De dimineaţă, soarele fusese acoperit de nori grei, întunecaţi, plini de tunete şi fulgere. Apoi, pe la amiază, furtuna se dezlănţui în cel mai violent mod posibil. Un vânt puternic începu să bată, dar vântul venea din toate direcţiile, şi, mai curios, şi de sus, din cer.
Aceasta avea să fie ultima zi de linişte a omenirii.
Curentul căzuse în marile metropole, iar singura lumină era cea oferită de trăznetele care despicau necontenit orizontul. Cerul era negru, şi pe timp de zi, şi pe timp de noapte. Vântul bătea cu putere, smulgând maşini de pe marginea drumului, acoperişuri de pe case, copii din mâinile mamelor ...
Însă, în ciuda vântului şi a absenţei soarelui, atmosfera era neobişnuit de caldă.
În primele faze ale evenimentului, nimeni nu ştia ce să creadă. Marile puteri ale lumii se credeau invadate de inamici nevăzuţi. Toată aparatura fusese dezafectată, totul era stricat. Întreaga planetă se întoarse în epoca de piatră într-un interval de 24 de ore.
Oamenii se adunau pe la colţuri de străzi, povestind, dându-şi cu părerea, dar mai ales fiindu-le frică să rămână în casele lor întunecate. Nimic nu era mai înfricoşător decât să stai în sufragerie, ziua în amiaza mare, pe întuneric, să asculţi tunetele, şi să îţi ţii răsuflarea ori de câte ori un fulger îţi arăta colţurile scânteietoare ale camerei.
Apoi totul se cufunda în beznă, iar geamurile începeau să scârţâie, bătute de vântul apocaliptic ce părea că vine de nicăieri, şi de peste tot.
Aşa au trăit oamenii timp de patru zile. În dimineaţa celei de-a cincea zi, cerul se lumină pentru câteva clipe. Cel puţin aşa le păru oamenilor. Pântecul ceresc fusese despicat. Lumina pătrundea până pe pământ printr-o rană a cerului.
Oamenii ieşiră toţi afară din case, să admire această imagine unică. Avură timp doar să-şi ridice ochii.
Apoi, groaza puse stăpânire de ei. Rana din înaltul cerului regurgita trupuri luminoase. Aproape simultan, pământul se zgudui, şi în el se deschise un canion la fel de lung ca şi deschizătura din nori. Clădirile din jurul canionului se prăbuşiră, iar în acest timp, alte trupuri se ridicară din groapa infamă, însoţite de o voce abrazivă, tăioasă. Un şuierat cum nimeni nu mai auzise.
Oamenii, speriaţi, dar curioşi, se retraseră la adăpostul caselor. Stăteau, însă, cu feţele lipite de geamuri.
Trupurile din înalt cădeau cu o viteză uimitoare, iar cele din adâncuri zburau spre cer, lăsând dâre de fum negru în eter. Cele două mase se ciocniră la jumătatea distanţei dintre pământ şi nori, şi impactul împrăştie peste tot o lumină murdară, un val de otravă care sparse toate geamurile din lume.
Ciuperci atomice izbucniră din centru imploziei, presând clădirile din apropierea ei, zdrobindu-le, împrăştiindu-le. Cartiere întregi fuseseră spulberate. Bucăţi din edificii, trupuri sfârtecate, toate acestea îşi găsiră locul într-un val care mătură totul în calea lui pe o rază de câteva zeci de kilometrii. Sub locul ciocnirii rămase acum doar un crater imens, iar norii fuseseră împinşi în sus, de o sferă nevăzută.
Şi totul rămase aşa. Ca şi cum pământul şi plafonul de nori surprinseră o sferă de proporţii gigantice între ele. Norii arătau, deasupra craterului, ca o cupolă a unui stadion de fotbal titanic.
Totul rămase aşa. Vântul îngheţă, flăcările focurilor rămaseră nemişcate, cioburile erau suspendate în aer ...
Iar omenirea îşi trăia ultimele zile ...
Când primul înger, şi primul demon, atinseră cu picioarele pământul oamenilor, iarna sufletelor începu ...
Fragment din "Simpatie pentru demoni"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu