– Spune-mi, padre, dar vreau să fii sincer cu mine ... crezi că religia, că Dumnezeu e necesar ?
Preotul îl privi fix.
– Dă-mi voie să aprofundez. Să zicem, de pildă, că aşezi un om, nou-născut, pe o insulă, şi îl laşi acolo singur, fără să îi faci cunoscut nimic, dar absolut nimic din ceea ce noi ştim sau credem la ora actuală. Crezi că şi-ar dezvolta de unul singur ideea de Dumnezeu ?
„Trage de timp !” gândi preotul, dar răspunse totuşi:
– Sincer ... nu cred. În orice caz, nu în felul în care se pune problema. Nu dacă stă singur pe o insulă, şi în niciun caz în timpul vieţii sale. Religiile mereu s-au născut în cadrul maselor – altfel nu ar avea sens. Şi mereu a trecut o oarecare perioadă în decursul căreia s-a materializat ideea de entitate atotputernică. Înainte de religii, a existat o perioadă în care nu au existat religii. Aşa cum înainte de om, a existat o perioadă în care omul nu a existat. Pentru ca ceva să iasă în evidenţă, trebuie să fie inovativ, ori ceva ce a existat dintotdeauna nu poate constitui motiv de mirare. Omul acela pe care îl laşi pe o insulă nu cunoaşte nimic. El o ia de la zero, din toate punctele de vedere. Şi e singur. El nu ştie ce e aia o carte, sau o fotografie, o fereastră, o cămaşă, muzica, pictura, dansul, matematica, filozofia, istoria, un covor sau un câine. El nu ştie ce e aceea televiziune sau Internet, o maşină sau faptul că omenirea are posibilitatea de a călători pe alte planete. Prin mintea lui goală de toate aceste experienţe nu trece nici ideea că trebuie să se şteargă la cur. Înainte ca omul să înveţe să se şteargă la cur, cine ştie câte sute sau mii de ani au stat strămoşii noştrii cu turta-n-cur, până cuiva i-a venit ideea că e bine să te mai şi ştergi prin zona aia. Nici limba nu îi este de folos, fiindcă e singur. Persoana respectivă poate nici nu şi-ar da seama că posedă darul vorbirii. De fapt sunt chiar sigur de asta. Şi dacă ar cunoaşte o limbă, tot nu ar vorbi-o, fiindcă nu ar avea cu cine să o vorbească. Automat i-ar lipsi şi modalitatea prin care să exprime ideea de „Dumnezeu”. Iar asta e foarte important. Să poţi să dai un nume unui sentiment, unei credinţe. Cine poate ştii care au fost de fapt motivele pentru care oamenii au început să se şteargă la cur. Şi oricare ar fi fost, sigur nu s-au născut de pe o zi pe alta. Dacă un asemnea act se naşte în atâta timp, cine ştie cât i-a trebuit idee de „Dumnezeu” să încolţească.
Radev înţelese, prin nu ştia ce proces, că soarta lui era pecetluită. Pe cât fusese de sigur în urmă cu 5 minute că va scăpa, pe atât era de sigur în acel moment că era un om mort. Că fusese mort încă din clipa în care preotul pusese piciorul în biroul său. Observase că pistolul preotului avea amortizor. Trase aer în piept şi spuse totuşi:
– Dar eu credeam că Dumnezeu a existat dintotdeauna, padre.
– Aşa e, dar asta nu înseamnă că noi am fost conştienţi de asta dintotdeauna.
– Hm, deci ce îmi spui tu mie, padre, e că, nu există niciun Dumnezeu pentru mine, pe insulă.
– Nu. Nu pentru tine.
Preotul lăsă revolverul în jos şi se apropie de mafiot. Îi puse pistolul la tâmplă. Privi în ochii blajini, dar neclintiţi ai mafiotului şi rosti următoarele:
– Să nu te întrebi ce poate face Domnul pentru tine, ci ce poţi face tu pentru El. Să ştii că eu mi-am pus întrebarea asta. Iar mâine, când oamenii tăi îţi vor găsi trupul, vor şti ce răspuns am primit. In nomine Patri, et Fili, et Spiritus Sancti.
Radev deschise gura să strige, dar nu ieşi niciun sunet. Se auzi un „vup” înfundat, şi capul îi zvâcni pe spate. Ochii lui blajini, dar neclintiţi, priveau acum în gol, spre tavan.
Preotul îşi făcu cruce, apoi părăsi biroul la fel cum intrase.
Fragment din „În Frig şi Sânge”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu