„Adevărul te va elibera !” - aşa se spunea într-o vreme în care individul era încă în stare să descifreze cu acurateţe adevărata desfăşurare a evenimentelor, fie că lua sau nu parte la ele. Aşa se spunea într-o vreme în care exista un adevăr. Un singur adevăr ! Acum, însă, ceea ce un adevăr eliberează, altul, cu siguranţă va întemniţa [...]
Fragment din „Comentariile celor Opt”
[Segmentul Omnisensuri]
De câte ori mă gândesc la ea, îmi pot auzi sângele cum vuieşte prin tâmple, şi muşchii cum îmi strâng oasele, şi mă trezesc că respir greu, de parcă tocmai am descărcat o tonă de nisip cu găleata. Timpul trece spre ziua de mâine, mai bine spus ţâşneşte spre mâine numai ca să îmi demonstreze că nici acea zi nu e ziua mea norocoasă. Că încă nu am găsit curajul de a accepta respingerea, de a accepta că, de fapt, nu merit, că nu O merit, că nici nu se gândeşte la mine, dacă a făcut-o vreodată, că m-am amăgit singur, şi că asta e răsplata visătorului idiot, asta e răsplata pentru că am devenit ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. De fapt, toţiajungem în punctul acesta la un moment dat, iar dacă se întâmplă să NU se întâmple asta, atunci putem spune fără regret că viaţa noastră nu e decât o cutie goală.. Eu încă mai aştept ca viaţa să mi se umple, iar dacă de la sine nu se va întâmpla acest lucru, sper să găsesc curajul şi determinarea să o umplu eu. Şi nu ştiu de ce, dar presimt că eu voi fi cel care va trebui să facă asta. În fond, dacă vrei ceva făcut cum trebuie, fă-l singur. (...) Poate că ea nici nu mă (mai) ia în considerare. De oricâtă singurătate ai avea parte, niciodată nu e de ajuns să te facă să îţi dai seama că ... nu îţi place să fii singur. Ori de câte ori ţi se pare că e bine să fii singur, adu-ţi aminte de cuvintele astea: singurătatea face un singur lucru – te amorţeşte, şi îţi amorţeşte si sufletul.
Ea e cea mai perfecta. Şi chiar dacă ştiu că ceea ce tocmai am scris e o mare prostie, fiindcă „perfectă” nu are grad de comparaţie, aş vrea să militez pentru introducerea unui asemenea grad de comparaţie pentru „perfectă”, fiindcă „perfectă” nu e de ajuns pentru a o descrie. Na, uite că am contribuit şi eu la îngroşarea folclorului în materie de idolatrizare şi iubire. Ea e ca materia cu nouă dimensiuni. Singura care o poate descrie e matematica. Limajul omului nu se descurcă cu aşa ceva. Pot numai să mă învârt în jurul ei, şi să sper că o să mă observe, şi că totul va fi bine în final ...
Cât de rău se poate sfârşi o zi atât de frumoasă ? Foarte rău, dacă mă întrebaţi pe mine. M-am trezit azi dimineaţă şi mă simţeam ca şi cum aş fi putut face orice. Îmi doream să pun mâna pe telefon şi să îmi schimb după-amiaza. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Cineva (nu sunt sigur exact CINE) nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, sau când ar fi trebuit să fie (...). Aşa că mi-am petrecut ziua singur, mereu singur, mereu singur, ca blocat într-o eroare de timp, într-o buclă fără ieşire, tocmai fiindcă mi se părea că iesirea arată ca intrarea, şi o ocoleam. Ironic faptul că salvarea să semene atât de mult cu condamnarea. Să nu ai curajul să faci ceva tocmai fiindcă ţi se pare că ai numai şanse de eşec ... povestea vieţii mele. Şi când în final curajul îl găseşti, sau, mai bine spus, când nu mai ai nimic de pierdut, trenul a plecat de mult. De fapt, nici nu ştiu de ce mă mai chinui ? Trenul încă nu a plecat, dar eu aşa mă simt. Abandonat, pe peron, cu buzele lipite una de alta, fără să strig ce vreau să strig cu adevărat. Aş putea, dar nu o fac. De ce ? Şi epistola asta ... oricum nu va ajunge acolo unde trebuie. Nu am scris adresa pe ea, fiindcă oricum nu contează. Şi dacă aş scrie-o, tot nu ar ajunge acolo unde trebuie, fiindcă nu sunt The Most Interesting Man in The World (râd – dar numai eu, fiindcă e o glumă privată). Aşa că mă aşez înapoi pe scaun, şi strălucirea din ochi mi se stinge încet ... încet ... încet ...
ALEXIA stătea pe balcon. Vacanţa era pe terminate şi se plictisea. Nu mai era nici vreme de plajă, cu discotecile o lăsase mai uşor, ca să nu îşi atragă urgia tatălui ei pe cap. Singurele lucruri pe care le mai făcea era să se plimbe prin oraş cu câinele ei, Câine, şi să citească, dacă dădea peste ceva cărţi bune prin biblioteca sterilă a părinţilor.
Dar astăzi nu se plimbă prin oraş cu Câine şi nici nu citi nimic. Stătea rezemată de balustrada balconului, şi se gândea la palma pe care i-o trase vecinului în urmă cu o zi. Îşi amintea că apoi se întoarse în camera ei şi plânse în hohote cam un sfert de oră.
Apoi se gândise la el. Era ceva în legătură cu el, care mereu o făcuse un pic geloasă pe dama aceea cu care se afişa el în public. Şi mereu o enervase faptul că el nu se uita niciodată la ea. Sigur, înainte era mică – avea doar 10 ani când se mutaseră. Dar crescuse, se împlinise. Toată lumea i-o spunea, de la mic la mare, bărbaţi şi femei. Nimeni nu se sfia să îi admire curbele feselor ferme sau tăietura uşor şerpuită a abdomenului, atunci când purta tricouri strâmte.
Nimeni, în afară de EL.
Pentru el nu exista. Şi deşi nu observase asta decât recent – adică în urmă cu o zi –, i se părea că trăieşte cu decepţia asta de când e lumea. Cum era posibil ca unui bărbat care o are în faţă toată ziua, să nu îi scape – din greşeală măcar –, o laudă la adresa ei ?
Acest lucru era dincolo de puterea ei de înţelegere. Şi totodată, acesta era marele mister care o atrăgea spre el. Acesta era marele mister care o făcea să se întrebe noaptea, când degetele i se strecurau prin chiloţei, oare cum îi arată abdomenul, oare el cum strânge în braţe o femeie cu care face dragoste ... Întrebări pe care nu şi le punea în legătură cu majoritatea. Ceilalţi erau triviali. Îi spuneau ce „cur bombat ai” sau „ce picioare de balerină ţi-a dăruit maică-ta” sau pur şi simplu, un „ce te-aş fute” aruncat la beţie, atunci când, de nervi, nu mai ştiau cum să o abordeze, cum să o facă să le sară în pat.
Chestii de genul acesta nu o mai interesau de mult.
Dar să nu fii băgată în seamă când meritai asta cu desăvârşire ... asta era altă poveste. Una pe care nu o cunoştea ... încă.
Era familiarizată cu regula psihologică conform căreia, dacă ceva era repetat de destul de multe ori, devenea un adevăr, şi era conştientă că posibilitatea ca ea să fie urâtă, dar lumea să îi spună că e frumoasă nu putea fi exclusă. Cu toate astea, aceste gânduri sfârşeau prin a fi gonite. Cum putea lumea să îi joace aşa o festă ? Cum putea să adune atâtea laude şi atâta admiraţie, de la toţi din jurul ei, dacă nu era un sâmbure de adevăr în spusele lor ?
Privi spre oraş, cum luminile i se aprindeau, şi seara se lăsa peste el, punctuală, ca întotdeauna.
Preotul trase maşina pe dreapta. Ieşi afară şi merse până în capătul străzii. Acolo, făcu la dreapta, şi dădu într-o alee. Soarele bătea direct în jos, pe zăpada mudară şi plină de gunoaie, speriind şobolanii care căutau prin tomberoane după resturile zilei de ieri.
Văzu la câţiva metri urmele crimei. Dungi trasate cu creta albă pe pavaj. O pată întunecată de sânge. O eşarfă subţire, din cele ce poartă casnicele în jurul gâtului, pentru estetică. Se aplecă şi o luă. În mod cert, era a ei. Nu avea ce căuta în decorul acela. O duse la nas şi o adulmecă. Mirosea urât, a gunoi şi a apă stătută. Dar el îşi închipuică mirosea a Patricia. Era uşor, dacă încerca.
Oftă. Apoi observă că era frig. Şi acum era pe timp de zi, cu soarele bătând. Oare cât de frig fusese în seara aceea ?
Aplecat cum stătea, văzu o unghie ruptă, prinsă într-o crăpătură a pavajului. Şi unghia fusese a ei. Şi-o închipui zbătându-se, fără sens, încercând să ţină piept ... Nu reuşise.
– Nătărăilor ... chiar aţi crezut că o să plec acasă, plângând şi cu coada între picioare ? Hm, ce fel de oameni sunteţi voi ? Nu, asta nu se opreşte aici. Nu, în mod sigur nu.
Afară vântul sufla cu putere. Geamurile zăngăneau puternic. Camera era întunecată, cu nuanţe de verde închis prelingându-se pe pereţii tapetaţi cu o lipsă totală de gust – hârtie maro, cu modele rombice şi cercuri concentrice. Mobila era masivă, neagră şi plină de noduri, ceea ce trăda o repezeală neprofesională, lipsă de tact şi hotărâre.
Pe o măsuţă obosită, lângă uşă, se odihneau trei obiecte: o faţă de masă plină de praf şi noduri de broderie, o vază grosolană, pictată totuşi interesant, şi o cheie. Cheia era lucioasă, cu urechea pătrată, şi trei dinţi lungi la capăt.
O oglindă imensă domina peretele din partea stângă a patului, dând impresia de decor pentru pelicule cu caracter pornografic. Era murdară pe la colţuri, semn că femeia de serviciu nu îşi prea merita banii, care şi aşa erau puţini. Un mod eficient de a se răzbuna pe patronul care dormea la recepţie. Asta, dacă hotelul ar fi fost unul select, unul pentru care mizeria din colţul oglinzii să fie considerartă o insultă la adresa locatarilor.
Dar acest hotel nu era un asemenea loc.
O dugheană. Da, ăsta ar fi termenul potrivit pentru a descrie acel loc. O dugheană împuţită, îmbibată de fum şi miros de urină stătută, de gândaci care escaladau pereţii bucătăriei, de târfe şi drogaţi care se credeau mari zei şi zeiţe ale aleilor întortocheate pe care îşi duceau vieţile.
Uşa camerei era totuşi masivă. Vopseaua kaki crăpase de mult pe ea, însă acest lucru nu interesa pe nimeni. Pe holul prost luminat se întindea, dintr-un capăt în altul, un covor prăfuit, cu aceleaşi modele rombice şi cercuri concentrice ca şi tapetul, a căror culoare adevărată nimeni nu o mai ştia. Fusese călcat în picioare – covorul – de un număr atât de mare de persoane, încât se imprimase în podeaua moale.
O scară şubredă, găurită de termite se căţăra pe perete, de la un etaj la altul. În holul principal, şase stâlpi susţineau tavanul crăpat, vopsit copilăresc, cu dungile tremurânde, ca şi cum zugravul fusese beat. La recepţie, un chel obez – patronul – sforăia cu capul în palme, pe tejgheaua slinoasă. Lumina becului din spate îi făcea chelia să strălucească. Dar nu îl interesa. Nu îl interesa faptul că nu mai făcuse baie de cinci zile, sau că purta aceaşi pereche de chiloţi de o săptămână, nu îl interesa faptul că hotelul putea să se prăbuşească peste el în orice clipă, de dărăpănat ce era. Nimănui nu îi păsa.
În ultimă instanţă, poate că nici nu avea de ce să le pese. Viaţa era o mizerie, o glumă a vreunei mame perverse, care râdea de ei în acel moment.
Şi când nimeni nu e interesat de nimic interesant, atunci timpul se opreşte, şi fiecare clipă, din trecut sau din viitor devine un prezent plictisitor.
Şi nimic nu e important. Mă rog, aproape nimic. Exista un singur obiect care va face diferenţa dintre ziua de ieri, şi cea de mâine: cheia. Cheia aceea lucioasă, cu ureche pătrată şi cu trei dinţi lungi la celălalt capăt, cheia aceea uitată pe măsuţă.
Pe zei, ştia cine era străinul. Era cel cu două priviri. Cel născut pentru a distruge. Ceilalţi erau, relativ inofensivi, dar acesta, acesta era ca un cancer care mergea direct la ţintă. Fiindcă el avea un destin precis definit, şi fiindcă, chiar dacă nu ar fi avut o asemenea soartă, tot în acelaşi punct ar fi ajuns. Îl cunoştea. Îl mai văzuse odată, în tinereţe, şi ştia de ce era capabil. El era securea pe lângă care toate celelalte securi păreau tocite. El era boala pe lângă care toate celelalte boli păreau a fi simple răceli. El era furtuna care făcea ca un uragan să pară o simplă briză.
A doua zi, când maică-sa intră în camera lui, primul sunet pe care Caesar îl auzi, fu un ţipăt. Primul ţipăt din viaţa lui. Un sunet înfiorător, primul dintr-un lung şir de asemenea sunete care aveau să îi domine prezenţa. Dacă în cazul majorităţii copiilor, asemenea ţipete intervin cu ocazia ruperii de braţe sau de picioare, sau în cazuri ce implică cuţite şi tăieturi adânci, la el era ceva mai curat, mai simplu.
După exact paisprezece minute şi douăzeci de secunde, mama lui dădu buzna în spitalul municipal, ţinându-l strâns în braţe. Îl aruncă[1] pe masa medicului de gardă, cerând să i se spună ce era în neregulă cu el.
Medicul îl privi, şi se dădu înapoi. Apoi îndrăzni să se apropie. Îşi scoase lanterna şi îi verifică vederea. Apoi îl palpă, îi luă pulsul, îi făcu o serie de analize de rutină, şi apoi dădu nişte telefoane. Femeia stătea lângă copilul ei, şi plângea, neînţelegând cum era posibil aşa ceva. Nu că ar fi fost neapărat ceva grav, dar era ... neomenesc. Acesta era singurul semn real că Caesar al ei păţise ceva.
Trebuie să mai menţionăm că doctorul de gardă era un om cu frica lui Dumnezeu, dar cu toate astea, rămase impasibil la teoriile femeii înnebunite. Pur şi simplu i se părea prea fantastică explicaţia ei. Aşa că mai dădu nişte telefoane. Femeia se calmase între timp, cu ajutorul unei injecţii. Îl asculta pe doctor cum vorbea la telefon. Auzi şase „îhâm”-uri, trei „da”-uri, încă un „îhâm”, încă trei „da”-uri, un „nu”, apoi încă un „da”, o pauză prelungă, un „îhâm”, un „da” şi în final un „mulţumesc”, şi apoi medicul trânti receptorul în furcă.
– Deci ?! Ce se întâmplă cu copilul meu ?
– NU ştiu, răspunse medicul dezamăgit. – Nu pot da niciun răspuns concret, fiindcă ... situaţia e fără precedent. Pare sănătos. Fizic nu e nimic în neregulă. Răspunde excelent la stimuli, testele interne au ieşit bine ... Am nevoie de timp.
Femeii îi căzu falca.
– Şi eu ce fac ? Cu el, adică ?
– Nimic. Îl luaţi acasă.
– Nu îl internaţi, nu îl ţineţi aici ? se congestionă ea.
– Nu am pentru ce să îl ţin. Vi-am mai spus, nu e nimic în neregulă cu el. Oricum, nimic detectabil. O să mă interesez, vă promit, să vă anunţ când ştiu ceva. Dar până atunci ... nu e nimic de făcut. Nu se cere nimic. Copilul dumneavoastră e perfect sănătos. Luaţi-l acasă. Vă rog. Şi nu vă mai faceţi griji.
Ce vieţi meschine şi pline de lacrimi şi trudă ducem, ce amărâţi şi îndureraţi suntem, ce singuri şi neînsemnaţi murim. Ne trezim dimineaţa, bem cafeaua (dacă este) şi apoi ne vedem de treburile noastre zilnice. Muncim să plătim taxe, şi ne întoarcem acasă, între patru pereţi, la ştirile de la ora 5, la mâncarea care parcă, deşi arată în fiecare zi altfel, în mod ciudat, are acelaşi gust. Ne zgâim la vitrinele pline de căcaturi de care nu avem nevoie, şi încercăm să strângem de gât bancnota aia nenorocită, să le putem cumpăra, ca apoi să le aruncăm într-un colţ, şi să ne uităm după următorul lucru. Ştim toate astea, dar, într-un fel, nu ne pasă. Şi ce dacă mâine voi fi cu un pas mai aproape de moarte ? Şi ce dacă e încă o zi pierdută ? Vor mai fi şi altele. Şi dacă una câte una, zilele trec, şi nimeni nu pare să le observe, anii au o pondere mai însemnată. Dar şi ei trec, şi iau cu ei şansele noastre. Ce e fericirea pentru tine ? Ce condiţii trebuiesc îndeplinite pentru a simţi că fiecare nouă zi nu e un pas înspre moarte, ci un pas spre nepăsarea aceea dulce-amăruie care ne face să credem că viaţa e încă frumoasă, şi merită trăită ? Cui îi pasă de maşini puternice, şi televizoare cu plasmă, şi petreceri continue, să treacă într-o parte. Dacă stau bine să mă gândesc, mai bine rămâneţi pe loc. E mai simplu aşa. Acum, cei care vor să fie sedaţi pe veci de iubire, să încerce să se strecoare până în faţă. Fiindcă asta e situaţia. Cu ochii larg deschişi, lumea şi viaţa sunt groaznice. Dar dacă eşti injectat cu o doză suficient de mare de dragoste, care să îţi schimbe percepţia despre ce e în jurul tău, care să schimbe acel „iar avem probleme” într-un „lasă că trece, ne avem unul pe altul”, atunci ai o şansă (reală ?) să treci mai uşor peste orice. Şi aşa am început cu o chestie, şi am ajuns să spun aceeaşi prostie pe care omul o repetă de milenii. Se pare că dragostea e singura constantă din univers. Sau poate că noi suntem prea încuiaţi la minte să evoluăm dincolo de ea. Oricum ar fi, un lucru e cert: te iubesc, oricine ai fi ...
Se trezea dimineaţa, mânca şi bea, apoi pornea casetofonul şi asculta aceeaşi melodie toată ziua, privind cerul sub care se afla singur. Apoi se culca cu inima din ce în ce mai amară.
Nu mai avea pentru ce să trăiască, dar încă îi era frică de moarte.
Îi părea rău pentru toată viaţa pe care şi-o irosise, stând singur şi făcând ce i se păruse într-un singur moment că ar fi important.
Îi părea rău pentru toţi cei pe care îi îndepărtase din preajma sa, din motive stupide.
Îi părea rău pentru fiecare dată când tăcuse în preajma persoanei iubite, în loc să o ia în braţe şi să îi spună că o iubeşte. Nu conta dacă ea îl iubea sau nu.
Îi părea rău pentru oameni.
Şi continua să îi pară rău chiar şi atunci când crezu că găsise în sfârşit o scăpare. Stătea tolănit pe un scaun în faţa unei case cu două caturi, şi privea cum soarele apunea în spatele unei perdele de zăpadă. Fulgii erau mari, şi se prelingeau lent pe orizont. Soarele era acum roşu, pe jumătate scufundat în pământ.
Bătrânul era îmbrăcat subţire, fiindcă nu îi era frig. Nu se îmbolnăvise niciodată de când era singur. Nici nu mai încerca să înţeleagă de ce.
Privea pistolul negru, cel cu care se trezise la piept în prima lui zi de singurătate totală.
– Vin, băieţi, acuma vin ! şopti bătrânul şi puse ţeava pistolului în gură.
Încercase şi alte metode de sinucidere, dar pentru celelalte era nevoie de curaj. Să te spânzuri, să te îneci, să te arunci de la înălţime, să îţi tai venele. Ultimul pas era cel mai greu. Nu reuşise nicicum să-l facă.
Dar asta, asta era ceva mult mai uşor. Trebuia numai să apese pe trăgaci. Apoi nu-şi va mai aduce aminte de nimic. Nici măcar nu va durea.
Privi pentru ultima oară apusul şi închise ochii. Apusurile erau singurele lucruri pe care regreta că le pierde.
Cuprinse ţeava cu dinţii şi apăsă uşor pe trăgaci. Se auzi un „clic” scurt, dar nu se întâmplă nimic. Se aştepta să simtă orice, dar gustul metalului din gură îl făcu să ameţească.
Ce se întâmplase ?
Trase iarăşi ciocanul, fără să deschidă ochii. Apăsă pe trăgaci, dar era tot acolo.
Gloanţele erau goale.
Iar el era orb. Pleoapele clipiră, dar apusul nu îşi reluă locul la el pe retină. Putea simţi fulgii de zăpadă, putea simţi adierea lentă, sacadată a vântului, dar nu mai vedea.
În clipa următoare, lacrimi începură să-i curgă pe obrazul şifonat de atâta râs.
Se prefăcu că nu îl vede. El se aşeză la maşina de scris şi reciti ce scrisese în ziua aceea. Apoi ridică un deget, amintitndu-şi de nota mintală pe care şi-o făcuse cât timp stătuse pe bancă. Trase repede o foaie de hârtie din tocul imens de hârtie care trona pe masa lui de lucru, lângă maşina de scris. O întoarse la orizontală şi scrise ceva chiar pe marginea ei. Apoi rupse foaia în jumătate, astfel încât rămase cu o panglică în mână. O împături de-a latul, şi obţinu un sul lung, pe care îl presă. Apoi se duse până la Copacul Înţelepciunii şi căută un loc liber, pe una dintre crengile de sârmă. Găsi un loc, aproape de tulpina făcută şi ea tot din sârmă, şi legă acolo sulul, înfăşurându-l şi făcându-i un nod, ca să rămână acolo. Se dădu înapoi şi admiră Copacul.
Îşi amintea când îl construise. În urmă cu aproape 3 ani. Turnase beton într-un bol de supă vechi, de porţelan, şi înfipse în amestec trei sârme lungi de 70 de centimetri fiecare, care deveniseră tulpina. După ce betonul se întărise, legase de tulpină şi alte bucăţi de sârmă – crengile. Când totul fu gata, începu să prindă de crengi bucăţi de hârtie care conţineau tot felul de concluzii la care el ajunsese, învăţături desprinse din legăturile lui cu oamenii, dar mai ales din legăturile lui cu Dalia. Pe atunci abia se cunoşteau.
– Când o să pot să văd şi eu ce ai scris acolo ? întrebă femeia, venind lângă el, neavând probabil habar cât de aţâţătoare era în momentul acela. Învârtea în mână o furculiţă de friptură, şi ţinea o mână în şold.
El înghiţi în sec.
– Când va fi plin. Când crengile or să atârne de câtă înţelepciune s-a adunat pe ele.
Ea pufni în râs.
– Înseamnă că mai e mult şi bine ...
Apoi se întoarse în bucătărie, unduindu-şi şoldurile. El o privi, şi simţi cum în loc la orice sentiment pe care îi jurase că îl are pentru ea, îşi face loc ceva ce nu avea să dispară oricâte certuri ar fi suportat: o dorea, fizic. Era un exemplar feminin excepţional, şi dacă oriunde altundeva dădeau greş cu brio, în pat – sau pe canapea, sau chiar şi pe un scaun – erau ca demonii, fini connoisseurs ai unei ştiinţe interzise pentru majoritatea celor din jurul lor. Şi asta nu fiindcă el ar fi fost cine ştie ce dotat, sau că ea ar fi fost foarte elastică şi permisivă, ci fiindcă amândoi se ghidau după o idee pe care o considerau a fi un adevăr universal. Căzuseră de acord că, dacă vroiau să atingă împreună culmi înalte în această arie, în pat nu trebuia să existe respect.
Fiecare făcea absolut orice îi cerea celălalt, fără a avea pretenţia că acela i-a rămas dator. Astfel, chiar dacă unele dintre practicile lor ar fi fost privite de alţii cu scepticism şi cu reţinere, treburile mergeau ca unse. La propriu.
Aşa că el se repezi spre ea, şi o apucă de mijloc.
– Vrei să îţi faci poftele cu mine acuma ? întrebă ea, serioasă.
– Să ştii că în urmă cu nici două sute de ani, acesta era singurul rol al femeii în casă, îi şopti el, în timp ce o sărută pe gâtul care începu să fiarbă.
– Ei bine, îmi pare rău pentru femeile de acum nici două sute de ani.
El continuă să o sărute. Îi apucă lobul urechii între dinţi şi strânse până când simţi că dinţii erau pe cale să străpungă carnea.
Ea suportă fără crâcnet şi se prefăcu că nu îl bagă în seamă. Învârti pastele din oala care se afla în faţa ei.
El îi desfăcu sutienul, dar nu îl trase de pe ea. Continuă să o sărute. Între timp îi şoptea:
– Acum o sută cincizeci de ani, femeia era iubitoare şi înţelegătoare, docilă şi deşteaptă, şi era pedepsită cu moartea pentru adulter.
– I-auzi ? făcu ea, dar astea nu erau veşti pentru ea.
– Da, continuă el în timp ce palma lui dreaptă îi luă în căuş un sân.
Furculiţa din mâna ei îşi încetă mişcarea prin vasul cu paste.
– Femeia făcea curat prin casă, gătea, se îngrijea de copii şi îşi desfăcea picioarele numai pentru soţul ei.
Continua să o sărute, şi cu celălalt braţ o apucă de mijloc. Ea îşi lăsă capul pe spate, şi cu unghiile îi mângâia abdomenul.
– Asta e descrierea fişei postului ? întrebă ea, pe cale să izbucnească în râs.
– Da, mârâi el, şi o întoarse spre el.
Ea îi întâmpină privirea, şi din experienţă, ştia că el era deja în stadiul în care ar fi fost în stare să o urce pe plita încinsă şi să o posede acolo, fără să ţină cont de focul care îi ardea dedesubt pe amândoi.
Ochii îi scânteiau, pe jumătate închişi. Se simţi luată pe sus, purtată pe braţe, şi aruncată – nu depusă fin – pe canapeaua din camera de zi. Acolo el îşi afundă gura între umărul ei şi gât, în timp ce degetele îşi făceau drum spre partea de jos. Ea încercă să îi spună ceva ... dar era deja prea târziu. Chiloţii ei albi de mătase erau deja rupţi şi aruncaţi pe masa lui de lucru, chiar pe foile scrise de el.
Încercă să îl stăvilească, dar pricepu de îndată că asta era scena lui. Tot ce trebuia – tot ce putea – ea să facă era să se lase în voia lui. El îi băgă o mîna în păr în timp ce o încăleca, şi cu cealaltă se sprijinea de marginea canapelei. Ea îşi trecu palmele peste spatele lui, în timp ce el se unduia şi privea bărbia ei îndreptată spre tavan ... Transpiraţia începu să curgă ...
Paul stătea în genunchi lângă ea, aşa că se aplecă încet, ţinându-i capul în palmă. Fata îşi înfipse degetele în părul îngerului, la fel de creţ, şi la fel de ud ca şi al ei, şi îl trase spre ea. Paul tremura. Vru să spună ceva prostesc, dar se abţinu în ultima clipă.
Angela îşi lipi buzele înfierbântate de proximitatea morţii, de ale lui Paul, şi apoi, închizând ochii, îşi vărsă sufletul în trupul îngerului. Paul primi acel act sincer, apoi, când beat de durere, realiză că femeia iubită murise, îi îmbăţisă trupul strâns, şi lacrimile începură să curgă din ochii lui pe părul ei negru şi creţ.
Ploaia se oprise, iar soarele îşi făcea simţită rezenţa prin cele câteva raze de soare care reuşeau să treacă de zidul negru de nori. Îngerul se ridică încet în picioare, îşi şterse lacrimile, şi ştiu în clipa aceea, că acelea fuseseră ultimele lacrimi pe care le vărsase. Purta în braţe trupul Angelei. Braţele îi atârnau pe lângă corpul perfect. O privi încruntat, apoi îşi ridică ochii spre cerul care se curăţase de nori.
– Prima dată trebuie să te duc pe tine acasă, apoi ... am întâlnire cu cineva ! În Iad ! scrâşni îngerul.
Valvele celor două cilindre se deschiseră, şi lichidele începură să curgă în cilindrul din mijloc, amestecându-se. În acelaşi timp, numărătoarea inversă începu.
Îngerul îşi desfăcu aripile, se lăsă uşor în jos, şi apoi ţâşni spre cer, purtând în braţe trupul ei.
Preotul îl târâ până lângă un copac. Acolo îl lepădă ca pe un covor murdar. Donald horcăi prelung, încercând să îşi tragă aer în piept. Era în dureri. Îşi ţinea braţul rupt cu fineţea cu care un lup încearcă să îţi roadă piciorul prins într-o capcană.
– Ce naiba faci !? bolborosi el, văzându-l pe preot că ridică pistolul spre el.
– O să îndrept răul pe care TU l-ai cauzat.
– Eu ?!
Preotul se gândise la fetiţele care dormeau acasă. Se gândise la ele, mult şi bine, şi ajunsese la concluzia că Donald nu era tatăl lor. Nu putea fi. Un asemenea animal nu putea să le fi zămislit. Înghiţi în sec, şi spuse:
– Da, TU ! Aburii îi ieşeau pe gură ca flăcări din gâtlejul unui dragon înfuriat. – Am aflat că Patricia a fost omorâtă din cauza ta. În timp ce tu stăteai la căldură, cu pizda aia, sora mea, soţia ta, era violată şi omorâtă de animalele alea ! Dumnezeule – spuse preotul şi buzele i se schimonosiră de dezgust – au violat-o, au violat-o cu rândul ! scrâşni el. – Şi în timp ce stătea în frig şi în sânge, în propriul ei sânge ! ... M-a strigat pe mine, Donald, m-a strigat pe mine ! spuse preotul, şi se ciocni cu degetul în piept. – Iar eu am auzit-o. Şi am venit să fac curăţenie. Am venit să am grijă ca fiecare să primească ce merită. Iar acum e rândul tău să primeşti ce e pus deoparte pentru tine.
Trase piedica, şi sunetul mecanic trecu un cuţit de gheaţă prin trupul lui Donald.
– Ai ceva de spus ?
Bărbatul începu să scâncească şi încercă să se tragă mai în spate, ca şi cum încă mai spera că există scăpare pentru el. Dar ajunsese la fundul sacului. Pentru el nu mai era nimic. Nu mai era decât un singur lucru.
Afară începu să ningă cu fulgi mari, grei. Iarna îşi intra în drepturi.
Preotul îl lovi cu piciorul:
– Nu te mai smiorcăi ! Înfruntă ca un bărbat pedeapsa, lua-te-ar dracu’ să te ia !!
Îi puse pistolul la tâmplă.
– Mai ai ceva de spus ?
Bărbatul închise ochii şi începu să plângă fără sunet, apoi printre sughiţuri, şopti:
– Iartă-mă ...
Preotul aprobă din cap, înţelegător, apoi spuse:
– Nemo quam Dominum antestat est. Declarat: Alpha et Omega cognominatus. Omul greşeşte, dar sufletul lui nu este pierdut întru totul, fiindcă împărăţia Tatălui este mare, iar iertarea vine de unde nici nu te aştepţi. Asta nu este răzbunare meschină. Acum primeşti o mică parte din ceea ce a simţit ea, în acelaşi moment al vieţii ei ...
Se opri şi îl privi. Apoi îşi plecă capul, însă fără să plece şi pistolul. Când ridică capul la loc, ochii îi erau umezi. Scrâşnea, şi i se puse un nod în gât, dar făcu o sforţare vizibilă, şi spuse:
– Ego te absolvo, frater meus. Padre, morituri te salutant. Din ţărână ne naştem, şi în ţărână ne întoarcem. Quia tuum est regnum, et potestas, et gloria. In nomine Patri, et Fili, – strânse patul pistolului mai bine în palmă – et Spiritus Sancti ...
– Spune-mi, padre, dar vreau să fii sincer cu mine ... crezi că religia, că Dumnezeu e necesar ?
Preotul îl privi fix.
– Dă-mi voie să aprofundez. Să zicem, de pildă, că aşezi un om, nou-născut, pe o insulă, şi îl laşi acolo singur, fără să îi faci cunoscut nimic, dar absolut nimic din ceea ce noi ştim sau credem la ora actuală. Crezi că şi-ar dezvolta de unul singur ideea de Dumnezeu ?
„Trage de timp !” gândi preotul, dar răspunse totuşi:
– Sincer ... nu cred. În orice caz, nu în felul în care se pune problema. Nu dacă stă singur pe o insulă, şi în niciun caz în timpul vieţii sale. Religiile mereu s-au născut în cadrul maselor – altfel nu ar avea sens. Şi mereu a trecut o oarecare perioadă în decursul căreia s-a materializat ideea de entitate atotputernică. Înainte de religii, a existat o perioadă în care nu au existat religii. Aşa cum înainte de om, a existat o perioadă în care omul nu a existat. Pentru ca ceva să iasă în evidenţă, trebuie să fie inovativ, ori ceva ce a existat dintotdeauna nu poate constitui motiv de mirare. Omul acela pe care îl laşi pe o insulă nu cunoaşte nimic. El o ia de la zero, din toate punctele de vedere. Şi e singur. El nu ştie ce e aia o carte, sau o fotografie, o fereastră, o cămaşă, muzica, pictura, dansul, matematica, filozofia, istoria, un covor sau un câine. El nu ştie ce e aceea televiziune sau Internet, o maşină sau faptul că omenirea are posibilitatea de a călători pe alte planete. Prin mintea lui goală de toate aceste experienţe nu trece nici ideea că trebuie să se şteargă la cur. Înainte ca omul să înveţe să se şteargă la cur, cine ştie câte sute sau mii de ani au stat strămoşii noştrii cu turta-n-cur, până cuiva i-a venit ideea că e bine să te mai şi ştergi prin zona aia. Nici limba nu îi este de folos, fiindcă e singur. Persoana respectivă poate nici nu şi-ar da seama că posedă darul vorbirii. De fapt sunt chiar sigur de asta. Şi dacă ar cunoaşte o limbă, tot nu ar vorbi-o, fiindcă nu ar avea cu cine să o vorbească. Automat i-ar lipsi şi modalitatea prin care să exprime ideea de „Dumnezeu”. Iar asta e foarte important. Să poţi să dai un nume unui sentiment, unei credinţe. Cine poate ştii care au fost de fapt motivele pentru care oamenii au început să se şteargă la cur. Şi oricare ar fi fost, sigur nu s-au născut de pe o zi pe alta. Dacă un asemnea act se naşte în atâta timp, cine ştie cât i-a trebuit idee de „Dumnezeu” să încolţească.
Radev înţelese, prin nu ştia ce proces, că soarta lui era pecetluită. Pe cât fusese de sigur în urmă cu 5 minute că va scăpa, pe atât era de sigur în acel moment că era un om mort. Că fusese mort încă din clipa în care preotul pusese piciorul în biroul său. Observase că pistolul preotului avea amortizor. Trase aer în piept şi spuse totuşi:
– Dar eu credeam că Dumnezeu a existat dintotdeauna, padre.
– Aşa e, dar asta nu înseamnă că noi am fost conştienţi de asta dintotdeauna.
– Hm, deci ce îmi spui tu mie, padre, e că, nu există niciun Dumnezeu pentru mine, pe insulă.
– Nu. Nu pentru tine.
Preotul lăsă revolverul în jos şi se apropie de mafiot. Îi puse pistolul la tâmplă. Privi în ochii blajini, dar neclintiţi ai mafiotului şi rosti următoarele:
– Să nu te întrebi ce poate face Domnul pentru tine, ci ce poţi face tu pentru El. Să ştii că eu mi-am pus întrebarea asta. Iar mâine, când oamenii tăi îţi vor găsi trupul, vor şti ce răspuns am primit. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti.
Radev deschise gura să strige, dar nu ieşi niciun sunet. Se auzi un „vup” înfundat, şi capul îi zvâcni pe spate. Ochii lui blajini, dar neclintiţi, priveau acum în gol, spre tavan.
Preotul îşi făcu cruce, apoi părăsi biroul la fel cum intrase.
Se născuse într-o zi de noiembrie, friguroasă şi uscată. Un băieţel adorabil, şi, în consecinţă adorat de toţi, mai ales din cauză că se născuse într-o zi specială.
În acea amiază de 21 noiembrie, la ora 16 şi 37 de minute, adică cu 5 minute înainte ca băiatul să se nască, o eclipsă totală de soare împodobi cerul cenuşiu timp de 20 de minute, şi când soarele rece îşi făcu din nou apariţia din spatele lunii, băiatul era deja adus pe lume, spălat şi pus în braţele maicii sale, înfăşurat într-un prosop alb, pufos. Ea îl privea mândră. Iar copilul se odihnea, liniştit – spre deosebire de alţii – şi gângurea mut, în timp ce visa la viaţa care i se aşternea înainte.
A doua zi fu dus acasă, şi aşezat în pătuţul de lemn masiv, în colţul camerei încălzite şi luminate prin cele două veioze portocalii. Maică-sa, Becca, îl privea de pe margine şi zâmbea sincer impresionată de minunea creaţiei. Se simţea ca un Dumnezeu, iar copilul era Iisusul ei personal. Privii ochii copilului. Acesta avea ochii tatălui său. Îi zâmbeau liniştiţi, ca şi cum ascundeau un secret, şi nu observă nimic deosebit în legătură cu ei. Totuşi, femeii i se păru ciudat faptul că copilul nu plângea aproape deloc. Părea împăcat cu tot ce era în jurul său. Medicii o asiguraseră că nu era ceva neobişnuit ca un nou-născut să tacă din gură. Era mai rar, dar nu neobişnuit. Femeia luă informaţia de bună, şi se bucură de liniştea din casă. Îşi mai privi odrasla încă odată. Îl luă în braţe şi îl sărută, iar copilul îi zâmbi cu ochii lui mari şi negri, moale ca o perină în braţele ei.
Amândoi erau fericiţi. Copilul observă un pandantiv negru la gâtul ei. O piatră preţioasă, un carbonado încastrat în argint care se pendula peste bluza de lână. Copilul apucă pandantivul şi îl trase spre el. Femeia simţi smucitura, şi fiindcă pandantivul era o moştenire de familie, îşi apropie gâtul de copil, astfel ca să nu se rupă lanţul.
Observă reacţiile copilului. Nu vroia să tragă de pandantiv, ci numai să îl studieze, să îl cerceteze cu privirile. Îl apropie de ochi şi îl întoarse pe o parte şi pe alta. Femeia îl sorbea din ochi. Imaginea copilului purtându-se ca un bijutier experimentat era ... cel mai frumos lucru pe care îl văzuse în viaţa ei.
Începu să râdă pe înfundate, ca să nu îi strice concentraţia. Şi-ar fi dat o mână să fi avut pe cineva să le facă o poză în acel moment. Copilul nu se mai sătura de pandantivul negru, dar era vremea de culcare, aşa că maică-sa îl puse înapoi în pătuţ. Copilul se văzu întins pe spate, dar se încruntă şi se bosumflă, şi întinse mânuţele dolofane spre pandantivul negru care acum atârna deasupra lui.
Maică-sa observă gestul şi expresia şi pufni în râs, apoi spuse solemn:
– E vremea să ne culcăm, ca să creştem mari şi puternici.
Copilul o privi, ca şi cum ar fi înţeles-o, şi mânuţele i se retraseră încet, iar privirea îi reveni la cea împăcată pe care o avusese înainte, ca si cum ar fi spus „Bine mămico, înţeleg, o lăsăm pe altădată.”
Femeia observă calmul cu care copilul se resemnase, şi brusc liniştea i se părea ca fiind prea ... liniştită. O lovi ideea că ceva era în neregulă, dar ... apoi alungă gândul. Se ridică de pe marginea pătuţului, privindu-şi în tot acest timp copilul, care stătea liniştit, cu mânuţele pe sub păturică. Brusc, şi le scoase afară, şi le puse peste păturică. Apoi îşi ridică privirea serioasă spre mama sa. Totul în cea mai deplină linişte.
Femeia se încruntă. Rămase nemişcată, încercând să îşi dea seama dacă tocmai se întâmplase ceea ce i se păruse ei că se întâmplase.
Bărbatul scoase dintr-un sertar al biroului imens din lemn de cireş un tom mare, învelit în piele roşie, cu coperţi groase pe care era imprimat un titlu maiestuos, cu litere gotice.
– Panoplia Vendeticus, citi bărbatul. – Ce e asta ?
– Acesta este catalogul după care veţi fi taxat pentru răzbunarea voastră. Aici găsiţi toate serviciile pe care firma noastră vi le pune la dispoziţie, şi tarifele aferente, precum şi modalităţile de calcul ale onorariilor.
Bărbatul se lăsă pe spate. Îşi muşcă buza de jos şi apoi întrebă:
– Chestia asta e legală ? Aveţi voie să faceţi aşa ceva ?
Omul înalt din spatele biroului rîse flegmatic, şi răspunse:
– Multă lume pune întrebarea aceasta la început. Da. Este legal. Răzbunarea e un teritoriu nou, recunosc, dar este perfect legal. E legal atunci când oameni îşi pun beţe în roate unul altuia ? E legal când se ţes intrigi ? Situaţia noastră e identică. Doar că noi o facem mai elaborat, de aceea vă cerem bani. Există şi un departament care aprobă practicile unor firme asemeni acesteia, există o comisie care eliberează licenţe pentru răzbunare controlată, după cum le place lor să îi spună. Da, este legal, încheie omul văzând că bărbatul din faţa lui dă semne de nerăbdare.
O sferă imensă îşi vărsa lacrimile de nisip prin universul nepăsător. În jurul ei, celelalte planete priveau soarele cu blândeţe, cu admiraţie, cu plăcere.
Dar sfera albă era conştientă de pericolele soarelui, şi nu îl mai privea de secole ca pe un salvator, ci ca pe un călău. Suprafaţa ei fusese arsă de razele acestuia, asemeni unei foarfece care tunde pleata indiferentă. Locuitorii acestei lumi se refugiaseră sub pământul crăpat şi cristalizat, alb şi nefertil, la umbră, la răcoare, la întuneric.
Totul dispăruse încetul cu încetul – ars, topit, evaporat. Soarele domina acum totul, cu omniprezenţa sa neplăcută şi nedorită. El era acum adevăratul zeu al ţinutului, şi nu vroia nicicum să îşi întoarcă faţa de la suferinţa supuşilor săi.
Ochiul său imens scruta totul, mereu sfidător, şi ceea ce nu putea scruta – distrugea. Nimic nu îi era necunoscut şi nimic nu i se împotrivea. Totul îi era supus şi toţi îi ştiau de frică.
El învârtea sfera după cum vroia, şi o manevra după cum îi era voia. Iar făpturile care avuseseră norocul să fie zămislite sub acest imperiu al luminii, se dădeau din calea a tot ce era alb, şi cald, şi lucitor. Urau soarele şi tot ce reprezenta el.
Luptau împotriva lui, şi dacă s-ar fi putut, şi-ar fi dat şi ultima picătură de sânge pentru ca soarele să fie stropit şi să se stingă odată. Dar, vai, acest lucru nu era sortit să se întâmple. Încă.
Şi în împărăţia sa, toate erau la fel în fiecare zi.
Un câine cu coada ruptă, cu blana smulsă pe alocuri, cu spume verzi în colţul gurii, cu bale mustind de rabie atârnându-i până la pământ, cu ochii injectaţi şi lăcrimoşi, cu urechea stângă ruptă şi cu două cuie bătute în cap.
Un câine adevărat.
Nu ca pudelii aceia parfumaţi, nu ca maidanezii aceia care se credeau trecuţi prin viaţă fiindcă dormiseră de câteva ori prin ploaie. Umbra aceea din faţa ei ştia ce înseamnă să fii cu adevărat abuzat. Blana rămasă îi era plină de pete de sânge închegat, murdar. Era o maşină de ucis, şi ea se întâmplase să îi treacă prin faţă exact în momentul acela.
Aşa că făcu ceea ce ar fi făcut oricine în această situaţie: fugi.
Se întoarse cu spatele la bestia aceea cu aspect de epavă, şi începu să fugă. Fugi până când venele îi pompară acid. Apoi mai fugi un pic.
În fine, câinele renunţă, şi se opri. Fata mai alergă un pic, dădu de o scară şi se urcă până pe acoperişul blocului de care era prinsă.
Acolo, toată era transpirată, aşa că se aşeză pe pietrişul decolorat de soare. Apusul era purpuriu combinat cu roz.
În drum spre casă, în staţia de tramvai văzu un căţeluş. Se târa sub o bancă. Avea un picior din faţă retezat, cu osul ieşit prin piele, şi din anus îi curgea sânge.
– Avea piciorul tăiat ! îl corectă ea. – Sărăcuţul ! Vai, ce animal i-ar face aşa ceva ? se plânse ea.
El oftă. Îşi trase un scaun paradit în faţa ei, şi o privea. Aprinse o ţigară.
– Ţi-am spus că ataşamentul ăsta faţă de animale nu-ţi face bine ! o dojeni.
– Adică ?!
– Sute de mii de oameni mor zilnic, în condiţii cel puţin mizerabile ! Pentru ei de ce nu plângi ?
– Păi îmi pare rău şi pentru ei.
– Nu, nu-ţi pare ! Fiecare rasă să plângă pentru răniţii ei. Câinii plâng pentru ei, dar nu şi pentru ai noştrii ! Nu văd de ce nu am face şi noi la fel ?
– Nu înţeleg cum poţi fi atât de crud ? îi întoarse spatele, scârbită.
Tânărul privi rotocoalele de fum pe care le emitea ţigara. Se scărpină pe frunte cu unghia degetului mare, apoi se ridică şi se puse lângă ea, pe patul acela ridicol, cu aşternut verde, o pătură groasă de culoare mov şi o perină albastră.
Îi puse un braţ peste umăr, şi o trase spre el:
– Nu sunt crud, dar îmi place să mă concentrez asupra lucrurilor importante ! spuse el, şi mai trase un fum din ţigară. – În plus, reveni el, dacă erai atât de înduioşată, de ce nu ai făcut ceva pentru el ? Îl puteai duce la un veterinar, sau îl puteai omorî ? Hm ?
Fata lăsă capul în piept. El avea dreptate.
Era mult mai uşor să te uiţi şi să îţi fie milă decât să acţionezi.
