Cât de rău se poate sfârşi o zi atât de frumoasă ? Foarte rău, dacă mă întrebaţi pe mine. M-am trezit azi dimineaţă şi mă simţeam ca şi cum aş fi putut face orice. Îmi doream să pun mâna pe telefon şi să îmi schimb după-amiaza. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Cineva (nu sunt sigur exact CINE) nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, sau când ar fi trebuit să fie (...). Aşa că mi-am petrecut ziua singur, mereu singur, mereu singur, ca blocat într-o eroare de timp, într-o buclă fără ieşire, tocmai fiindcă mi se părea că iesirea arată ca intrarea, şi o ocoleam. Ironic faptul că salvarea să semene atât de mult cu condamnarea. Să nu ai curajul să faci ceva tocmai fiindcă ţi se pare că ai numai şanse de eşec ... povestea vieţii mele. Şi când în final curajul îl găseşti, sau, mai bine spus, când nu mai ai nimic de pierdut, trenul a plecat de mult. De fapt, nici nu ştiu de ce mă mai chinui ? Trenul încă nu a plecat, dar eu aşa mă simt. Abandonat, pe peron, cu buzele lipite una de alta, fără să strig ce vreau să strig cu adevărat. Aş putea, dar nu o fac. De ce ? Şi epistola asta ... oricum nu va ajunge acolo unde trebuie. Nu am scris adresa pe ea, fiindcă oricum nu contează. Şi dacă aş scrie-o, tot nu ar ajunge acolo unde trebuie, fiindcă nu sunt The Most Interesting Man in The World (râd – dar numai eu, fiindcă e o glumă privată). Aşa că mă aşez înapoi pe scaun, şi strălucirea din ochi mi se stinge încet ... încet ... încet ...
„Mintea mea în 3 volume”, pagina 40
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu