A doua zi, când maică-sa intră în camera lui, primul sunet pe care Caesar îl auzi, fu un ţipăt. Primul ţipăt din viaţa lui. Un sunet înfiorător, primul dintr-un lung şir de asemenea sunete care aveau să îi domine prezenţa. Dacă în cazul majorităţii copiilor, asemenea ţipete intervin cu ocazia ruperii de braţe sau de picioare, sau în cazuri ce implică cuţite şi tăieturi adânci, la el era ceva mai curat, mai simplu.
După exact paisprezece minute şi douăzeci de secunde, mama lui dădu buzna în spitalul municipal, ţinându-l strâns în braţe. Îl aruncă[1] pe masa medicului de gardă, cerând să i se spună ce era în neregulă cu el.
Medicul îl privi, şi se dădu înapoi. Apoi îndrăzni să se apropie. Îşi scoase lanterna şi îi verifică vederea. Apoi îl palpă, îi luă pulsul, îi făcu o serie de analize de rutină, şi apoi dădu nişte telefoane. Femeia stătea lângă copilul ei, şi plângea, neînţelegând cum era posibil aşa ceva. Nu că ar fi fost neapărat ceva grav, dar era ... neomenesc. Acesta era singurul semn real că Caesar al ei păţise ceva.
Trebuie să mai menţionăm că doctorul de gardă era un om cu frica lui Dumnezeu, dar cu toate astea, rămase impasibil la teoriile femeii înnebunite. Pur şi simplu i se părea prea fantastică explicaţia ei. Aşa că mai dădu nişte telefoane. Femeia se calmase între timp, cu ajutorul unei injecţii. Îl asculta pe doctor cum vorbea la telefon. Auzi şase „îhâm”-uri, trei „da”-uri, încă un „îhâm”, încă trei „da”-uri, un „nu”, apoi încă un „da”, o pauză prelungă, un „îhâm”, un „da” şi în final un „mulţumesc”, şi apoi medicul trânti receptorul în furcă.
– Deci ?! Ce se întâmplă cu copilul meu ?
– NU ştiu, răspunse medicul dezamăgit. – Nu pot da niciun răspuns concret, fiindcă ... situaţia e fără precedent. Pare sănătos. Fizic nu e nimic în neregulă. Răspunde excelent la stimuli, testele interne au ieşit bine ... Am nevoie de timp.
Femeii îi căzu falca.
– Şi eu ce fac ? Cu el, adică ?
– Nimic. Îl luaţi acasă.
– Nu îl internaţi, nu îl ţineţi aici ? se congestionă ea.
– Nu am pentru ce să îl ţin. Vi-am mai spus, nu e nimic în neregulă cu el. Oricum, nimic detectabil. O să mă interesez, vă promit, să vă anunţ când ştiu ceva. Dar până atunci ... nu e nimic de făcut. Nu se cere nimic. Copilul dumneavoastră e perfect sănătos. Luaţi-l acasă. Vă rog. Şi nu vă mai faceţi griji.
Femeia ieşi, cu copilul în braţe.
Medicul puse iarăşi mâna pe receptor. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu