Începuturi

Se născuse într-o zi de noiembrie, friguroasă şi uscată. Un băieţel adorabil, şi, în consecinţă adorat de toţi, mai ales din cauză că se născuse într-o zi specială.

În acea amiază de 21 noiembrie, la ora 16 şi 37 de minute, adică cu 5 minute înainte ca băiatul să se nască, o eclipsă totală de soare împodobi cerul cenuşiu timp de 20 de minute, şi când soarele rece îşi făcu din nou apariţia din spatele lunii, băiatul era deja adus pe lume, spălat şi pus în braţele maicii sale, înfăşurat într-un prosop alb, pufos. Ea îl privea mândră. Iar copilul se odihnea, liniştit – spre deosebire de alţii – şi gângurea mut, în timp ce visa la viaţa care i se aşternea înainte.

A doua zi fu dus acasă, şi aşezat în pătuţul de lemn masiv, în colţul camerei încălzite şi luminate prin cele două veioze portocalii. Maică-sa, Becca, îl privea de pe margine şi zâmbea sincer impresionată de minunea creaţiei. Se simţea ca un Dumnezeu, iar copilul era Iisusul ei personal. Privii ochii copilului. Acesta avea ochii tatălui său. Îi zâmbeau liniştiţi, ca şi cum ascundeau un secret, şi nu observă nimic deosebit în legătură cu ei. Totuşi, femeii i se păru ciudat faptul că copilul nu plângea aproape deloc. Părea împăcat cu tot ce era în jurul său. Medicii o asiguraseră că nu era ceva neobişnuit ca un nou-născut să tacă din gură. Era mai rar, dar nu neobişnuit. Femeia luă informaţia de bună, şi se bucură de liniştea din casă. Îşi mai privi odrasla încă odată. Îl luă în braţe şi îl sărută, iar copilul îi zâmbi cu ochii lui mari şi negri, moale ca o perină în braţele ei.

Amândoi erau fericiţi. Copilul observă un pandantiv negru la gâtul ei. O piatră preţioasă, un carbonado încastrat în argint care se pendula peste bluza de lână. Copilul apucă pandantivul şi îl trase spre el. Femeia simţi smucitura, şi fiindcă pandantivul era o moştenire de familie, îşi apropie gâtul de copil, astfel ca să nu se rupă lanţul.

Observă reacţiile copilului. Nu vroia să tragă de pandantiv, ci numai să îl studieze, să îl cerceteze cu privirile. Îl apropie de ochi şi îl întoarse pe o parte şi pe alta. Femeia îl sorbea din ochi. Imaginea copilului purtându-se ca un bijutier experimentat era ... cel mai frumos lucru pe care îl văzuse în viaţa ei.

Începu să râdă pe înfundate, ca să nu îi strice concentraţia. Şi-ar fi dat o mână să fi avut pe cineva să le facă o poză în acel moment. Copilul nu se mai sătura de pandantivul negru, dar era vremea de culcare, aşa că maică-sa îl puse înapoi în pătuţ. Copilul se văzu întins pe spate, dar se încruntă şi se bosumflă, şi întinse mânuţele dolofane spre pandantivul negru care acum atârna deasupra lui.

Maică-sa observă gestul şi expresia şi pufni în râs, apoi spuse solemn:

– E vremea să ne culcăm, ca să creştem mari şi puternici.

Copilul o privi, ca şi cum ar fi înţeles-o, şi mânuţele i se retraseră încet, iar privirea îi reveni la cea împăcată pe care o avusese înainte, ca si cum ar fi spus „Bine mămico, înţeleg, o lăsăm pe altădată.”

Femeia observă calmul cu care copilul se resemnase, şi brusc liniştea i se părea ca fiind prea ... liniştită. O lovi ideea că ceva era în neregulă, dar ... apoi alungă gândul. Se ridică de pe marginea pătuţului, privindu-şi în tot acest timp copilul, care stătea liniştit, cu mânuţele pe sub păturică. Brusc, şi le scoase afară, şi le puse peste păturică. Apoi îşi ridică privirea serioasă spre mama sa. Totul în cea mai deplină linişte.

Femeia se încruntă. Rămase nemişcată, încercând să îşi dea seama dacă tocmai se întâmplase ceea ce i se păruse ei că se întâmplase.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”