Se prefăcu că nu îl vede. El se aşeză la maşina de scris şi reciti ce scrisese în ziua aceea. Apoi ridică un deget, amintitndu-şi de nota mintală pe care şi-o făcuse cât timp stătuse pe bancă. Trase repede o foaie de hârtie din tocul imens de hârtie care trona pe masa lui de lucru, lângă maşina de scris. O întoarse la orizontală şi scrise ceva chiar pe marginea ei. Apoi rupse foaia în jumătate, astfel încât rămase cu o panglică în mână. O împături de-a latul, şi obţinu un sul lung, pe care îl presă. Apoi se duse până la Copacul Înţelepciunii şi căută un loc liber, pe una dintre crengile de sârmă. Găsi un loc, aproape de tulpina făcută şi ea tot din sârmă, şi legă acolo sulul, înfăşurându-l şi făcându-i un nod, ca să rămână acolo. Se dădu înapoi şi admiră Copacul.
Îşi amintea când îl construise. În urmă cu aproape 3 ani. Turnase beton într-un bol de supă vechi, de porţelan, şi înfipse în amestec trei sârme lungi de 70 de centimetri fiecare, care deveniseră tulpina. După ce betonul se întărise, legase de tulpină şi alte bucăţi de sârmă – crengile. Când totul fu gata, începu să prindă de crengi bucăţi de hârtie care conţineau tot felul de concluzii la care el ajunsese, învăţături desprinse din legăturile lui cu oamenii, dar mai ales din legăturile lui cu Dalia. Pe atunci abia se cunoşteau.
– Când o să pot să văd şi eu ce ai scris acolo ? întrebă femeia, venind lângă el, neavând probabil habar cât de aţâţătoare era în momentul acela. Învârtea în mână o furculiţă de friptură, şi ţinea o mână în şold.
El înghiţi în sec.
– Când va fi plin. Când crengile or să atârne de câtă înţelepciune s-a adunat pe ele.
Ea pufni în râs.
– Înseamnă că mai e mult şi bine ...
Apoi se întoarse în bucătărie, unduindu-şi şoldurile. El o privi, şi simţi cum în loc la orice sentiment pe care îi jurase că îl are pentru ea, îşi face loc ceva ce nu avea să dispară oricâte certuri ar fi suportat: o dorea, fizic. Era un exemplar feminin excepţional, şi dacă oriunde altundeva dădeau greş cu brio, în pat – sau pe canapea, sau chiar şi pe un scaun – erau ca demonii, fini connoisseurs ai unei ştiinţe interzise pentru majoritatea celor din jurul lor. Şi asta nu fiindcă el ar fi fost cine ştie ce dotat, sau că ea ar fi fost foarte elastică şi permisivă, ci fiindcă amândoi se ghidau după o idee pe care o considerau a fi un adevăr universal. Căzuseră de acord că, dacă vroiau să atingă împreună culmi înalte în această arie, în pat nu trebuia să existe respect.
Fiecare făcea absolut orice îi cerea celălalt, fără a avea pretenţia că acela i-a rămas dator. Astfel, chiar dacă unele dintre practicile lor ar fi fost privite de alţii cu scepticism şi cu reţinere, treburile mergeau ca unse. La propriu.
Aşa că el se repezi spre ea, şi o apucă de mijloc.
– Vrei să îţi faci poftele cu mine acuma ? întrebă ea, serioasă.
– Să ştii că în urmă cu nici două sute de ani, acesta era singurul rol al femeii în casă, îi şopti el, în timp ce o sărută pe gâtul care începu să fiarbă.
– Ei bine, îmi pare rău pentru femeile de acum nici două sute de ani.
El continuă să o sărute. Îi apucă lobul urechii între dinţi şi strânse până când simţi că dinţii erau pe cale să străpungă carnea.
Ea suportă fără crâcnet şi se prefăcu că nu îl bagă în seamă. Învârti pastele din oala care se afla în faţa ei.
El îi desfăcu sutienul, dar nu îl trase de pe ea. Continuă să o sărute. Între timp îi şoptea:
– Acum o sută cincizeci de ani, femeia era iubitoare şi înţelegătoare, docilă şi deşteaptă, şi era pedepsită cu moartea pentru adulter.
– I-auzi ? făcu ea, dar astea nu erau veşti pentru ea.
– Da, continuă el în timp ce palma lui dreaptă îi luă în căuş un sân.
Furculiţa din mâna ei îşi încetă mişcarea prin vasul cu paste.
– Femeia făcea curat prin casă, gătea, se îngrijea de copii şi îşi desfăcea picioarele numai pentru soţul ei.
Continua să o sărute, şi cu celălalt braţ o apucă de mijloc. Ea îşi lăsă capul pe spate, şi cu unghiile îi mângâia abdomenul.
– Asta e descrierea fişei postului ? întrebă ea, pe cale să izbucnească în râs.
– Da, mârâi el, şi o întoarse spre el.
Ea îi întâmpină privirea, şi din experienţă, ştia că el era deja în stadiul în care ar fi fost în stare să o urce pe plita încinsă şi să o posede acolo, fără să ţină cont de focul care îi ardea dedesubt pe amândoi.
Ochii îi scânteiau, pe jumătate închişi. Se simţi luată pe sus, purtată pe braţe, şi aruncată – nu depusă fin – pe canapeaua din camera de zi. Acolo el îşi afundă gura între umărul ei şi gât, în timp ce degetele îşi făceau drum spre partea de jos. Ea încercă să îi spună ceva ... dar era deja prea târziu. Chiloţii ei albi de mătase erau deja rupţi şi aruncaţi pe masa lui de lucru, chiar pe foile scrise de el.
Încercă să îl stăvilească, dar pricepu de îndată că asta era scena lui. Tot ce trebuia – tot ce putea – ea să facă era să se lase în voia lui. El îi băgă o mîna în păr în timp ce o încăleca, şi cu cealaltă se sprijinea de marginea canapelei. Ea îşi trecu palmele peste spatele lui, în timp ce el se unduia şi privea bărbia ei îndreptată spre tavan ... Transpiraţia începu să curgă ...
Fragment din „Cutia: o poveste a obsesiei”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu