O sferă imensă îşi vărsa lacrimile de nisip prin universul nepăsător. În jurul ei, celelalte planete priveau soarele cu blândeţe, cu admiraţie, cu plăcere.
Dar sfera albă era conştientă de pericolele soarelui, şi nu îl mai privea de secole ca pe un salvator, ci ca pe un călău. Suprafaţa ei fusese arsă de razele acestuia, asemeni unei foarfece care tunde pleata indiferentă. Locuitorii acestei lumi se refugiaseră sub pământul crăpat şi cristalizat, alb şi nefertil, la umbră, la răcoare, la întuneric.
Totul dispăruse încetul cu încetul – ars, topit, evaporat. Soarele domina acum totul, cu omniprezenţa sa neplăcută şi nedorită. El era acum adevăratul zeu al ţinutului, şi nu vroia nicicum să îşi întoarcă faţa de la suferinţa supuşilor săi.
Ochiul său imens scruta totul, mereu sfidător, şi ceea ce nu putea scruta – distrugea. Nimic nu îi era necunoscut şi nimic nu i se împotrivea. Totul îi era supus şi toţi îi ştiau de frică.
El învârtea sfera după cum vroia, şi o manevra după cum îi era voia. Iar făpturile care avuseseră norocul să fie zămislite sub acest imperiu al luminii, se dădeau din calea a tot ce era alb, şi cald, şi lucitor. Urau soarele şi tot ce reprezenta el.
Luptau împotriva lui, şi dacă s-ar fi putut, şi-ar fi dat şi ultima picătură de sânge pentru ca soarele să fie stropit şi să se stingă odată. Dar, vai, acest lucru nu era sortit să se întâmple. Încă.
Şi în împărăţia sa, toate erau la fel în fiecare zi.
Fragment din „Gotham”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu