, cu ferestre care se pierdeau în acei nori. Acolo trebăluiau mii şi mii de muncitori, împingând cutii colosale, cărând şi clădind diferite dispozitive.

Fu urcat pe o scară circulară până la o înălţime de douăzeci de metri. Acolo se deschise o uşă laminată, decorată cu o plăcuţă aurie pe care era scris un nume indescifrabil, şi fu împins înăuntru.

Fragment din „Bun venit nicăieri”