ALEXIA stătea pe balcon. Vacanţa era pe terminate şi se plictisea. Nu mai era nici vreme de plajă, cu discotecile o lăsase mai uşor, ca să nu îşi atragă urgia tatălui ei pe cap. Singurele lucruri pe care le mai făcea era să se plimbe prin oraş cu câinele ei, Câine, şi să citească, dacă dădea peste ceva cărţi bune prin biblioteca sterilă a părinţilor.
Dar astăzi nu se plimbă prin oraş cu Câine şi nici nu citi nimic. Stătea rezemată de balustrada balconului, şi se gândea la palma
Apoi se gândise la el. Era ceva în legătură cu el, care mereu o făcuse un pic geloasă pe dama aceea cu care se afişa el în public. Şi mereu o enervase faptul că el nu se uita niciodată la ea. Sigur, înainte era mică – avea doar 10 ani când se mutaseră. Dar crescuse, se împlinise. Toată lumea i-o spunea, de la mic la mare, bărbaţi şi femei. Nimeni nu se sfia să îi admire curbele feselor ferme sau tăietura uşor şerpuită a abdomenului, atunci când purta tricouri strâmte.
Nimeni, în afară de EL.
Pentru el nu exista. Şi deşi nu observase asta decât recent – adică în urmă cu o zi –, i se părea că trăieşte cu decepţia asta de când e lumea. Cum era posibil ca unui bărbat care o are în faţă toată ziua, să nu îi scape – din greşeală măcar –, o laudă la adresa ei ?
Acest lucru era dincolo de puterea ei de înţelegere. Şi totodată, acesta era marele mister care o atrăgea spre el. Acesta era marele mister care o făcea să se întrebe noaptea, când degetele i se strecurau prin chiloţei, oare cum îi arată abdomenul, oare el cum strânge în braţe o femeie cu care face dragoste ... Întrebări pe care nu şi le punea în legătură cu majoritatea. Ceilalţi erau triviali. Îi spuneau ce „cur bombat ai” sau „ce picioare de balerină ţi-a dăruit maică-ta” sau pur şi simplu, un „ce te-aş fute” aruncat la beţie, atunci când, de nervi, nu mai ştiau cum să o abordeze, cum să o facă să le sară în pat.
Chestii de genul acesta nu o mai interesau de mult.
Dar să nu fii băgată în seamă când meritai asta cu desăvârşire ... asta era altă poveste. Una pe care nu o cunoştea ... încă.
Era familiarizată cu regula psihologică conform căreia, dacă ceva era repetat de destul de multe ori, devenea un adevăr, şi era conştientă că posibilitatea ca ea să fie urâtă, dar lumea să îi spună că e frumoasă nu putea fi exclusă. Cu toate astea, aceste gânduri sfârşeau prin a fi gonite. Cum putea lumea să îi joace aşa o festă ? Cum putea să adune atâtea laude şi atâta admiraţie, de la toţi din jurul ei, dacă nu era un sâmbure de adevăr în spusele lor ?
Privi spre oraş, cum luminile i se aprindeau, şi seara se lăsa peste el, punctuală, ca întotdeauna.
Fragment din „Cutia: o poveste a obsesiei”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu