Devenire

Degetul.

La început a fost degetul.

Degetul mare de la piciorul stâng.

Un deget alb, neted, pe care abia se puteau sesiza amprentele.

De parcă era sculptat în piatră albă.

Ba nu.

Mai bine priveşte-ţi degetul mare de la piciorul stâng şi închipuieţi că e făcut din opal.

Îţi poţi închipui ?

Doar degetul.

Până la prima articulaţie.

Doar prima falangă.

Despre asta vorbesc.

Apoi din deget a crescut fiinţa.

Omul.

Încetul cu încetul.

Prima dată a apărut o altă falangă.

Acea falangă s-a transformat într-un os metatarsian.

Apoi au apărut vasele de sânge, care s-au înfăşurat în jurul osului.

Şi ligamentele.

Muşchii.

Alte oase. Tarsiene.

Calcanee.

Tendonul lui Ahile. Da, Ahile. Ahile era un sodomit împuţit.

Remarca asta mă face să par intolerant ?

Oricum, tendonul a urcat pe tibie, până în spatele genunchiului, printre muşchi.

Rotula şi celelalte oase ale genunchiului de desprind încet.

Petalelor ale osului.

Tibia şi fibula înfloresc într-un femur lung şi gros.

Ancorate de femurul alb sunt ligamentele şi fibrele pe care edificiul le trage după el.

Cabluri de susţinere, elastice şi rozalii.

Se înmulţesc, se înspiralează în jurul femurului, şi formează mănunchiuri trainice, segmente de muşchi.

Copacul femural avansează.

La un moment dat produce două crengi.

Una mai scurtă, una mai lungă.

Cea lungă se termină într-o sferă.

O sferă lucioasă, netedă.

Apoi explodează şi devinde bazinul.

Sacrumul se umple ca o groapă, şi din mijlocul ei răsar vertebrele.

Un palmier osos. Un tort care face echilibristică.

Coastele se împrăştie în aer, îmbrăţişând inima, strângând-o în braţele lor lipicioase, şi pecetluiesc centura de cartilagii cu un stern lat.

Claviculele şi omoplaţii urmează, şi de acolo muşchii o iau înainte.

Şi ... CREEAZĂ.

Acromion, deltoid, triceps brahial.

Biceps brahial.

Şi ... CREEAZĂ.

Latissimus dorsi, anconeu, brahioradial.

Şi ... CREEAZĂ.

Şi în sus, în jurul ultimelor vertebre, ca liane roşii se împletesc în jurul gâtului omohioidianul, splenius al capului, sternocleidomastoidian.

Toate se grăbesc. Să ajungă primele în vârf. Să fie primele care definesc forma.

O formă a lucrurilor ce vor urma.

Ca un pahar, trupul se umple de tot ce îi trebuie.

Apoi se înfăşoară pe sine într-un veşmânt subţire, cu rol predominant estetic.

Cade peste tot mecanismul, ca o ploaie albă. Un costum, o rochie mulată, adusă de nori şi depusă pe umerii fiinţei.

E atât de fragil.

Dar cât e de frumos.

Alb, ca şi degetul de la care a pornit totul.

Pe dedesubt se pot observa tunelurile vânăte prin care circulă combustibilul necesar funcţionării acestei creaturi.

CREAŢIE scrie pe planurile prototipului ei, la secţiunea „SCOP”.

Degete intenţionate să construiască, să modeleze, să protejeze, să mângâie.

Ochi intenţionaţi să vadă.

Buze intenţionate să depună nenumărate săruturi pe alte astfel de aparate.

Mintea intenţionată să imagineze inimaginabilul.

Inima intenţionată să iubească.

DISTRUGERE scrie pe fruntea versiunii finale.

Versiunea finală şi-a tatuat pe frunte acest cuvânt.

Ceva ce constructorii nu au prevăzut.

Un defect esenţial, deşi, aparent nu are nicio legătură cu designul.

SUFLETUL. Aşa l-au botezat. Fantoma din maşină.

Şi oricât au încercat să scape de el, nu au reuşit.

Creaţia lor era defectă. Haotică. Eratică.

Aşa că au abandonat-o. Să se stingă. Să îşi piardă scânteia.

Au abandonat-o, dar nu de tot. Din când în când o mai supravegheau.

Îi urmăreau evoluţia.

O priveau.

Uneori plângeau.

Alteori râdeau.

Alteori îşi simţeau piepturile strânse şi cămăşile umede.

Şi versiunea finală îşi ducea existenţa. Uneori mai rău. Alteori mai bine. Dar până când ?

Mintea mea în 3 volume, pagina 131

XXIII.

Sunt un înger cu aripi transparente.

Sunt un imp cu colţi de plastic.

Sunt o bunicuţă care luptă împotriva răului folosindu-se de o carte cu poveşti pentru copii.

Atât de inutilă mi-e viaţa.

Mi-e ciudă pentru fiecare secundă pe care o pierd.

Mi-e ciudă pentru aerul pe care îl consum degeaba.

Nu numai pentru aerul meu ci şi pentru aerul tuturor, sau, mă rog, al majorităţii.

Suntem ca nişte furnici care nu lucrează nimic.

Ca nişte sori care dorm.

Ca nişte televizoare care consumă curent dar nu transmit niciun program.

Deja m-am săturat să ilustrez slăbiciunile oamenilor.

În orice găseşti câte o slăbiciune.

Peste tot e numai prostie şi inutilitate, numai urâţenie şi slăbiciune.

Nu e nimic glorios în asta.

Şi nu am cerut eu să fiu aşa.

Pur şi simplu ... asta este.

Fragment din „V de la Vulgar”

 

Drumul spre plajă e pavat cu primejdii

Stau cu spatele lipit de perete, şi din nas îmi curge un fir de sânge.
E de la palma pe care am primit-o acum o jumătate de oră.
Palma pe care am primit-o de la bărbatul acela care ţipă să gesticulează cu arma îndreptată spre noi.
Suntem cinci.
Două femei şi trei bărbaţi.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Trebuia să fiu pe plajă, prăjindu-mă la soare, şi flirtând cu tipii care inevitabil aveau să îşi aştearnă păturile lângă mine.
Dar am venit la lucru, şi acum mă urăsc pentru sta. Scalpul îmi arde de durere, de când m-a tras tipul ăsta cu arma în mână de păr, peste tejghea. M-a tras de păr fiindcă nu m-am mişcat destul de repede pentru gustul şi nervii lui. De ce toţi jefuitorii de bănci sunt nervoşi ? Când faci o asemenea chestie, trebuie să fii calm, tacticos. Rezultatul ar fi mult mai bun. În loc de asta, te trezeşti cu poliţia pe cap, fiindcă în neatenţia ta nervoasă, nu observi că cineva pasă butonul de panică, şi până să apuci să te scarpini la coaiele transpirate, poliţia deja îţi suflă în ceafă.
De ce toţi jefuitorii de bănci au aşteptări nerezonabile de la ostaticii lor ?
Mai repede, vacă proastă !
Linişte!
Nu mai plângeţi !
Nu vă mai mişcaţi !
Ordine, ordine, ordine … Ar trebui să le pună şi lor cineva un pistol între ochi, şi atunci să vedem cât de eficienţi devin, şi cum nu mai sunt în stare să facă nici cele mai simple chestii.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Iarăşi mi-a proptit arma în faţă. Când priveşti în întunericul aducător de moarte al ţevii unui revolver, singurul lucru la care îţi stă mintea este că nu vrei să priveşti în acel întuneric, şi că ai face orice ca ţeava să se îndrepte în altă direcţie. Mintea ţi se goleşte de orice alte gânduri. De aceea când cineva te ameninţă cu arma, nu poţi face nimic altceva decât să stai, şi să speri.

Am auzit de jefuitori de bănci inteligenţi. Tipi sau tipe care au plecat cu genţi sau serviete pline de bani, fără să strige, sau să fluture prin aer vreo armă. Odată, un tip a intrat într-o bancă cu o sticluţă plină cu ulei de măsline vechi, şi i-a spus calm casieriţei că în sticluţă e nitroglicerină. Dacă face vreo mişcare greşită, sau strigă, toată lumea sare în aer. Tipa s-a speriat, dar el îi zâmbea în continuare. A luat banii, şi a ieşit calm din bancă. L-au prins la colţul străzii, când, în timp ce fugea, sticla i-a scăpat din buzunar şi s-a spart, iar poliţiştii şi-au dat seama că el blufase, dar nu despre asta e vorba. Ideea e că tipul jefuise o bancă fără să ridice măcar vocea.

Tipul care m-a tras pe mine de păr e un dobitoc, şi un debil mintal. Transpiră ca un violator – o sudoare abundentă, cleioasă şi acră – iar gura îi miroase de parcă ar fi mâncat căcat la micul dejun. S-a apropiat de mine şi mi-a spus să ies de după tejghea. Aproape imediat m-a înşfăcat de păr, şi mi-a făcut vânt peste blatul tejghelei. Rădăcinile firelor de păr mi-au făcut promisiuni de durere pe care acum le respectă.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Plâng, dar nu de frică sau de durere, ci de nervi.
O să mor fiindcă am fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Azi era ziua mea liberă. Trebuia să beau cocktail-uri la un bar de pe malul mării. În schimb, mi-am amânat concediul pentru imbecilul de manager, care nu e în stare să trimită documentele acolo unde acestea trebuie să fie trimise. Dacă vrei un lucru făcut cum trebuie, fă-l tu singur.

O să mor pentru că îmi făceam treaba. O treabă pe care nici măcar nu o agreez. O treabă pe care o urăsc. Am ajuns la concluzia că e mai bine să îţi placă ceea ce faci, decât să te pricepi la ceea ce faci.
Azi dimineaţă, înainte să ajung la bancă, stăteam în staţia de metrou, şi citeam o carte. M-am propiat încet de marginea peronului. Vârful sandalelor trecea uşor de marginea platformei. Mă prefăceam că citesc, dar speram ca cineva să se apropie de mine şi să mă împingă pe şine, sub roţile metroului. Sau măcar din greşeală să îmi dea un cot. Nimeni nu s-a îndurat de mine.
Debilul acesta mintal cu arma în mână o să clacheze în câteva minute, şi atunci o să îmi proptească pistolul între ochi şi BUM. Gata cu mine.

O să fiu înmormântată, iar pe piatra mea funerară o să scrie, chiar sub numele meu următoarele: „Fiică, soţie şi mamă iubită – împuşcată între ochii ei frumoşi, în timp ce trebuia să fie în concediu, pe plajă, dar se afla din greşeală în bancă”.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Tipul ăsta e dement, ţipă şi gesticulează, înjură poliţiştii care aşteaptă afară ca el să se predea sau să tragă cu totul jaluzelele din vitrina băncii. Sau poate aşteaptă ca presa să fie evacuată de acolo, ca ei să îl poată împuşca în voie, fără să le fie frică că vor ajunge pe YouTube, la secţiunea „cele mai vizionate filmuleţe cu poliţai care împuşcă civili”.

Tipul ăsta e tâmpit. Eu sugerez să se predea de bunăvoie, şi să pledeze pentru stupiditate ca circumstanţă atenuantă. Sau cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Cred că are şanse să scape.
Ţipă în telefon chestii de genul „vreau douăj’ de pizza mari, cu ardei iute”, sau „vreau un elicopter pentru mine şi unul pentru ostatici”.
Ţipă „nu mă enervaţi !”.
Ţipă până când venele de pe gât i se învineţesc, şi ochii îi ies din orbite.

Vocea lui mă scoate din sărite. Îmi şterg firul de sânge care îmi curge din nas, şi îl întind pe podea. Doar nu o să îmi murdăresc rochia. E nouă. Aproape nouă. Am purtat-o abia de trei ori. E albă, cu floricele albastre, şi cu bretele elastice. Vroiam să merg direct la plajă, când aş fi ieşit din bancă. Am totul pregătit în geantă: pătură, prosop, pălărie, ulei de plajă. Dar dacă imbecilul ăsta o să îmi zboare capul, adio rochie. Păcat. Aş vrea să fiu înmormântată în ea. E frumoasă. Dacă nu o să se păteze cu sânge. Ceea ce e puţin probabil.
Ceilalţi bărbaţi stau unul lângă altul, în fund, cu spatele lipit de perete, cu picioarele întinse, ca nişte copii proşti care se plictisesc în curtea din spate a casei. Cealaltă femeie e una dintre casieriţe. Suspină ca un şoarece lovit în coaie. Şi ea mă enervează.
La dracu’, de ce nu împuşcă odată, să termine cu noi ? Sau să se împuşte pe sine. Sau să îl împuşte cineva. Numai să se termine odată ! Vreau să se termine.

Mă ridic şi mă îndrept spre el. Ceilalţi mă privesc cu groază pe feţele lor transpirate, pe feţele lor micuţe şi stafidite. Tipul stă cu spatele la noi, şi ţipă în telefon că vrea o geantă cu bani, altfel o să înceapă să împuşte lumea. Vreau să mă duc să îl bat pe umăr şi să îi spun: „Ori mă împuşti, ori îmi dai drumul să plec. Astăzi e ziua mea de concediu, şi vreau să merg la plajă.” Ori mă împuşcă, ori mă lasă să plec. Oricum e bine. Dar nu a apuc să îl bat pe umăr, fiindcă se aude un pocnet, şi capul îi explodează, împrăştiind creieri şi sânge peste tot. Un ochi îi cade pe podea, şi mai târziu un poliţai va călca pe el, stropşindu-l. Trupul tipului cade în genunchi, cu telefonul încă în mână. Apoi se prăbuşeşte pe burtă.
Poliţiştii dau năvală înăuntru.
Îmi privesc rochia albă. Acum nu mai e albă. Toată e plină de sânge. Şi de creieri. Simt în gură gustul sângelui. Rochia mea de plajă … distrusă.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Greaţă, Volumul IV

Petrecerea

              Un mic cerc de persoane se adunase în jurul celor doi.

            Caesar şi Julia pălăvrăgeau intens, şi peste umăr, unul cu altul. Ceilalţi din jurul lor erau prieteni de-ai ei. El nu avea prieteni. Singurii oameni cu care vorbea erau cei cu care ulterior avea ceva de împărţit.

            La un moment dat, cineva propuse să joace „adevăr sau provocare”. În momentul în care se rostiseră cuvintele, toţi îşi îndreptară instinctiv privirile spre Caesar. El sesiză intenţia colectivă, şi la început refuză să participe, dar Julia, care se cam ameţise şi avea chef de senzaţii tari, îl rugă „să nu fie aşa”, şi el acceptă, gândindu-se că dacă gluma se îngroaşă, putea să inventeze o scuză.

Îşi păstră calmul.

            Hotărâră să meargă în cerc. Uni aleseseră adevărul porcos, alţii mai lipsiţi de experienţă aleseseră provocările cretine.

            Rândul tipului cu ochelari de soare.

            Alese provocarea. Grupul nu era foarte inventiv, dar părea pus pe fapte mari. Un „dă-ţi jos ochelarii” nu se întrezărea la orizont, dar avea şi pentru cazul acesta o soluţie. Nu fu cazul să o aplice, fiindcă, după o consultaţie secretă, şuşoteli şi râsete, hotărâră:

            – Arată-ne ceva ce nimeni nu a mai văzut !

            Caesar nu schiţă nici uşurare, nici încordare. Rămase calm. Îşi puse o ţigară în gură, fără să o aprindă, apoi îşi suflecă mânecile cămăşii. Căută într-un sertar un cuţit, şi luă apoi de pe perete o placă de lemn, folosită la tranşatul cărnurilor.

            Toţi aşteptau în linişte.

            Ceru unor băieţi să fixeze placa de lemn pe masă, cu mâinile. Apoi îşi puse palma stângă pe placă, şi împlântă lama cuţitului între degetul mare şi cel arătător. Toţi tresăriră. Caesar îşi scoase bricheta din buzunarul de la piept, o aprinse şi înainte de a da foc ţigării spuse:

            – O să fac asta până când se consumă toată ţigara.

            – Iară te dai mare ! oftă Tich, cu vocea lui groasă.

            Caesar îşi întoarse capul aproape insesizabil spre locul din care venea vocea. Numai el îl auzise.

            Nimeni nu spuse nimic. Toţi observaseră cicatricea de pe deget, şi se pregăteau de spectacol.

El aprinse ţigara, returnă bricheta la piept, apucă cuţitul şi începu. Dintre degetul mare şi cel arătător vârful trecu între cel mijlociu şi inelar. Apoi între cel mijlociu şi arătător, apoi între cel mic şi inelar, apoi iarăşi între cel mare şi arătător, ... timp de două minute, cu viteza crescând. Toc-toc-toc-toc ... în ritm asurzitor. Faţa îi rămase perfect nemişcată. Numai şuviţele de păr i se clătinau. Fumul din ţigară lingea lentilele negre, în care se reflectau figurile oripilate ale celor de faţă, cu guri căscate şi fălci căzute şi priviri tâmpite, care se aşteptau din clipă în clipă să vadă cum sar degetele retezate ca nişte morcovi. Sunetele atraseră şi pe alţii care treceau pe lângă bucătărie, şi până la sfârşit, toată lumea privea acel spectacol sinistru. Pentru prima dată, nimeni nu se uita la faţa lui. Toţi îi priveau mâinile.

Frecvenţa „toc”-urilor se reduse. Din toc-toc-toc-toc, deveni toc-toc ... toc-toc, apoi toc ... toc ... toc – dar totuşi, destul de rapid –, şi în final, când scrumul se rupse de filtrul ţigării şi plană lent spre palma ţintuită – toc ... toc ... toc, el ridică cuţitul în aer – toate privirile se ridicară la unison spre lamă – şi înfipse fulgerător lama în mijlocul plăcii de lemn.

Câteva fete ţipară, şi privirile lacome se aşteptau să vadă în mijlocul mesei o palmă sfârtecată, ţintuită jos de cuţitul rece. În shimb, văzură scrumul împrăştiat pe placă, şi lama de inox înfiptă direct în lemnul ciuruit.

Caesar îşi trosnea degetele. Apoi aruncă filtrul ţigării în chiuveta din spatele său.

– Pe asta aţi mai văzut-o ? zâmbi el.

            Se priviră într ei, apoi pufniră într ei, şi la iniţiativa Juliei, începură să se audă aplauze. Caesar lăsă să îi scape un icnet de uimire, dar norocul lui era că nimeni nu îi putea vedea ochii. Făcu două plecăciuni jenate, ţinându-şi fracul imaginar cu palmele, una în faţă şi una la spate.

            – Măi să fie, la asta chiar nu mă aşteptam ! strigă Dave cel Răguşit, învârtind între degete o sticlă de bere, stând pe marginea chiuvetei.

            – Ultima dată când ai încercat fenta ... cuţitul nu a „căzut” chiar bine auditoriului, râseră Dee şi Dozy.

            – Vă amintiţi de tipa care stătea în faţa lui ? izbucni Beaky. – A stropit-o pe puloverul acela frumos de caşmir ! Nţ-nţ-nţ !

            Mick se mulţumi să râgâie sonor, dar din moment ce nimeni nu îi vedea şi nici nu îi auzea, numai ceilalţi cinci îi răspunseră la râgâială.

            – Hai să facem lucrurile mai interesante ! se auzi o voce, şi dintre cei de faţă se ivi un tânăr pe care toţi îl ştiau. Era oaia neagră a grupului: Edward.

            Caesar zâmbi subtil, şi dădu mâna cu el. Apoi scoase lama din placa de lemn. Edward se aplecă înainte şi îşi puse palma stângă peste scrumul împrăştiat. O pereche de dog-tag-uri se ciocniră sub tricoul lui. Îl privi pe Caesar:

            – Nu e frumos să ţii totul pentru tine ! şi zicând asta o privi languros pe Julia. Caesar o privi şi el, şi pe moment nu realiză ce vroia Ed să spună. Apucă mânerul cuţitului şi mai strâns, şi degetele i se albiră. Julia traversă bucătăria, şi se lipi de Caesar.

            – Hopa. Gluma se îngroaşă ! preveni Dave cel Răguşit.

            Era linişte. Ed aştepta.

            – Hai să facem lucrurile ŞI mai interesante ! chicoti Julia, şi îşi ridică palmele spre ochelarii lui Caesar.

            – Dacă îi dai voie să o facă nu mai vorbesc cu tine în vecii-vecilor ! strigă Dozy peste capetele celor de faţă.

            Toţi cei prezenţi îşi ţinură respiraţia la unison.

            – Ai încredere în mine, îi şopti fata, şi trase ochelarii de pe faţa lui.

            Dozy, Beaky şi Mick izbucniră în râs. Tich şi Dee erau la budă, iar Dave sorbi din bere.

            Toţi cei de faţă respirară oarecum uşuraţi. În spatel ochelarilor nu se ascundeau ochi compuşi de insectă, nici cicatrici odioase. Caesar îşi ţinea ochii închişi. Pleoapele erau netede, iar sub ele nu se sesiza nicio mişcare.

            – Hai că asta e tare ! izbucni un oarecare.

            Ed îl privi pe Caesar.

            – Vreau să plec intact acasă, avertiză Ed.

            – Hei, o să încerc, râse Caesar.

            Apoi puse vârful cuţitului între degetul mare şi cel arătător al lui Ed.

Fragment din "Tribut lui Uwe Boll"

---

Moarte în familie

           Copilul se trezi în dimineaţa aceea cu zâmbetul pe buze. Dar asta nu era ceva neobişnuit. Se duse în baie, urină şi apoi se îndreptă direct spre camera „lu’ mami şi tati”. Maică-sa dormea adânc, întoarsă pe partea ei de pat. Taică-său nu era în pat. Probabil îşi repara maşina sau pregătea micul dejun. Ocoli patul şi se postă între maică-sa şi fereastra prin care pătrundeau primele raze ale soarelui.

Avea să fie o zi foarte frumoasă.

Se lăsă pe covor, şi îşi ridică genunchii, punându-şi braţele peste ei, şi bărbia pe braţe. Maică-sa încă dormea. Liniştită, cu fruntea înaltă şi netedă. Caesar o privea şi un zâmbet i se creionă pe feţişoară. Se apropie de ea şi o sărută încet pe frunte, apoi se trase înapoi, aşteptând ca ea să se trezească şi să îl ia în braţe, şi apoi să se cuibărească lângă ea, aşa cum făcea de obicei, aşa cum făcuse de o mie de ori înainte.

           Dar Becca nu se mişcă. Rămase la fel de impasibilă, la fel de nepăsătoare. Purta la gât o piatră preţioasă, acel carbonado încastrat în argint care îi furase copilului privirea încă de când fusese mic. Acum avea 6 ani, şi chiar dacă de-a lungul timpului multe se schimbaseră la mama lui, pandantivul acela era legat de ea pentru eternitate, în mintea lui.

          Aşa că, îl apucă cu mâna dreaptă şi îl trase puţin spre el. Îl studie mirat, fascinat, şi în final îl depuse iarăşi pe pătură, la sânul mamei. Apoi o mai sărută o dată, tot pe frunte.

            Se încruntă. Ceva nu era bine. Maică-sa ... se apropie de ea, şi o adulmecă, încet, şi realiză că nu emitea valul acela de căldură parfumată care o caracteriza atunci când dormea. Îi puse o mână pe obraz şi o ciupi stângaci, cu degetele lui mici. Nimic. Umărul îi era descoperit. O apucă de el, la fel de stângaci şi încercă să o scuture. Nimic. O şuviţă de păr îi căzu peste frunte, iar copilul o observă. Dădu la o parte şuviţa, şi continuă să o privească pe Becca, în timp ce îşi dormea acest somn neobişnuit ...

            Alec urcă la etaj şi se îndreptă spre camera copilului. Trecu pe lângă camera conjugală şi observă băiatul care stătea şi îşi contempla mama. Se apropie de el, şi îi şopti:

            – Mami doarme. Hai să mergem jos să mâncăm.

            Şi îi făcu semn să vină spre el, tiptil.

– Nu vrea să se trezească, scânci băiatul. – Am încercat să o trezesc, dar nu vrea. Cred că e foarte obosită.

            Alec se încruntă şi se apropie de pat. Se lăsă pe un genunche în spatele soţiei sale, şi îşi puse bărbia pe umărul ei. Îi spuse încet:

            – Becca ? Dragă ? Mai ai de gând să stai mult ? Am pregătit micul dejun.

            Nimic.

          – Am făcut cafea neagră cu miere, la nisip. E preferata ta, încercă el, ştiind că, de obicei, cuvintele acestea erau magice.

            Asta ar fi trebuit să se întâmple: în secunda următoare, Becca ar fi trebuit să înceapă să toarcă, şi să cerşească cu jumătate de glas „încă 4 minute”, iar el ar fi trebuit să îi spună că „se răceşte, şi reîncălzită nu e bună”.

            Asta s-a întâmplat: nimic.

         Atunci Alec şi-a dat seama că ceva era în neregulă. Ochii mari şi negri ai lui Caesar îl priveau miraţi, aşteptând de la el o soluţie. Îl trimise pe copil jos, să mănânce, pe un ton care nu admitea replică. Caesar îşi târşâi picioarele bosumflat, călcând cu călcâiele pe tivul pijamalei. Coborâ treptele încet, cu gândul în altă parte. Se ridică pe scaunul de la masă, şi începu să ciugulească din pâinea cu ou care aburea pe farfurie, şi tocmai când încercă să soarbă din cacaua fierbinte, se auzi o ciocănitură în uşă.

Îşi întoarse capul încet, şi îl văzu pe tatăl său coborând pe scări, şi năpustindu-se spre uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în pijamale verzi-deschise şi purtând ochelari şi nişte genţi mari îl urmară pe tatăl lui pe scări şi camera părinţilor îi înghiţi în grabă.

Se dădu jos de pe scaun, curios, şi urcă treptele cu agilitate.

            – Tati, ce se întâmplă ?

            Îi văzu pe cei doi bărbaţi în pijamale deasupra mamei sale, şi i se păru că ceva nu era în ordine.

            – Ce e cu mami ?

            Taică-su se îndreptă spre el, şi îl luă în braţe. Îl strânse tare. Peste umărul lui Alec, văzu privirea goală a mamei sale, ochii ei sticloşi studiind tavanul, care nu avea nimic interesant desenat pe el, iar lângă ea, întâlni privirile celor doi bărbaţi în pijamale, priviri mirate şi speriate. Nu înţelese de ce.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

---

Capitolul II, pagina 36

         Avea cearcăne adânci sub ochii afundaţi în orbite, şi i se părea că se mişcă în reluare. Daniel dormea când intră în camera lui. Se aşeză pe un scaun lângă patul de suferinţă al fratelui său, şi oftă. I se păru că suflul de oboseală care îi ţâşnise pe gură fusese mai degrabă un şuierat, şi îşi duse instinctiv palma la gură. Dar nimic nu mişcase în cameră. Unul dintre ceilalţi doi bărbaţi din încăpere eliberase patul. Ori se făcuse bine, ori murise, gândi Rob. Cea de-a doua variantă i se părea cea mai viabilă.

            Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Începu să răsufle greu. Cum dracu’ avea să rezolve problema asta ?

            Uneori i se părea că singurul lucru pe care îl putea face era să suporte totul, să strângă din dinţi, şi să suporte. Să suporte futaiul acela pe care i-l administra Tatăl. Nu era destul de avansat încât să îi ţină piept. În lumina ultimelor evenimente, nu ştia dacă avea să fie vreodată destul de dur încât să îi ţină piept. La un moment dar chiar se gândise că nu vroia să îi ţină piept. Avea pentru Rob senior o admiraţie bolnavă, adânc înfiptă în fiinţa sa. Ceva ce creştea ca o buruiană vicioasă într-un câmp de trandafiri. Cândva, demult, crezuse că Rob senior era cel mai tare. Cândva Rob senior era soarele care lumina fiecare cotlon, de care nicio umbră nu putea scăpa. Cândva, demult, crezuse că Rob senior era cel mai tare. Şi acum era de aceeaşi părere. Dar nuanţa se schimbase. Acum Rob senior era întunericul pe care nimic nu îl putea îndepărta. Rob senior avea aerul că el era cel care conducea lumea, în secret. El era cel care, cu mâinile sale cârmuia destinul umanităţii. Mâinile sale erau perfecte pentru treaba asta, era de părere Rob. Vorba aia, mâinile lui, care nu au mângâiat vreodată coapsele unei iubite, dar au strâns de gât o naţiune. Dar asta nu era adevărat. Faza cu coapsele unei iubite. Rob senior mângâiase destule coapse. Mâinile sale mângâiaseră un zilion de coapse, pe care apoi le şi desfăcuseră.

            Dar să revenim.

            Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?

            Okei, fii atent la ce urmează.

            O să ţi-o dau aşa, tare de tot.

            Fii atent.

Maică-sa rămăsese gravidă cu Daniel când Rob avea 14 ani.

La început totul părea OK.

Dar, după cum aveau obiceiul, lucrurile se complicaseră.

Se complicaseră atât de mult, încât viaţa femeii ajunsese să atârne greu în balanţă.

Când se rostise pentru prima dată cuvântul „avort” (de către Tată, evident), era deja prea târziu.

Oricum, maică-sa nici nu vroia să audă de aşa ceva.

O fi fost ea o femeie blândă.

Ca proverbialul fir de iarbă care îşi pleacă capul înaintea coasei, ca să crească la anul şi mai înalt.

O fi fost ea o femeie care avea destulă minte încât să ştie că împotriva Tatălui nu putea câştiga.

Dar era şi o femeie care ştia cât de mult o iubea bărbatul ei, şi care ştia că îi putea supune voinţa, dacă vroia.

Dincolo de problemele legale şi etice, care păreau să încline către un răspuns negativ pentru mult doritul avort, ea era de nestrămutat în hotărârea ei de a păstra copilul.

Era hotărâtă, dacă trebuia, să moară pentru copil.

Şansele erau destul de ridicate ca tocmai asta să se întâmple.

Şi, Tatăl, păgânul, se rugase în sinea lui ca femeia de lângă el să o ducă la capăt cu bine.

Era gată să facă moarte de om să o ţină lângă el.

O iubea.

Avea să o iubească mereu.

Era un animal, o brută, dar pe lângă ea se transforma într-un om.

Un om cu o inimă.

Şi femeia a născut.

Un băiat de două kilograme şi jumătate.

Un boţ de carne care ieşise dintre picioarele ei vomitând lichid amniotic, şi zbierând ca un apucat, acoperit cu fragmente de placentă.

Şi femeia l-a văzut, şi i-a plăcut.

A zâmbit calmă şi l-a mângâiat cu căldură.

Tatăl i-a văzut, şi  zâmbit şi el.

Aceea a fost ultima oară când Tatăl a zâmbit.

Apoi femeia a început să moară.

A început cu o picătură de sânge întunecat.

Picătura a căzut pe podeaua salonului de naştere.

După ea au urmat altele.

Şi după acestea au urmat altele.

            Tot mai multe, tot mai întunecate.

            Picurau din vaginul ei, prelingându-se peste marginea patului.

            Ştia că existau riscuri.

            Mereu ştiuse acest lucru.

            Tatăl fusese scos afară din salon.

            Se holbase cu figura lipită de geamul uşii, cum medicii încercau să îşi dea seama ce se întâmpla, şi cum încercau să remedieze situaţia.

            Doar că situaţia era … iremediabilă.

            Tatăl ştia asta.

            Mama ştia asta.

            Îşi luară rămas bun din priviri.

            Tatăl rămase în cadrul uşii, strângând din pumni până când îi amorţiră.

            Medicii trecură pe lângă el cu capetele plecate, şi îl bătură pe umăr, jenaţi.

            O asistentă rămase în urma lor, ca să tragă cearşaful peste trupul ei inert.

            Tatăl îşi spuse că nu aşa trebuia să se încheie lucrurile.

         Naşterea însemna crearea unei vieţi noi, nu transmiterea unei vieţi din trupul mamei în trupul progeniturii.

            Progenitura furase viaţa mamei.

            Asta era concluzia.

            Asta era tot ce Tatăl ajunsese să creadă.

            Asta era tot ce Tatăl ajunsese să ştie.

            Şi acela fusese momentul în care Tatăl se transformase în Rob senior.

            Acela fusese momentul în care omul se transformase în maşină.

            Acela fusese momentul în care toate lucrurile bune luaseră sfârşit.

            Pentru toată lumea.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Capitolul I, pagina 28

Stătea pe una dintre banchetele trenului. Încă nu îşi revenise din şocul produs de cuvintele băiatului. Cât era de intuitiv, de inteligent ! La vârsta lui, să fie în stare să deducă asemenea lucruri !

Vagonul metroului era aproape gol la ora aceea. Faţă în faţă cu el, pe cealaltă banchetă stătea o tânără, şi citea o carte. Pe coperta cărţii era desenată o imagine cu o sticlă de vodcă, crăpată, iar prin crăpături ţâşneau valuri de băutură.

Brusc, i se făcu poftă de alcool.

Oricât de rău te-ai simţi, alcoolul mereu te va face să zâmbeşti.

Titlul cărţii era „Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Nu-ştiu-cum” sau ceva în genul acesta. Pe cealaltă parte a copertei era şi o fotografie cu autoarea, o blondă destul de tânără, care fusese imortalizată stând tolănită într-un fotoliu, cu o ţigară între degetele subţiri ale mâinii stângi.

I se făcu poftă şi de o ţigară.

După ce fratele lui exprimase acel sentiment, Rob – deşi ar fi vrut să îi spună că da, taică-său îl urăşte cum rar e posibil ca un părinte să îşi urască progenitura, şi că în acelaşi timp, Rob senior se ura şi pe sine fiindcă nu era capabil să treacă peste ura aceea nefirească pentru propriul lui copil, – încercase să îl convingă pe băiat, mai mult formal de faptul că un asemenea gând nu era deloc fondat. Se văzu pus în imposibila postură de a–i găsi lui Rob senior justificări şi – culmea – părţi bune.

Dar băiatul nu îl crezu. Ar fi vrut să îl creadă, dar în privirea lui se vedea doar resemnarea celui căruia i s-a confirmat faptul că se află pe lista celor înfrânţi.

În final, băiatul adormi, epuizat, copleşit de greutatea nimicului pe care tatăl său îl avea în suflet pentru el, iar, după ce asistenta îl asigură că băiatul nu avea să se mai trezească până a doua zi, Rob îşi mută suferinţele lângă patul Elenei. Acolo o înlocui pe mama ei, care se bucură nespus de mult că el venise să vegheze la căpătâiul tinerei. Rămas singur şi acolo, monologă cu jumătate de glas, şi îi mai povestii fostei lui iubite despre cele ce se întâmplau în jurul ei. Apoi, când veni vremea, cu buzele-i uscate depuse un sărut pe fruntea ei şi porni spre casă.

Ajuns acasă, observă că era singur.

Tatăl dispăruse.

            Gândi că era mai bine că Rob senior era plecat. Ar fi vrut să îl ia de gât şi să îl dea cu capul de toţi pereţii, dar era obosit. Coborî în pivniţă şi se întoarse cu o sticlă de alcool, nici nu conta ce fel de alcool era. Se închise la el în cameră, şi se îmbătă încet, pe nesimţite, de unul singur, ascultând muzică pe care nu o mai ascultase de când plecase de acasă.

În timp ce aluneca spre lumea coşmarurilor, un gând îi străbătu mintea. Şi-ar fi dorit să aibă aripi. Aripile erau de departe cel mai tare gadget al unei fiinţe. Aripile îţi dădeau posibilitatea să zbori – la propriu – atunci când erai fericit, sau atunci când erai trist, să te îndepărtezi de probleme, să te laşi bătut de vânt, purtat în zarea vânătă, spre soarele obosit care se pregăteşte de culcare.

Categoric, o pereche de aripi i-ar fi prins bine în acel moment.

Apoi închise ochii şi deschise uşa spre camera coşmarurilor. Dar puţin habar avea el că adevăratul coşmar avea să-l trăiască la trezire.

Lumina soarelui trecea printre fantele jaluzelelor şi i se înfigea în ochii injectaţi. Se zbătu, speriat, pe sub cearşaf, şi abia când ateriză pe podeaua dură îşi dădu seama că visase. O sticlă goală zăcea la capul canapelei, împrăştiind în jur un iz dulceag şi greţos. Rob nu se trezise niciodată mahmur după o seară de beţie, iar această dimineaţă nu făcea excepţie. Însă era puţin ameţit. Din cauză că nu prea mâncase în ultima vreme. Şi transpirat.

Se ridică în capul oaselor, pe marginea patului, şi îşi băgă mâna în chiloţi.

„Trebe să fut ceva !” îi trecu prin minte, în timp ce îşi atingea brutal sexul.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Capitolul I, pagina 26

Rob ajunse la spital. Străbătuse străzile pe care crescuse, şi pe care încă le mai cunoştea ca pe propriul buzunar, dar nu le mai găsi la fel de primitoare ca pe vremuri. Trecu prin faţa supermarketului din cartier, şi un puşti îl ameninţase că „îl taie dacă se mai uită la el aşa”. Figura băiatului îi părea familiară. Îşi dădu seama că era unul dintre copii cu care crescuse el. Oraşul nu mai era primitor. Se întrebă dacă fusese vreodată.

Daniel se trezise din letargia sa.

– Cum îţi merge ? îl întrebă pe băiat.

– Se putea şi mai bine. Cred că cel mai mult or să se bucure profesorii mei, râse el, şi apoi figura i se schimonosi de durere. Din cauza coastelor rupte.

Rob îşi ridică sprâncenele, într-o expresie de neputinţă frustrantă, şi întrebă:

– Cum adică ?

– Urmează examenele scrise finale, zâmbi Daniel.

– Ah … da, te-ai scos, zâmbi Rob.

– Ai vorbit cu tati ?

– Da. Să ştii că sunt supărat pe tine, spuse Rob, serios.

– De ce ? căscă băiatul ochii mari, speriaţi. Nu se simţea vinovat cu nimic, şi ştia că fratele lui avea simţul dreptăţii. Deci … ce făcuse ?

– Cărţile alea de la mine din cameră sunt pline de praf.

Băiatul, ridică bărbia, şi dădu din cap. acum ştia despre ce era vorba.

– Nu le-ai prea avut în vedere în ultima vreme, nu-i aşa ?

– Nu …, spuse băiatul stins.

– Păi vezi cum faci, să te ocupi şi de ele. Praful trebuie şters, îi făcu Rob cu ochiul.

– Şi cărţile trebuiesc citite, îi răspunse băiatul, făcându-i el cu ochiul lui Rob.

Rob zâmbi şi se aplecă peste el, să îi ciufulească părul. Băiatul închise ochii brusc, de parcă s-ar fi aşteptat la altceva, de parcă era speriat, sau de parcă nu era obişnuit cu asemenea dovezi de afecţiune.

Rob observă asta, dar nu spuse nimic.

– Ai vorbit serios când ai spus că plecăm de aici ? întrebă băiatul.

– Da. O să te iau cu mine. Vrei asta ?

– Da … Dar cu tati cum rămâne ? Cine rămâne cu el ?

Rob făcu o pauză. Întotdeauna cei nemerituoşi erau stropiţi cu bunătate din partea celor cărora le făceau rău.

– Nu îţi fă griji pentru el. E băiat mare. Se descurcă el ! spuse Rob cu oarecare răutate în glas, şi îi făcu cu ochiul băiatului.

Dar figura băiatului se întristă. Ochii săi, deşi plini de viaţă, se înnorară.

– Dar tu ? Cum mai merg lucrurile pe aici ? De când am plecat eu, vreau să spun, spuse Rob.

– Tati bea … mai mult decât de obicei.

– Asta nu e chiar o ştire, puştiule, oftă Rob.

– Cred că nu. A avut trei prietene. Erau nişte doamne drăguţe.

– Ce s-a întâmplat cu ele ?

– S-au supărat pe el. Una dintre ele mi-a zis că până când tati nu o uită pe mama, nu o să poată trăi în pace cu nici o femeie. Ce înseamnă asta ?

Deci situaţia era exact aşa cum îşi închipuise Rob.

Orice ai face, să nu ajungi ca el.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Rob senior îşi găsise câteva muieri pe care le ţinea pentru eliberare sexuală. Ele ajunseseră să se ataşeze de el, cum le era obiceiul tuturor celor care stăteau pe lângă el. Apoi urmase lovitura în moalele capului: Rob senior nu mai avea loc nici în priviri şi nici în inimă pentru alte femei.

Apoi îşi dădu seama de situaţia în care se afla şi el, de vreo doi ani încoace.

Orice ai face, să nu ajungi ca el.

– Înseamnă că … nu ştiu ce înseamnă …, oftă Rob.

– Unde e tati acum ? De ce nu a venit să mă vadă ? întrebă băiatul, nebănuind măcar adâncimea întrebării sau furtuna pe care o stârnea înăuntrul lui Rob.

– Are treabă, spuse Rob sec, sperând că prin acea simplă afirmaţie poate trezi în sufletul băiatului o ură similară cu cea pe care el o păstra cu căldură, de multă vreme, pentru Rob senior. Dar privindu-i figura nedumerită, i se făcu milă, şi adăugă o justificare pentru diavolul acela bătrân care probabil că în acel moment se îmbăta de unul singur în fotoliu, şi pe care probabil îl durea în pulă de băiatul său: – S-a stricat frigiderul. Zicea că vrea să îl repare.

– Aa …

Apoi tăcură amândoi. Afară începu să plouă. O ploaie de vară, scurtă, melancolică, care face ziua să fie cu atât mai frumoasă. Stropii loveau fereastra prăfuită, şi pentru un timp, Rob crezu că fratele lui adormise.

Dar Daniel nu dormea. Îşi ţinea ochii închişi, şi se gândea dacă să îi mai pună fratelui său o întrebare.

Rob în schimb, îşi golise mintea de toate gândurile şi privea pe fereastră. Se ridicase de pe scaunul de lângă pat, şi păşise silenţios până la fereastră, unde stătea cu mâinile în buzunar şi privea afară, spre oraş. Îl auzi pe fratele lui mişcându-se în spatele lui.

Se întoarse brusc spre patul lui Daniel şi ambii vorbiră deodată:

– Vrei să îţi aduc ceva foarte bun de jos ? întrebă Rob.

– Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ? întrebă Daniel.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Capitolul I, pagina 24

– L-ai vizitat pe fratele tău ? întrebă Rob senior, privind gura paharului.

– Ştii bine că da. Tu l-ai vizitat ? scrâşni Rob.

Tatăl se întoarse spre el.

– Băiete, ştiu că ţi-a dat barba de ceva vreme, dar nu îţi permit tonul ăsta cu mine, ne-am înţeles ?

Fiul nu spuse nimic, dar aprobă printr-o înclinare imperceptibilă a capului. Acum, că cel tânăr îşi recunoscuse greşeala, puteau continua. Tatăl spuse:

            – Nu l-am vizitat fiindcă am fost ocupat.

            – Ocupat …, repetă fiul, aprobând din cap. – Băiatul tău e în spital, singur, dar tu … eşti ocupat. Înţeleg. Ocupat cu ce ?

            – Ocupat cu munca. După cum ştii, banii nu cad din cer. Trebuie să plătesc facturile, să îi pun haine pe spate şi mâncare în farfurie.

            – Şi cu asta crezi că te-ai achitat de datoriile tale, ha ? observă Fiul.

            – Nu văd ce ar mai fi, ridică Tatăl din umeri. – Oricum, e pe mâini bune. Se ocupă medicii de el. Eu cu ce l-aş ajuta dacă aş sta toată ziua aplecat deasupra lui, tremurând ?

            – Un copil trebuie şi iubit, nu numai tratat ca un animal la care îi dai să mânce şi îl scoţi afară să se pişe şi să se cace ! enunţă Fiul frustrarea.

            Tatăl stătu puţin pe gânduri, luă o gură din pahar, apoi spuse, cu o notă de ironie în voce:

– Trei din patru nu e chiar aşa de rău, nu ?

            Fiul îl privi stupefiat. Dar, în fond, se aşteptase la genul acesta de cinism din partea babacului. În fond, aşchia nu sare departe de trunchi. Bine măcar că Daniel sărise dintr-un alt trunchi.

            – Am auzit ce s-a întâmplat cu Elena, spuse brusc tatăl, şi mai luă o gură de băutură. Nu îl privi pe fiu. Dar nici nu trebuia să îl privească. Ştia exact cum avea acesta să se crispeze. – Păcat … mare păcat.

            – De unde ai aflat ?

            – Maică-sa.

            Îşi întoarse privirea spre Fiu, şi spuse, abia abţinându-se să râdă:

            – Ai plâns, nu-i aşa ? Când ai aflat de ea, vreau să zic.

            – Nu, răspunse Fiul repede.

            – Nu pe dracu’, nu ! Ai plâns ca o pizdă, ca nu cumva să moară iubirea vieţii tale ! râse Tatăl.

            Fiul înghiţi în sec. De când se ştia, toată lumea care îl cunoştea pe Tată nu îi spusese Fiului altceva decât: „să nu ajungi ca el”. Tatăl îşi pierduse iubirea vieţii, legile cereau ca şi Fiul să păţească la fel. Nu avea motiv să creadă că era vreun sâmbure de adevăr în toate astea, altul decât acela că până atunci, viaţa lui nu făcuse decât să o repete pe a tatălui său.

            – Nu îţi fă griji, spuse Tatăl cu o voce joasă şi privind în gol, ca şi cum era singur în încăpere. – După o vreme nu mai doare. După o vreme, nimic nu mai doare. Omul se poate obişnui cu orice, dacă trece destul timp. Chiar şi cu cele mai mari greşeli pe care le face. Eu m-am obişnuit cu greşelile mele. Şi tu te vei obişnui cu ale tale.

            Fiul îl privea, şi brusc i se făcu poftă să îşi înmoaie buzele în paharul acela care stătea singuratic pe masă.

            Se ridică de pe fotoliu, şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Simţea că se sufocă. Simţea că tatăl îi respira aerul, că îl omora doar privindu-l, doar gândindu-se la el.

            Ieşi afară în aerul proaspăt al verii, şi auzi uşa trântindu-se în spatele său. Trecu pe lângă Fordul verde parcat în faţa casei, şi porni pe stradă, păşind de parcă era beat. Nu îşi întoarse capul înapoi, să vadă dacă nu cumva tatăl ieşise după el. Ştia că aşa ceva nu putea să se întâmple. Şi aceste gânduri veneau de la cineva care ştia că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

            În treacă, observă plăcuţa ruginită cu numărul casei.

666.

Tatăl locuia la numărul 666. Cândva, demult, acolo locuise şi Fiul. Iar cândva, şi mai demult, acolo locuise şi Fiara. Nimeni nu îşi mai aducea aminte cum ajunsese să renunţe la lăcaşul ei legendar. Unii spuneau că, din motive economice, fusese nevoită să ia lume în chirie. În fond, în acele vremuri, lucrurile stătuseră prost pentru toată lumea. Tatăl fusese de acord cu termenii contractului de locaţiune al Fiarei (care erau cel puţin absurzi), dar, nu trecu mult timp şi Fiara ajunsese la concluzia că Ea fusese cea futută în cur. Convieţuirea cu tatăl se dovedise a fi prea mult, chiar şi pentru Ea. Aşa că, neputând să îl evacueze pe Tată, îşi vânduse partea şi se mutase. Acum locuia în celălalt capăt al străzii, la numărul 23, şi era fericită. Mult mai fericită.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”