Un câine

În faţa ei rânjea un câine. Un câine adevărat.

Un câine cu coada ruptă, cu blana smulsă pe alocuri, cu spume verzi în colţul gurii, cu bale mustind de rabie atârnându-i până la pământ, cu ochii injectaţi şi lăcrimoşi, cu urechea stângă ruptă şi cu două cuie bătute în cap.

Un câine adevărat.

Nu ca pudelii aceia parfumaţi, nu ca maidanezii aceia care se credeau trecuţi prin viaţă fiindcă dormiseră de câteva ori prin ploaie. Umbra aceea din faţa ei ştia ce înseamnă să fii cu adevărat abuzat. Blana rămasă îi era plină de pete de sânge închegat, murdar. Era o maşină de ucis, şi ea se întâmplase să îi treacă prin faţă exact în momentul acela.

Aşa că făcu ceea ce ar fi făcut oricine în această situaţie: fugi.

Se întoarse cu spatele la bestia aceea cu aspect de epavă, şi începu să fugă. Fugi până când venele îi pompară acid. Apoi mai fugi un pic.

În fine, câinele renunţă, şi se opri. Fata mai alergă un pic, dădu de o scară şi se urcă până pe acoperişul blocului de care era prinsă.

Acolo, toată era transpirată, aşa că se aşeză pe pietrişul decolorat de soare. Apusul era purpuriu combinat cu roz.

În drum spre casă, în staţia de tramvai văzu un căţeluş. Se târa sub o bancă. Avea un picior din faţă retezat, cu osul ieşit prin piele, şi din anus îi curgea sânge.

– Avea piciorul tăiat ! îl corectă ea. – Sărăcuţul ! Vai, ce animal i-ar face aşa ceva ? se plânse ea.

El oftă. Îşi trase un scaun paradit în faţa ei, şi o privea. Aprinse o ţigară.

– Ţi-am spus că ataşamentul ăsta faţă de animale nu-ţi face bine ! o dojeni.

– Adică ?!

– Sute de mii de oameni mor zilnic, în condiţii cel puţin mizerabile ! Pentru ei de ce nu plângi ?

– Păi îmi pare rău şi pentru ei.

– Nu, nu-ţi pare ! Fiecare rasă să plângă pentru răniţii ei. Câinii plâng pentru ei, dar nu şi pentru ai noştrii ! Nu văd de ce nu am face şi noi la fel ?

– Nu înţeleg cum poţi fi atât de crud ? îi întoarse spatele, scârbită.

Tânărul privi rotocoalele de fum pe care le emitea ţigara. Se scărpină pe frunte cu unghia degetului mare, apoi se ridică şi se puse lângă ea, pe patul acela ridicol, cu aşternut verde, o pătură groasă de culoare mov şi o perină albastră.

Îi puse un braţ peste umăr, şi o trase spre el:

– Nu sunt crud, dar îmi place să mă concentrez asupra lucrurilor importante ! spuse el, şi mai trase un fum din ţigară. – În plus, reveni el, dacă erai atât de înduioşată, de ce nu ai făcut ceva pentru el ? Îl puteai duce la un veterinar, sau îl puteai omorî ? Hm ?

Fata lăsă capul în piept. El avea dreptate.

Era mult mai uşor să te uiţi şi să îţi fie milă decât să acţionezi.

Fragment din “Pivniţa cu dragoni”