Lămâie

De câte ori mă gândesc la ea, îmi pot auzi sângele cum vuieşte prin tâmple, şi muşchii cum îmi strâng oasele, şi mă trezesc că respir greu, de parcă tocmai am descărcat o tonă de nisip cu găleata. Timpul trece spre ziua de mâine, mai bine spus ţâşneşte spre mâine numai ca să îmi demonstreze că nici acea zi nu e ziua mea norocoasă. Că încă nu am găsit curajul de a accepta respingerea, de a accepta că, de fapt, nu merit, că nu O merit, că nici nu se gândeşte la mine, dacă a făcut-o vreodată, că m-am amăgit singur, şi că asta e răsplata visătorului idiot, asta e răsplata pentru că am devenit ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. De fapt, toţiajungem în punctul acesta la un moment dat, iar dacă se întâmplă să NU se întâmple asta, atunci putem spune fără regret că viaţa noastră nu e decât o cutie goală.. Eu încă mai aştept ca viaţa să mi se umple, iar dacă de la sine nu se va întâmpla acest lucru, sper să găsesc curajul şi determinarea să o umplu eu. Şi nu ştiu de ce, dar presimt că eu voi fi cel care va trebui să facă asta. În fond, dacă vrei ceva făcut cum trebuie, fă-l singur. (...) Poate că ea nici nu mă (mai) ia în considerare. De oricâtă singurătate ai avea parte, niciodată nu e de ajuns să te facă să îţi dai seama că ... nu îţi place să fii singur. Ori de câte ori ţi se pare că e bine să fii singur, adu-ţi aminte de cuvintele astea: singurătatea face un singur lucru – te amorţeşte, şi îţi amorţeşte si sufletul.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 50