Afară vântul sufla cu putere. Geamurile zăngăneau puternic. Camera era întunecată, cu nuanţe de verde închis prelingându-se pe pereţii tapetaţi cu o lipsă totală de gust – hârtie maro, cu modele rombice şi cercuri concentrice. Mobila era masivă, neagră şi plină de noduri, ceea ce trăda o repezeală neprofesională, lipsă de tact şi hotărâre.
Pe o măsuţă obosită, lângă uşă, se odihneau trei obiecte: o faţă de masă plină de praf şi noduri de broderie, o vază grosolană, pictată totuşi interesant, şi o cheie. Cheia era lucioasă, cu urechea pătrată, şi trei dinţi lungi la capăt.
O oglindă imensă domina peretele din partea stângă a patului, dând impresia de decor pentru pelicule cu caracter pornografic. Era murdară pe la colţuri, semn că femeia de serviciu nu îşi prea merita banii, care şi aşa erau puţini. Un mod eficient de a se răzbuna pe patronul care dormea la recepţie. Asta, dacă hotelul ar fi fost unul select, unul pentru care mizeria din colţul oglinzii să fie considerartă o insultă la adresa locatarilor.
Dar acest hotel nu era un asemenea loc.
O dugheană. Da, ăsta ar fi termenul potrivit pentru a descrie acel loc. O dugheană împuţită, îmbibată de fum şi miros de urină stătută, de gândaci care escaladau pereţii bucătăriei, de târfe şi drogaţi care se credeau mari zei şi zeiţe ale aleilor întortocheate pe care îşi duceau vieţile.
Uşa camerei era totuşi masivă. Vopseaua kaki crăpase de mult pe ea, însă acest lucru nu interesa pe nimeni. Pe holul prost luminat se întindea, dintr-un capăt în altul, un covor prăfuit, cu aceleaşi modele rombice şi cercuri concentrice ca şi tapetul, a căror culoare adevărată nimeni nu o mai ştia. Fusese călcat în picioare – covorul – de un număr atât de mare de persoane, încât se imprimase în podeaua moale.
O scară şubredă, găurită de termite se căţăra pe perete, de la un etaj la altul. În holul principal, şase stâlpi susţineau tavanul crăpat, vopsit copilăresc, cu dungile tremurânde, ca şi cum zugravul fusese beat. La recepţie, un chel obez – patronul – sforăia cu capul în palme, pe tejgheaua slinoasă. Lumina becului din spate îi făcea chelia să strălucească. Dar nu îl interesa. Nu îl interesa faptul că nu mai făcuse baie de cinci zile, sau că purta aceaşi pereche de chiloţi de o săptămână, nu îl interesa faptul că hotelul putea să se prăbuşească peste el în orice clipă, de dărăpănat ce era. Nimănui nu îi păsa.
În ultimă instanţă, poate că nici nu avea de ce să le pese. Viaţa era o mizerie, o glumă a vreunei mame perverse, care râdea de ei în acel moment.
Şi când nimeni nu e interesat de nimic interesant, atunci timpul se opreşte, şi fiecare clipă, din trecut sau din viitor devine un prezent plictisitor.
Şi nimic nu e important. Mă rog, aproape nimic. Exista un singur obiect care va face diferenţa dintre ziua de ieri, şi cea de mâine: cheia. Cheia aceea lucioasă, cu ureche pătrată şi cu trei dinţi lungi la celălalt capăt, cheia aceea uitată pe măsuţă.
Fragment din "Pivniţa cu dragoni"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu