„Adevărul te va elibera !” - aşa se spunea într-o vreme în care individul era încă în stare să descifreze cu acurateţe adevărata desfăşurare a evenimentelor, fie că lua sau nu parte la ele. Aşa se spunea într-o vreme în care exista un adevăr. Un singur adevăr ! Acum, însă, ceea ce un adevăr eliberează, altul, cu siguranţă va întemniţa [...]
Fragment din „Comentariile celor Opt”
[Segmentul Omnisensuri]
A încerca să te sustragi naturii tale e ca şi cum te-ai pişa contra vântului. Mai devreme sau mai târziu tot te stropeşti.
Aplauze, vă rog.
Omul acesta vă face mărturisiri adevărate.
Omul acesta vă minte pe faţă. Dar se face de noroi pe parcurs, aşa că eu zic că merită măcar aplauzele dumneavoastră.
Aplauze, vă rog.
Şi cei din spate, haideţi, nu vă fie frică, mai cu vlagă, ce dracu’. Aşa, aşa.
Îmi tot aduc aminte de omul acela pe care l-am văzut din tren în timp ce mergea acasă. Omul acela care părea a fi cel mai fericit dintre pământeni. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la el. Poate că are ceva ce toţi ar trebui să admirăm.
Asta îţi spui tu seara, când te culci plângând ?
Ha-ha-ha.
Omul prost trebuie şi chinuit.
Iar Tempus fugit.
Aş vrea să mulţumesc Academiei.
E mai bine să întrebi decât să presupui că ...
1. Mâine mă apuc de învăţat, iar ...
Timpul e ca o curvă.
– O să mă doară ?
El o privi cu milă şi mirare, ca şi cum ar fi fost evident. Apoi îi zâmbi şi şuieră:
Cam aşa cu hotărârile importante din viaţă. Într-un fel, e ca şi cum te-ai hotărî să iubeşti pe cineva. E cel mai eratic lucru pe care îl poţi face. Nu ştii niciodată ce îţi aduce ziua de mâine. Poate fi bucurie. Poate fi durere insuportabilă, şi brusc te trezeşti cu un ştreang gros care îţi jenează gâtul, şi te întrebi cum dracu’ ai ajuns în situaţi a asta.
O ghicitoare: ce e totul pentru tine, şi nimic pentru ceilalţi ?
Locul în care nicio revistă nu poate ajunge, locul în care niciun film şi nicio carte, oricât de bine scrisă, nu pot ajunge. Locul în care expresia tempus fugit nu mai are sens. Locul în care orice e posibil, la propriu. Locul în care trecutul poate fi viitor prin deja vu, iar viitorul poate deveni trecut prin presque vu. Locul în care viaţa ta se derulează înainte ca tu să o trăieşti.
Să discutăm şi să analizăm valorile lor. Minciuna, de exemplu. Cândva, în cadrul societăţii lor, era considerată un viciu. În clipa de faţă, având în vedere că cei care o ştiu mânui cu precizie şi lipsă de prejudecată dobândesc demnităţi şi funcţii înalte, ea poate fi consideraţă o virtute. Este cea mai puternică armă a lor. Constituie resortul suprem, care mobilizează societatea (...). A spune „mint”, la ei e la fel de natural ca şi a spune „respir”. Lupte politice, asasinate, războaie – toate au fost producţiile unor minciuni abil construite şi inteligent plasate, al căror curs a fost analizat şi urmărit îndeaproape. Minciuna lor generează o avalanşă implacabilă de întrebări, la care se răspunde de obicei cu alte minciuni, fiindcă nu se poate construi ceva real pe un suport fals (...). Are o putere inimaginabilă. Şi totuşi, nu valorează nimic.
Secţiunea scene memorabile cuprinde prea puţine imagini, dar toate de o forţă impresionantă atunci când sunt revăzute, cum ar fi: o declaraţie profundă de dragoste făcută unei femei care nu dă doi bani pe ceea ce aude, şi se chinuie să îşi păstreze interesul până când „nenorocitul ăsta termină ce are de spus, ca să pot pleca în final” (...).
Secţiunea furie care abia aşteaptă să izbucnească e cea mai rea. Acolo nu veţi găsi niciun sunet şi nicio imagine. Tot ce se află în spatele uşii este un vânt puternic, care devine din ce în ce mai puternic. Probabil de aceea uşa respectivă nu se deschide niciodată. Însă va veni o vreme când lemnul imaginar nu va mai putea reţine furia reală. Nu ştiu ce se va întâmpla ATUNCI ...
Un om care vrea pace şi armonie e fie mort fie prost ! Fereşte-te de omul care se fereşte fiindcă acela e un om slab – foarte slab – şi plăcerea lui cea mai mare e să evite confruntăriloe directe. Nu poţi ştii totul despre firea unui om până nu te-ai certat cu el. Aşa că încearcă să provoci asemenea ieşiri şi izbucniri din partea lui. E spre bine tău şi al lui.
Se făcu dimineaţă peste armata lui Thuran, iar el încă discuta cu Pann despre Oraş. Nici nu îţi dădu seama cum trecuse timpul, tot încercând să facă diferenţa dintre vorbele adevărate şi cele mincinoase ale Clericului aflat în lanţuri în faţa sa. Pann era un om politic, şi deci „Minciună” era al doilea lui prenume. Thuran era un om care nu putea fi minţit cu uşurinţă, dar, în sinea lui, era ferm convins că Pann făcuse tot posibilul să îl ducă de nas.
În spatele unui birou lat stătea un bărbat chel, cu o pereche de ochelari lăsaţi pe vârful nasului, răsfoind un ziar gros. Încăperea mirosea a tutun şi a umezeală.
Printre jaluzelele trase pătrundea puţină lumină gălbuie, anemică.
Bărbatul nu îl luă în seamă din prima, şi îşi citi presa liniştit. Abia după zece minute împături meticulos ziarul şi îl aruncă la coş, iar apoi îşi aranjă cravata. Îl pofti pe băiat să ia loc, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, dând la iveală pântecul imens care fusese ascuns până atunci de ziar.
Îl privi plicitisit, apoi spuse:
– Lua-v-ar dracu’ de copii proşti ! Nu ştiţi ce faceţi ! Ai adus dosarul ? întrebă grasul, întinzându-şi mâna peste birou.
– Da, răspunse băiatul şi îi dădu plicul sigilat. Îl primise de la braţul acela care îl salvase.
Grasul citi foaia cu o expresie gravă, apoi o lăsă din mâna şi îşi dădu jos ochelarii.
– Ce ştii până acum ?
– Păi, îmi amintesc că mă plimbam pe acoperişul blocului, apoi mă înnecam, un braţ m-a scos afară şi nişte buze mi-au dat ceva instrucţiuni, mi-au pus în mână plicul acela şi m-au împins la dumneavoastră în birou ! povesti băiatul.
– Aici e Biroul de Plasament pentru Pseudo-muncă, unde se va stabili ce ai de făcut.
– Pseudo-muncă ? Cum adică ? se miră el.
– Trebuie să faci ceva cât timp eşti aici, dar ceea ce vei face nu se va înregistra nicăieri, fiindcă de fapt nu prestezi niciun fel de muncă fizică. Vei bate cuie, dar cuiele nu vor fi, de fapt, bătute. Vei construi case, dar, de fapt, casele acelea nu vor exista. Înţelegi ? Faci toate aceste lucruri pentru a-ţi ţine mintea ocupată. Ca să nu înnebuneşti, să nu te atrofiezi !
– Unde e „aici”? îndrăzni băiatul.
– Nu ţi s-a spus ? se miră grasul.
– Nu.
Omul din spatele biroului începu să transpire. O pată de umezeală începu să se mărească pe spatele cămăşii sale.
– Fir-ar ai dracu’ de Mecanici. Mă enervează când nu-şi fac treaba cum trebuie ! scrâşni el, privind dincolo de băiat. Apoi se întoarse spre el. – Ascultă-mă cu atenţie. Ceea ce îţi voi spune s-ar putea să te şocheze un pic, dar să ştii că e adevărul.
„Ce ar putea să mă şocheze altceva decât un braţ mecanic şi nişte buze fără o faţă, care îmi spun că sunt nu ştiu ce deţinut ?” gândi băiatul.
– Ţi s-a întâmplat ceva ! continuă grasul. – Ai avut un accident, ai căzut de pe acoperişul blocului tău, şi aşa ai ajuns aici !
– Unde-i „aici”!? ţipă băiatul, enervat de reţinerea tuturor de a-i dezvălui locaţia sa.
– Aici e nicăieri ! sublinie el ultimul cuvânt.
Băiatul îl privi cu o expresie de oboseală.
– Asta ce dracu’ vrea să însemne ? E o glumă ?
– Deloc ! rostiră buzele inexpresive ale grasului.
– Bine, să zicem că vă cred. De ce sunt aici ? întrebă tânărul.
– Ai avut un accident. Ai ajuns aici pentru că nu eşti nici viu, nici mort. Dacă ai fi fost viu, ai fi fost viu, dacă ai fi fost mort, depinde. În Iad sau în Rai, spuse grasul calm.
– Există Iad şi Rai ?! sări băiatul ca ars.
– N-am de unde să ştiu. Aici nu vii decât atunci când eşti în comă, sau în moarte clinică !
Băiatul căscă ochii.
– Eu sunt în comă ?
– Da. Mă rog, trupul tău. Mintea ta rătăceşte pe-aici de nebună, şi o să o punem la muncă imediat ! îl asigură grasul, rânjind.
Băiatul scutură din cap. Nu înţelegea.
„Vorbeşte de Rai şi de Iad de parcă ar fi staţii de autobuz, dar nici măcar nu ştie dacă există sau nu ! Pseudo-muncă, ce dracu’ e asta ?”
– Tu, acum, nu eşti tu. Eşti doar o imagine, o amintire a ta, despre tine ! Aşa cum apari acum în faţa mea, aşa te vezi tu pe tine. De aceea, mă gândesc că porţi hainele tale preferate, nu-i aşa ? întrebă grasul.
Aşa era. Se mirase el atunci când fusese scos din balta aceea de ce purta alte haine decât cele cu care fusese atunci pe acoperiş.
– Cât timp o să stau aici ? întrebă el.
Grasul îşi împreună palmele şi se lăsă în faţă, peste birou.
– Asta depinde de tine ! În principiu, poţi pleca de aici când vrei. Trebuie doar să vii şi să-mi spui, şi ai plecat !
– Pot pleca chiar acum ? se miră băiatul.
– Da, dar crede-mă că sunt aici de ceva vreme, şi încă nu am văzut pe cineva să plece de cum a ajuns ! Dar, dacă vrei ...
Grasul se lăsă pe spate. Băiatul aştepta. Îşi roti privirea prin încăpere. Văzu că un perete lateral era împodobit cu o tablă pe care erau mâzgălite nişte ecuaţii întortocheate, cu fracţii etajate, cu radicali şi puteri, cu paranteze şi acolade.
Se ridică de pe scaun, urmărit din priviri de către grasul cu aspect de mafiot, şi se apropie de tablă. Parcurse cu degetul arătător ultimul rând al exerciţiului, şi faţa i se lumină.
– X3 ! strigă el, fără să se întoarcă
– Poftim ? ridică grasul din sprâncene.
– Rezultatul e X3 ! spuse băiatul triumfător.
Grasul se ridică de la birou şi îşi puse ochelarii pe nas, apoi se apropie de tablă. Îl dădu la o parte pe băiat şi scrută atent tabla scorojită. După câteva secunde începu să râdă.
– Fir-aş al dracu’ ! Ai dreptate puştiule ! X3 ! Uneori mă întreb ... vezi, a trebuit ca tu să intri în comă, pentru ca eu să îmi pot rezolva ecuaţia ! Deci, pleci sau nu ?
– Păi, da, dar ce trebuie să fac ?
– Ţi-am spus: trebuie doar să îmi spui că vrei să pleci ! repetă grasul, în timp ce scria rezultatul pe tablă.
Luă apoi un aparat de fotografiat şi făcu o poză exerciţiului.
– O obsesie de-a mea ! explică el, văzând expresia tâmpă de pe faţa băiatului. – Îmi conserv fiecare reuşită !
„Credeam că e reuşita mea !” gândi băiatului.
– Credeam că nimic de aici nu-i real ! observă băiatul.
– Să ştii că ai dreptate ! spuse grasul serios. – E ciudat ! Niciodată nu m-am gândit la asta ! Cred că venirea ta aici, nicăieri, ne va aduce lucruri noi ! spuse grasul serios. – Deci, pleci sau nu ?
Dar băiatul lăsă capul în pământ. Era ceva legat de întâlnirea cu prietena lui.
Nu vroia să se întoarcă. Nu avea pentru ce să se întoarcă.
Din cauza unor probleme administrative, secţiune „V de la Vulgar” va fi postată pentru o vreme alături de celelalte fragmente, şi nu pe margine, după cum se obişnuieşte. Danke.
Vreau ca întreaga planetă nenorocită să ardă în spatele meu şi eu să stau în genunchi şi să îmi ridic ochii înlăcrimaţi spre cer, iar în jur să cânte muzică de operă, cu cor mixt şi tobe pe fundal, şi bătăi de palme. Vreau ca totul să ardă, şi apoi să mai ardă o dată, şi încă o dată, până când nu mai rămâne nimic, pentru ca să o putem lua de la început, şi poate că de data asta o să o facem cum trebuie.
Port un costum negru de firmă şi o cămaşă albă şi o cravată roşie, şi ţin în mână o statuetă de aur şi ...
Aş vrea să mulţumesc Academiei.
Reflectoarele îmi bat în ochi, şi lumea caută un motiv să mă aplaude, iar eu ...
În mod normal nu fac din-astea, dar, vă rog, suportaţi-mă de data asta. Citiţi asta cu un accent pur englezesc, dacă puteţi. Dacă nu, atunci citiţi-o pur şi simplu.
Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.
In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.
Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.
It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.
Şi pentru asta trebuie să îi mulţumim lui William Ernest Henley. Iar el ne spune: „cu plăcere”.
Cum mă pot vindeca dacă nu simt trecerea timpului ? Cum să mă îmbunătăţesc, dacă nu mi se oferă o şansă ? Cum să am timp, dacă nu îmi fac timp ? Suntem bolnavi, putrezi, ca proverbialul măr, atât de putrezi încât şi viermii se îmbulzesc să iasă afară. Nici lor nu le place. Nici nouă nu ne place. Suntem confuzi. Nu ştim dacă susul e jos sau nu, ori dacă dreapta e stânga ori nu. Am vrea să credem că nu depinde de noi, că totul e destin implacabil, servit pe o tavă de argint, cu neputinţa de a refuza. Ne-ar plăcea să credem că suntem puri, ca un nou-născut, şi că singurul păcat e acela de a ne fi născut, iar greutatea lui e greutatea sufletului nostru. Ar fi frumos dacă cineva ar lua la infinit asupra lui păcatele noastre, şi le-ar şterge cu buretele. Ceva e în neregulă, chiar dacă nu putem pune punctul pe „i”. În final, dacă e să fim corecţi, şi căutăm un ţap ispăşitor, dacă avem nevoie de cineva pe care să-l arătăm cu degetul, tot ce trebuie să facem e să ne uităm în oglindă. Aş vrea să spun o rugăciune – nu mă rog, de felul meu, dar simt nevoia să o fac în momentul acesta – pentru noi, pentru voi, pentru ei, pentru tot ce nu a fost „posibil”, pentru fiecare flacără pe care am lăsat-o să se stingă şi pentru fiecare dintre noi pe care l-am lăsat să se înnece. Iată rugăciunea: O, Mare Anonim, îţi cer să te gândeşti o dată şi la noi, şi să îţi întorci privirea de la lumea noastră. Ne-am săturat să Te ştim că ne priveşti dar nu faci nimic, că dormi la serviciu, că Te prefaci a conduce Universul şi a ţese sorţi, când, de fapt, eşti un copil care torturează un muşuroi de furnici. Am vrea să ne laşi în pace pentru o fracţiune de eternitate, poate-poate ne-om descurca mai bine fără. Să nu mai încerci să strecori binele acolo unde face numai rău, şi să ne laşi în pace să ne plângem de milă pentru propriile noaste greşeli şi nepăsări, prostii şi rele-voinţe. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti. Amen.
Se afla într-o cadă imensă, plin cu un lichid transparent, ce aducea a melasă. Se scufunda încet, când un braţ îl apucă de păr şi îl trase afară.
Scuipă ceea ce înghiţise, apoi începu să respire. Mai precis, vru să respire. Constată că nu avea nevoie de guri mare de aer. Pieptul îi era liniştit, nu se zbătea violent, umflându-se, dilatând membrana.
Era ca şi cum era o maşină, una care funcţiona pe orice alt combustibil decât oxigen. Ridică ochii spre salvatorul său şi se încruntă. Acesta era un braţ mecanic, o tentaculă cu multiple articulaţii slinoase, de pe care picurau stropi imenşi de ulei negru.
Braţul era echipat cu cinci degete ce păreau a fi umane, sau replici de silicon. Nu erau nici una, nici alta. Avea să afle mai târziu că erau ... de fapt, nu erau nimic.
Să trecem mai departe. Ne împiedicăm de detalii nesemnificative şi irelevante.
O altă tentaculă, echipată cu două buze roşii, două rânduri de dinţi şi o limbă lungă, se prelinse prin întuneric până în faţa tânărului. Acesta îşi trase capul în spate, şi căscă ochii. Părea ceva desprins dintr-un episod din „The Jetsons”.
Buzele începură să mimeze cuvinte, şi el auzi:
– Ridică-te, scutură-te, aranjează-ţi părul, verifică-ţi halena şi apoi urmează-ne !
Dar lui tot nu îi venea să creadă.
Buzele repetară instrucţiunile. Băiatul se conformă, nefiind în stare să scoată o vorbă, apoi urmă tentacula. În timp ce îl conduceau prin întuneric, buzele îi explicau:
– Eşti chiriaşul numărul 3498706, al 34-lea pe ziua de azi, ca să ne exprimăm pe înţelesul tău. Te afli aici doar pe o perioadă limitată, un fel de popas temporar. Ai înţeles ? Cât timp eşti aici, te vei face util. Nu avem ce face cu tine dacă nu produci nimic, şi asta are să-ţi dăuneze !
„Cum adică, pe înţelesul meu ?” se întrebă în sine.
– U-unde mă duci acum ? îngăimă el, speriat.
– Unde mă „duceţi”, ai vrut să spui ! îl corectară buzele. – Va trebui să ni te adresezi cu forma de politeţe, altfel vom avea probleme. Nu vrei să ai probleme, nu-i aşa ? se întoarseră spre el buzele, şi braţul cu degete îl apucă de gât.
Nu simţi nicio durere, dar i se făcu frică. Aşa că răspunse prompt:
– N-nu !
– Bine, spuse vocea, şi braţul îi dădu drumul. – Să continuăm. Acum ne îndreptăm spre Biroul de Plasament pentru Pseudo-muncă. Acolo ţi se va explica mai pe îndelete, şi mai pe înţelesul tău ce se întâmplă.
– Unde sunt ?
– Toate la timpul lor ! spuseră buzele, şi în următoarea clipă ieşiră din întuneric, şi băiatul se pomeni într-o imensă încăpere ce părea a fi undeva în subteran. Un fel de hală, cu un cer noros în loc de tavan, cu ferestre care se pierdeau în acei nori. Acolo trebăluiau mii şi mii de muncitori, împingând cutii colosale, cărând şi clădind diferite dispozitive.
Fu urcat pe o scară circulară până la o înălţime de douăzeci de metri. Acolo se deschise o uşă laminată, decorată cu o plăcuţă aurie pe care era scris un nume indescifrabil, şi fu împins înăuntru.
Dacă înţelegi că trecutul începe mâine, dacă realizezi că „mâine” va determina „ieri”, atunci ai făcut primul pas spre mânuirea celui de-Al Treilea Basar (...).
De fiecare dată când alterez realitatea, creez istorie. E ca un şah al memoriei colective. Alterarea înseamnă mat. Istoria nu poate riposta. Trebuie să cedeze, să se schimbe.
O sărută pe frunte pe Gatha, aranjându-i părul negru, apoi se îndreptă spre uşă, fără vreun cuvânt. Acolo se opri, şi se întoarse încet spre Gatha. Femeile din Oraş erau frumoase, cu sângele pur, ca nişte făpturi autentice, cu linia genetică neîntinată. Gatha era fiica unui consilier care murise de câţiva ani, lăsând în urmă o mică avere de care Miles nu vruse niciodată să se atingă. Soţia sa semăna cu celelalte femei din Oraş, dar nu în sensul trivial al cuvântului, ci prin faptul că toate erau măreţe. Frumoase, puternice din punct de vedre emoţional, inteligente – „poate prea inteligente pentru bine lor”, spunea uneori Miles în întunericul nopţii, când discuta cu Gatha –, elegante dar nu ostentative, directe dar nu lipsite de tact, în sfârşit, jumătăţile perfecte pentru bărbaţii adevăraţi din Oraş. Gatha purta aproape în exclusivitate culoarea neagră. Părul întunecat îi era mereu îngrijit, şi Miles o suspecta – în glumă – că se trezea noaptea să şi-l perie, iar apoi se culca la loc. Avea braţele subţiri, degetele lungi şi umerii rotunzi, iar urechile mici îi ofereau mereu un aer copilăresc. Ochii verzi aveau o notă obraznică – poate din cauză că te privea cu ei chiar şi atunci când ar fi trebuit să îi coboare. Avea glasul puternic pentru o femeie, dar ştia să potolească plânsul copilului cu câteva cuvinte.
Abia în clipa asta realizez că nu a existat un moment din viaţa mea în care să mă fi gândit cu adevărat la viitor. Am imaginaţie, dar se pare că acest talent nu trece niciodată de stadiul prezentului. Cuvântul „acum” e o barieră pentru sufletul meu, iar „atunci” e o ancoră titanică, care mă trage în abisul amintirilor.
Sunt trist. Nu credeam că lumea ar putea fi aşa crudă. Desigur, elementul surprizei e esenţial pentru revelaţii de genul ăsta. Dacă în fiecare zi am realiza câte un trăsătură negativă a celui de lângă noi, parcă nu ni s-ar mai părea chiar aşa de gravă situaţia. Dar şi faptul că de fiecare dată când ne împiedicăm suntem la fel de surprinşi ca şi ultima dată când ni s-a întâmplat, mi se pare puţin deranjant. Adică, să nu fii în stare să te pregăteşti – trupeşte şi sufleteşte – pentru genul ăsta de lovituri, e o mare lipsă. Una de care ne-am lipsi fără regret, dacă ar fi posibil. Oricum … viaţa merge înainte (nu există truism mai inutil decât acesta), şi ne târâie şi pe noi dupa ea. […]
Urcă treptele răcoroase ale scărilor, până la etajul al 3-lea. Descuie uşa – era mai mult un ritual, fiindcă era foarte şubredă, şi de cele mai multe ori îşi spunea că nici nu avea rost să se mai obosească, fiindcă la primul umăr, ar fi sărit din toc – şi ascultă. Nu se auzea nimic. Intră în camera surorii. Aceasta dormea neîntoarsă, îmbrăcată în chiloţi şi un tricou, şi acoperită formal, cu un cearşaf foarte subţire. Transpirase totuşi, şi Vera îi şterse sudoarea de pe fruntea înaltă, după care îi aranjă părul făcut vâlvoi de visele ei de copil mic.
Vera o privi câteva minute în şir. Nu se sătura de priveliştea ei. Mică, durdulie, roşie în obraji, cu buzele mereu întredeschise, cu sprâncenele arcuite şi mereu ridicate, ca şi cum lumea din jurul ei o lua mereu prin surprindere, cu degetele în miniatură, mereu înfometate să apuce ceva, ca un cleptoman.
– La ce visezi tu, când închizi ochişorii ăia frumoşi ? întrebă Vera, cu capul în palme.
Fetiţa plescăi din buze şi dădu din picioruşe scurt, semn că o auzise. Vera pufni în râs, pe înfundate, şi ieşi din cameră.
[…]
– Şi tu, curvă bătrână ce eşti ! îi strigă mamei sale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic ! – se referea la copilă – strigă el, punând mâna pe fetiţă.
Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinse peste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoli în colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşii cu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum să reacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei, ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiase frenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma, pentru a lovi.
În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi el îi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşi privi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşi văzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea de bucătărie. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să mai facă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia se rupse, şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângele care îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizară într-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecă asupra lui:
– Niciodată să nu te mai atingi de mine !!! M-auzi ?! Altfel îţi jur că te omor !! scrâşni ea.
Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu avea nimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea pe Vera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânse tare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de o ameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.
Don scoase din buzunar trusa. Luă linguriţa şi o îndoi, scuipă puţin în ea, apoi presără nişte praf în băltuţa de salivă. Încălzi amestecul la o brichetă până când începu să sfârâie, apoi îl trase în seringa proprie, printr-un cocoloş de vată de bumbac. Îşi legă antebraţul şi înfipse acul. Toată lumea din cameră îl privea, fascinată, ca şi cum luau parte la un ritual dumnezeiesc ezoteric. Întreaga încăpere îşi ţinea respiraţia, ca în aşteptarea unui orgasm transpirat şi îmbâcsit. Don trase puţin sânge în seringă, apoi apăsă pistonul şi amestecul îi trecu în venă. Desfăcu banda de cauciuc şi se lăsă pe spate. Toţi îşi dădură drumul odată cu el.Paralititcul începu să râdă, dar râsul său se pierdu în murmurul general.
Din „Profeţia celor Trei Fraţi” (Krona Fiutaru’tau)
Aceasta e istoria unei familii care nu a avut altceva decât trei progenituri, care au început din ţărână să clădească faima unui loc tainic ce ascundea o comoară a cărei valoare putea fi exprimată nu în aur, sau vite sau alte bogăţii ale pământului, ci în suflete. Sufletele erau cele care dădeau luciu pereţilor camerei în care se afla comoara, sufletele erau cele care o făceau să strălucească şi numai sufletele erau cele care o puteau scoate la iveală. Dar cele trei odrasle făcuseră deja un pact cu comoara, cu energia ei. Progeniturile hotărâseră să o protejeze cu orice preţ, iar comoara le-a dat această posibilitate, descătuşând din ei câte un har specific, care aveau să îi ajute în misia lor. Şi fiecare frate a făcut sacrificii mari şi a îmbrăţişat darul primit, dar ceea ce ei nu ştiau era că acest dar trebuia înapoiat, într-un fel sau altul, după ce Marea Încercare va fi trecut peste ei cu bine, sau cu rău [...]
Era întuneric de vreo două ore. Ningea puternic, şi viscolul împrăştia noianele de zăpadă pe strada pustie.Deşi abia ora 6, oraşul era pustiu. Nicio maşină nu trecea pe străzi, niciun om nu se plimba pe trotuar, şi aproape nicio lumină nu era aprinsă. Parcă tot oraşul era mort.
Pe o alee întunecată se auzeau zgomote ciudate. Vâjâieli şi croncănituri scurte, şi un fel de vorbă sacadată, întreruptă, de parcă cel care rostea cuvintele se temea să nu fie auzit, şi nu reuşea să termine cuvintele.
Un boschetar bătrân care dormea sub o bucată de carton îşi ridică privirea spre locul acela. Văzu o umbră imensă zbătându-se între două tomberoane, şi într-un moment, păru că creatura zgârie peretele de cărămidă roşie cu unghiile – nişte unghii de oţel – făcând să iasă scântei.
În lumina miilor de fulgi strălucitori de lumină, bătrânul văzu ceva ce îl făcu să se cutremure. O mantie neagră, şi o glugă imensă, trasă peste figura creaturii nu fuseseră de ajuns pentru a îi ascunde trăsăturile hidoase: pielea crăpată, lividă, dinţii măcinaţi de carii cafenii – sau ce-or fi fost – , şi ochii negrii, strălucitori.
Mi-am vândut sufletul Diavolului. O să vă spun mai târziu în ce context. Mi-a promis fame and fortune, and everzthing that comes with it – I thank him NOT. Desigur, vremea a trecut, după cum are obiceiul. Momentul executării a venit, şi m-am trezit cu Prinţul Întunericului la uşă. A venit să îşi ia plata. I-am opus excepţia de neexecutare, fiindcă faima promisă s-a lăsat aşteptată. M-a pălmuit straşnic şi mi-a aruncat în braţe contractul. Strivit de formatul lui enciclopedic, abia puteam să respir. Încornoratul mi-a direcţionat atenţia spre pagina 2402. Acolo se afla articolul care mi-a pecetluit soarta. Pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că făcusem o afacere foarte, foarte proastă. Diavolul a rânjit şi m-a apucat de încheietura mâinii, spunându-mi cu faţa luminată, de parcă urma să mergem la o îngheţată: „Citeşte repede, că trebuie să plecăm !”. Târât fiind, de braţ, cu curu-n praf, privind la picioarele care atârnau în urma mea, mă gândeam la situaţia în care mă aflam. Nu mi-am vândut sufletul, ci i l-am dat pe GRATIS.
Are un tatuaj pe gât. Îl ştiu bine. Şi al meu arăta la fel cândva. O linie punctată care traversează jugulara, iar sub ea scrie TAIE AICI. Cinism de ultim grad. O icoană a suferinţei născută din teribilism prost orientat.
Nu mă vede. Sau nu vrea să mă vadă. E un prost.
Se întoarce cu spatele la mine, şi se pregăteşte să îşi finiseze opera.
Scrâşnesc din dinţi. Ştiu că puştii aceia nu mai au nici treizeci de secunde de trăit. Sar jos de pe pasarelă. Silenţios. Ca o felină. Mă apropii de el, din spate. El răsuflă greu, şi scoate un cuţit cu arc din buzunar. Se apleacă peste copii cu balele curgându-i. Numai Dumnezeu ştie ce vrea să facă.
Norii acoperă luna. Acum e întuneric.
Nu scot nicio vorbă. Mă gândesc să îi scot inima din piept. Încet. Dureros. Dar îmi vine o idee. Întunericul mă protejează. Aşa că îi smulg cuţitul din pumn, îl apuc de părul de pe creştet şi ÎL TAI ACOLO unde e indicat. Sângele curge peste lama cuţitului. Nemernicul se zbate, apoi îşi dă duhul. Îl ţin până se duce. Apoi îl las să cadă pe jos. Dezleg copii. Fata e leşinată, aşa că o iau pe umăr. Dar băiatul se poate deplasa. Îl ridic şi pe el, şi ieşim afară. Luna ne întâmpină de după nori.
