Nostalgie pentru oameni

Era ca o maşină.

Se trezea dimineaţa, mânca şi bea, apoi pornea casetofonul şi asculta aceeaşi melodie toată ziua, privind cerul sub care se afla singur. Apoi se culca cu inima din ce în ce mai amară.

Nu mai avea pentru ce să trăiască, dar încă îi era frică de moarte.

Îi părea rău pentru toată viaţa pe care şi-o irosise, stând singur şi făcând ce i se păruse într-un singur moment că ar fi important.

Îi părea rău pentru toţi cei pe care îi îndepărtase din preajma sa, din motive stupide.

Îi părea rău pentru fiecare dată când tăcuse în preajma persoanei iubite, în loc să o ia în braţe şi să îi spună că o iubeşte. Nu conta dacă ea îl iubea sau nu.

Îi părea rău pentru oameni.

Şi continua să îi pară rău chiar şi atunci când crezu că găsise în sfârşit o scăpare. Stătea tolănit pe un scaun în faţa unei case cu două caturi, şi privea cum soarele apunea în spatele unei perdele de zăpadă. Fulgii erau mari, şi se prelingeau lent pe orizont. Soarele era acum roşu, pe jumătate scufundat în pământ.

Bătrânul era îmbrăcat subţire, fiindcă nu îi era frig. Nu se îmbolnăvise niciodată de când era singur. Nici nu mai încerca să înţeleagă de ce.

Privea pistolul negru, cel cu care se trezise la piept în prima lui zi de singurătate totală.

– Vin, băieţi, acuma vin ! şopti bătrânul şi puse ţeava pistolului în gură.

Încercase şi alte metode de sinucidere, dar pentru celelalte era nevoie de curaj. Să te spânzuri, să te îneci, să te arunci de la înălţime, să îţi tai venele. Ultimul pas era cel mai greu. Nu reuşise nicicum să-l facă.

Dar asta, asta era ceva mult mai uşor. Trebuia numai să apese pe trăgaci. Apoi nu-şi va mai aduce aminte de nimic. Nici măcar nu va durea.

Privi pentru ultima oară apusul şi închise ochii. Apusurile erau singurele lucruri pe care regreta că le pierde.

Cuprinse ţeava cu dinţii şi apăsă uşor pe trăgaci. Se auzi un „clic” scurt, dar nu se întâmplă nimic. Se aştepta să simtă orice, dar gustul metalului din gură îl făcu să ameţească.

Ce se întâmplase ?

Trase iarăşi ciocanul, fără să deschidă ochii. Apăsă pe trăgaci, dar era tot acolo.

Gloanţele erau goale.

Iar el era orb. Pleoapele clipiră, dar apusul nu îşi reluă locul la el pe retină. Putea simţi fulgii de zăpadă, putea simţi adierea lentă, sacadată a vântului, dar nu mai vedea.

În clipa următoare, lacrimi începură să-i curgă pe obrazul şifonat de atâta râs.

Fragment din „Gloanţe”