Petrecerea

              Un mic cerc de persoane se adunase în jurul celor doi.

            Caesar şi Julia pălăvrăgeau intens, şi peste umăr, unul cu altul. Ceilalţi din jurul lor erau prieteni de-ai ei. El nu avea prieteni. Singurii oameni cu care vorbea erau cei cu care ulterior avea ceva de împărţit.

            La un moment dat, cineva propuse să joace „adevăr sau provocare”. În momentul în care se rostiseră cuvintele, toţi îşi îndreptară instinctiv privirile spre Caesar. El sesiză intenţia colectivă, şi la început refuză să participe, dar Julia, care se cam ameţise şi avea chef de senzaţii tari, îl rugă „să nu fie aşa”, şi el acceptă, gândindu-se că dacă gluma se îngroaşă, putea să inventeze o scuză.

Îşi păstră calmul.

            Hotărâră să meargă în cerc. Uni aleseseră adevărul porcos, alţii mai lipsiţi de experienţă aleseseră provocările cretine.

            Rândul tipului cu ochelari de soare.

            Alese provocarea. Grupul nu era foarte inventiv, dar părea pus pe fapte mari. Un „dă-ţi jos ochelarii” nu se întrezărea la orizont, dar avea şi pentru cazul acesta o soluţie. Nu fu cazul să o aplice, fiindcă, după o consultaţie secretă, şuşoteli şi râsete, hotărâră:

            – Arată-ne ceva ce nimeni nu a mai văzut !

            Caesar nu schiţă nici uşurare, nici încordare. Rămase calm. Îşi puse o ţigară în gură, fără să o aprindă, apoi îşi suflecă mânecile cămăşii. Căută într-un sertar un cuţit, şi luă apoi de pe perete o placă de lemn, folosită la tranşatul cărnurilor.

            Toţi aşteptau în linişte.

            Ceru unor băieţi să fixeze placa de lemn pe masă, cu mâinile. Apoi îşi puse palma stângă pe placă, şi împlântă lama cuţitului între degetul mare şi cel arătător. Toţi tresăriră. Caesar îşi scoase bricheta din buzunarul de la piept, o aprinse şi înainte de a da foc ţigării spuse:

            – O să fac asta până când se consumă toată ţigara.

            – Iară te dai mare ! oftă Tich, cu vocea lui groasă.

            Caesar îşi întoarse capul aproape insesizabil spre locul din care venea vocea. Numai el îl auzise.

            Nimeni nu spuse nimic. Toţi observaseră cicatricea de pe deget, şi se pregăteau de spectacol.

El aprinse ţigara, returnă bricheta la piept, apucă cuţitul şi începu. Dintre degetul mare şi cel arătător vârful trecu între cel mijlociu şi inelar. Apoi între cel mijlociu şi arătător, apoi între cel mic şi inelar, apoi iarăşi între cel mare şi arătător, ... timp de două minute, cu viteza crescând. Toc-toc-toc-toc ... în ritm asurzitor. Faţa îi rămase perfect nemişcată. Numai şuviţele de păr i se clătinau. Fumul din ţigară lingea lentilele negre, în care se reflectau figurile oripilate ale celor de faţă, cu guri căscate şi fălci căzute şi priviri tâmpite, care se aşteptau din clipă în clipă să vadă cum sar degetele retezate ca nişte morcovi. Sunetele atraseră şi pe alţii care treceau pe lângă bucătărie, şi până la sfârşit, toată lumea privea acel spectacol sinistru. Pentru prima dată, nimeni nu se uita la faţa lui. Toţi îi priveau mâinile.

Frecvenţa „toc”-urilor se reduse. Din toc-toc-toc-toc, deveni toc-toc ... toc-toc, apoi toc ... toc ... toc – dar totuşi, destul de rapid –, şi în final, când scrumul se rupse de filtrul ţigării şi plană lent spre palma ţintuită – toc ... toc ... toc, el ridică cuţitul în aer – toate privirile se ridicară la unison spre lamă – şi înfipse fulgerător lama în mijlocul plăcii de lemn.

Câteva fete ţipară, şi privirile lacome se aşteptau să vadă în mijlocul mesei o palmă sfârtecată, ţintuită jos de cuţitul rece. În shimb, văzură scrumul împrăştiat pe placă, şi lama de inox înfiptă direct în lemnul ciuruit.

Caesar îşi trosnea degetele. Apoi aruncă filtrul ţigării în chiuveta din spatele său.

– Pe asta aţi mai văzut-o ? zâmbi el.

            Se priviră într ei, apoi pufniră într ei, şi la iniţiativa Juliei, începură să se audă aplauze. Caesar lăsă să îi scape un icnet de uimire, dar norocul lui era că nimeni nu îi putea vedea ochii. Făcu două plecăciuni jenate, ţinându-şi fracul imaginar cu palmele, una în faţă şi una la spate.

            – Măi să fie, la asta chiar nu mă aşteptam ! strigă Dave cel Răguşit, învârtind între degete o sticlă de bere, stând pe marginea chiuvetei.

            – Ultima dată când ai încercat fenta ... cuţitul nu a „căzut” chiar bine auditoriului, râseră Dee şi Dozy.

            – Vă amintiţi de tipa care stătea în faţa lui ? izbucni Beaky. – A stropit-o pe puloverul acela frumos de caşmir ! Nţ-nţ-nţ !

            Mick se mulţumi să râgâie sonor, dar din moment ce nimeni nu îi vedea şi nici nu îi auzea, numai ceilalţi cinci îi răspunseră la râgâială.

            – Hai să facem lucrurile mai interesante ! se auzi o voce, şi dintre cei de faţă se ivi un tânăr pe care toţi îl ştiau. Era oaia neagră a grupului: Edward.

            Caesar zâmbi subtil, şi dădu mâna cu el. Apoi scoase lama din placa de lemn. Edward se aplecă înainte şi îşi puse palma stângă peste scrumul împrăştiat. O pereche de dog-tag-uri se ciocniră sub tricoul lui. Îl privi pe Caesar:

            – Nu e frumos să ţii totul pentru tine ! şi zicând asta o privi languros pe Julia. Caesar o privi şi el, şi pe moment nu realiză ce vroia Ed să spună. Apucă mânerul cuţitului şi mai strâns, şi degetele i se albiră. Julia traversă bucătăria, şi se lipi de Caesar.

            – Hopa. Gluma se îngroaşă ! preveni Dave cel Răguşit.

            Era linişte. Ed aştepta.

            – Hai să facem lucrurile ŞI mai interesante ! chicoti Julia, şi îşi ridică palmele spre ochelarii lui Caesar.

            – Dacă îi dai voie să o facă nu mai vorbesc cu tine în vecii-vecilor ! strigă Dozy peste capetele celor de faţă.

            Toţi cei prezenţi îşi ţinură respiraţia la unison.

            – Ai încredere în mine, îi şopti fata, şi trase ochelarii de pe faţa lui.

            Dozy, Beaky şi Mick izbucniră în râs. Tich şi Dee erau la budă, iar Dave sorbi din bere.

            Toţi cei de faţă respirară oarecum uşuraţi. În spatel ochelarilor nu se ascundeau ochi compuşi de insectă, nici cicatrici odioase. Caesar îşi ţinea ochii închişi. Pleoapele erau netede, iar sub ele nu se sesiza nicio mişcare.

            – Hai că asta e tare ! izbucni un oarecare.

            Ed îl privi pe Caesar.

            – Vreau să plec intact acasă, avertiză Ed.

            – Hei, o să încerc, râse Caesar.

            Apoi puse vârful cuţitului între degetul mare şi cel arătător al lui Ed.

Fragment din "Tribut lui Uwe Boll"

---

Moarte în familie

           Copilul se trezi în dimineaţa aceea cu zâmbetul pe buze. Dar asta nu era ceva neobişnuit. Se duse în baie, urină şi apoi se îndreptă direct spre camera „lu’ mami şi tati”. Maică-sa dormea adânc, întoarsă pe partea ei de pat. Taică-său nu era în pat. Probabil îşi repara maşina sau pregătea micul dejun. Ocoli patul şi se postă între maică-sa şi fereastra prin care pătrundeau primele raze ale soarelui.

Avea să fie o zi foarte frumoasă.

Se lăsă pe covor, şi îşi ridică genunchii, punându-şi braţele peste ei, şi bărbia pe braţe. Maică-sa încă dormea. Liniştită, cu fruntea înaltă şi netedă. Caesar o privea şi un zâmbet i se creionă pe feţişoară. Se apropie de ea şi o sărută încet pe frunte, apoi se trase înapoi, aşteptând ca ea să se trezească şi să îl ia în braţe, şi apoi să se cuibărească lângă ea, aşa cum făcea de obicei, aşa cum făcuse de o mie de ori înainte.

           Dar Becca nu se mişcă. Rămase la fel de impasibilă, la fel de nepăsătoare. Purta la gât o piatră preţioasă, acel carbonado încastrat în argint care îi furase copilului privirea încă de când fusese mic. Acum avea 6 ani, şi chiar dacă de-a lungul timpului multe se schimbaseră la mama lui, pandantivul acela era legat de ea pentru eternitate, în mintea lui.

          Aşa că, îl apucă cu mâna dreaptă şi îl trase puţin spre el. Îl studie mirat, fascinat, şi în final îl depuse iarăşi pe pătură, la sânul mamei. Apoi o mai sărută o dată, tot pe frunte.

            Se încruntă. Ceva nu era bine. Maică-sa ... se apropie de ea, şi o adulmecă, încet, şi realiză că nu emitea valul acela de căldură parfumată care o caracteriza atunci când dormea. Îi puse o mână pe obraz şi o ciupi stângaci, cu degetele lui mici. Nimic. Umărul îi era descoperit. O apucă de el, la fel de stângaci şi încercă să o scuture. Nimic. O şuviţă de păr îi căzu peste frunte, iar copilul o observă. Dădu la o parte şuviţa, şi continuă să o privească pe Becca, în timp ce îşi dormea acest somn neobişnuit ...

            Alec urcă la etaj şi se îndreptă spre camera copilului. Trecu pe lângă camera conjugală şi observă băiatul care stătea şi îşi contempla mama. Se apropie de el, şi îi şopti:

            – Mami doarme. Hai să mergem jos să mâncăm.

            Şi îi făcu semn să vină spre el, tiptil.

– Nu vrea să se trezească, scânci băiatul. – Am încercat să o trezesc, dar nu vrea. Cred că e foarte obosită.

            Alec se încruntă şi se apropie de pat. Se lăsă pe un genunche în spatele soţiei sale, şi îşi puse bărbia pe umărul ei. Îi spuse încet:

            – Becca ? Dragă ? Mai ai de gând să stai mult ? Am pregătit micul dejun.

            Nimic.

          – Am făcut cafea neagră cu miere, la nisip. E preferata ta, încercă el, ştiind că, de obicei, cuvintele acestea erau magice.

            Asta ar fi trebuit să se întâmple: în secunda următoare, Becca ar fi trebuit să înceapă să toarcă, şi să cerşească cu jumătate de glas „încă 4 minute”, iar el ar fi trebuit să îi spună că „se răceşte, şi reîncălzită nu e bună”.

            Asta s-a întâmplat: nimic.

         Atunci Alec şi-a dat seama că ceva era în neregulă. Ochii mari şi negri ai lui Caesar îl priveau miraţi, aşteptând de la el o soluţie. Îl trimise pe copil jos, să mănânce, pe un ton care nu admitea replică. Caesar îşi târşâi picioarele bosumflat, călcând cu călcâiele pe tivul pijamalei. Coborâ treptele încet, cu gândul în altă parte. Se ridică pe scaunul de la masă, şi începu să ciugulească din pâinea cu ou care aburea pe farfurie, şi tocmai când încercă să soarbă din cacaua fierbinte, se auzi o ciocănitură în uşă.

Îşi întoarse capul încet, şi îl văzu pe tatăl său coborând pe scări, şi năpustindu-se spre uşa de la intrare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în pijamale verzi-deschise şi purtând ochelari şi nişte genţi mari îl urmară pe tatăl lui pe scări şi camera părinţilor îi înghiţi în grabă.

Se dădu jos de pe scaun, curios, şi urcă treptele cu agilitate.

            – Tati, ce se întâmplă ?

            Îi văzu pe cei doi bărbaţi în pijamale deasupra mamei sale, şi i se păru că ceva nu era în ordine.

            – Ce e cu mami ?

            Taică-su se îndreptă spre el, şi îl luă în braţe. Îl strânse tare. Peste umărul lui Alec, văzu privirea goală a mamei sale, ochii ei sticloşi studiind tavanul, care nu avea nimic interesant desenat pe el, iar lângă ea, întâlni privirile celor doi bărbaţi în pijamale, priviri mirate şi speriate. Nu înţelese de ce.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

---

Let me, please, introduce myself: I'm a man of wealth and taste ...

A doua zi, când maică-sa intră în camera lui, primul sunet pe care Caesar îl auzi, fu un ţipăt. Primul ţipăt din viaţa lui. Un sunet înfiorător, primul dintr-un lung şir de asemenea sunete care aveau să îi domine prezenţa. Dacă în cazul majorităţii copiilor, asemenea ţipete intervin cu ocazia ruperii de braţe sau de picioare, sau în cazuri ce implică cuţite şi tăieturi adânci, la el era ceva mai curat, mai simplu.

După exact paisprezece minute şi douăzeci de secunde, mama lui dădu buzna în spitalul municipal, ţinându-l strâns în braţe. Îl aruncă[1] pe masa medicului de gardă, cerând să i se spună ce era în neregulă cu el.

Medicul îl privi, şi se dădu înapoi. Apoi îndrăzni să se apropie. Îşi scoase lanterna şi îi verifică vederea. Apoi îl palpă, îi luă pulsul, îi făcu o serie de analize de rutină, şi apoi dădu nişte telefoane. Femeia stătea lângă copilul ei, şi plângea, neînţelegând cum era posibil aşa ceva. Nu că ar fi fost neapărat ceva grav, dar era ... neomenesc. Acesta era singurul semn real că Caesar al ei păţise ceva.

Trebuie să mai menţionăm că doctorul de gardă era un om cu frica lui Dumnezeu, dar cu toate astea, rămase impasibil la teoriile femeii înnebunite. Pur şi simplu i se părea prea fantastică explicaţia ei. Aşa că mai dădu nişte telefoane. Femeia se calmase între timp, cu ajutorul unei injecţii. Îl asculta pe doctor cum vorbea la telefon. Auzi şase „îhâm”-uri, trei „da”-uri, încă un „îhâm”, încă trei „da”-uri, un „nu”, apoi încă un „da”, o pauză prelungă, un „îhâm”, un „da” şi în final un „mulţumesc”, şi apoi medicul trânti receptorul în furcă.

– Deci ?! Ce se întâmplă cu copilul meu ?

– NU ştiu, răspunse medicul dezamăgit. – Nu pot da niciun răspuns concret, fiindcă ... situaţia e fără precedent. Pare sănătos. Fizic nu e nimic în neregulă. Răspunde excelent la stimuli, testele interne au ieşit bine ... Am nevoie de timp.

Femeii îi căzu falca.

– Şi eu ce fac ? Cu el, adică ?

– Nimic. Îl luaţi acasă.

– Nu îl internaţi, nu îl ţineţi aici ? se congestionă ea.

– Nu am pentru ce să îl ţin. Vi-am mai spus, nu e nimic în neregulă cu el. Oricum, nimic detectabil. O să mă interesez, vă promit, să vă anunţ când ştiu ceva. Dar până atunci ... nu e nimic de făcut. Nu se cere nimic. Copilul dumneavoastră e perfect sănătos. Luaţi-l acasă. Vă rog. Şi nu vă mai faceţi griji.

Femeia ieşi, cu copilul în braţe.

Medicul puse iarăşi mâna pe receptor.

---

[1] Literalmente.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

Începuturi

Se născuse într-o zi de noiembrie, friguroasă şi uscată. Un băieţel adorabil, şi, în consecinţă adorat de toţi, mai ales din cauză că se născuse într-o zi specială.

În acea amiază de 21 noiembrie, la ora 16 şi 37 de minute, adică cu 5 minute înainte ca băiatul să se nască, o eclipsă totală de soare împodobi cerul cenuşiu timp de 20 de minute, şi când soarele rece îşi făcu din nou apariţia din spatele lunii, băiatul era deja adus pe lume, spălat şi pus în braţele maicii sale, înfăşurat într-un prosop alb, pufos. Ea îl privea mândră. Iar copilul se odihnea, liniştit – spre deosebire de alţii – şi gângurea mut, în timp ce visa la viaţa care i se aşternea înainte.

A doua zi fu dus acasă, şi aşezat în pătuţul de lemn masiv, în colţul camerei încălzite şi luminate prin cele două veioze portocalii. Maică-sa, Becca, îl privea de pe margine şi zâmbea sincer impresionată de minunea creaţiei. Se simţea ca un Dumnezeu, iar copilul era Iisusul ei personal. Privii ochii copilului. Acesta avea ochii tatălui său. Îi zâmbeau liniştiţi, ca şi cum ascundeau un secret, şi nu observă nimic deosebit în legătură cu ei. Totuşi, femeii i se păru ciudat faptul că copilul nu plângea aproape deloc. Părea împăcat cu tot ce era în jurul său. Medicii o asiguraseră că nu era ceva neobişnuit ca un nou-născut să tacă din gură. Era mai rar, dar nu neobişnuit. Femeia luă informaţia de bună, şi se bucură de liniştea din casă. Îşi mai privi odrasla încă odată. Îl luă în braţe şi îl sărută, iar copilul îi zâmbi cu ochii lui mari şi negri, moale ca o perină în braţele ei.

Amândoi erau fericiţi. Copilul observă un pandantiv negru la gâtul ei. O piatră preţioasă, un carbonado încastrat în argint care se pendula peste bluza de lână. Copilul apucă pandantivul şi îl trase spre el. Femeia simţi smucitura, şi fiindcă pandantivul era o moştenire de familie, îşi apropie gâtul de copil, astfel ca să nu se rupă lanţul.

Observă reacţiile copilului. Nu vroia să tragă de pandantiv, ci numai să îl studieze, să îl cerceteze cu privirile. Îl apropie de ochi şi îl întoarse pe o parte şi pe alta. Femeia îl sorbea din ochi. Imaginea copilului purtându-se ca un bijutier experimentat era ... cel mai frumos lucru pe care îl văzuse în viaţa ei.

Începu să râdă pe înfundate, ca să nu îi strice concentraţia. Şi-ar fi dat o mână să fi avut pe cineva să le facă o poză în acel moment. Copilul nu se mai sătura de pandantivul negru, dar era vremea de culcare, aşa că maică-sa îl puse înapoi în pătuţ. Copilul se văzu întins pe spate, dar se încruntă şi se bosumflă, şi întinse mânuţele dolofane spre pandantivul negru care acum atârna deasupra lui.

Maică-sa observă gestul şi expresia şi pufni în râs, apoi spuse solemn:

– E vremea să ne culcăm, ca să creştem mari şi puternici.

Copilul o privi, ca şi cum ar fi înţeles-o, şi mânuţele i se retraseră încet, iar privirea îi reveni la cea împăcată pe care o avusese înainte, ca si cum ar fi spus „Bine mămico, înţeleg, o lăsăm pe altădată.”

Femeia observă calmul cu care copilul se resemnase, şi brusc liniştea i se părea ca fiind prea ... liniştită. O lovi ideea că ceva era în neregulă, dar ... apoi alungă gândul. Se ridică de pe marginea pătuţului, privindu-şi în tot acest timp copilul, care stătea liniştit, cu mânuţele pe sub păturică. Brusc, şi le scoase afară, şi le puse peste păturică. Apoi îşi ridică privirea serioasă spre mama sa. Totul în cea mai deplină linişte.

Femeia se încruntă. Rămase nemişcată, încercând să îşi dea seama dacă tocmai se întâmplase ceea ce i se păruse ei că se întâmplase.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”