...

Paul stătea în genunchi lângă ea, aşa că se aplecă încet, ţinându-i capul în palmă. Fata îşi înfipse degetele în părul îngerului, la fel de creţ, şi la fel de ud ca şi al ei, şi îl trase spre ea. Paul tremura. Vru să spună ceva prostesc, dar se abţinu în ultima clipă.

Angela îşi lipi buzele înfierbântate de proximitatea morţii, de ale lui Paul, şi apoi, închizând ochii, îşi vărsă sufletul în trupul îngerului. Paul primi acel act sincer, apoi, când beat de durere, realiză că femeia iubită murise, îi îmbăţisă trupul strâns, şi lacrimile începură să curgă din ochii lui pe părul ei negru şi creţ.

Ploaia se oprise, iar soarele îşi făcea simţită rezenţa prin cele câteva raze de soare care reuşeau să treacă de zidul negru de nori. Îngerul se ridică încet în picioare, îşi şterse lacrimile, şi ştiu în clipa aceea, că acelea fuseseră ultimele lacrimi pe care le vărsase. Purta în braţe trupul Angelei. Braţele îi atârnau pe lângă corpul perfect. O privi încruntat, apoi îşi ridică ochii spre cerul care se curăţase de nori.

– Prima dată trebuie să te duc pe tine acasă, apoi ... am întâlnire cu cineva ! În Iad ! scrâşni îngerul.

Valvele celor două cilindre se deschiseră, şi lichidele începură să curgă în cilindrul din mijloc, amestecându-se. În acelaşi timp, numărătoarea inversă începu.

 

Îngerul îşi desfăcu aripile, se lăsă uşor în jos, şi apoi ţâşni spre cer, purtând în braţe trupul ei.

Fragment din „Băiatul care a sărit”