„Adevărul te va elibera !” - aşa se spunea într-o vreme în care individul era încă în stare să descifreze cu acurateţe adevărata desfăşurare a evenimentelor, fie că lua sau nu parte la ele. Aşa se spunea într-o vreme în care exista un adevăr. Un singur adevăr ! Acum, însă, ceea ce un adevăr eliberează, altul, cu siguranţă va întemniţa [...]
Fragment din „Comentariile celor Opt”
[Segmentul Omnisensuri]
Totalul afișărilor de pagină
luni, 27 septembrie 2010
Abia aştept să ne întâlnim. Să îmi înfăşor braţele în jurul tău, şi să îmi bag capul în scobitura umărului tău stâng. Şi să rămânem aşa, cu inimile ciocnindu-se una de alta. Şi soarele să răsară văzându-ne, să ne privească o zi întreagă, şi să apună tot uitându-se la noi. Şi a doua zi la fel, şi a treia zi la fel, şi tot aşa până când soarele nu va mai răsări într-o bună zi, fiindcă s-a plictisit să privească la acelaşi lucru mereu. Şi am rămâne doar cu luna. Tu, eu, un pachet de ţigări şi o melodie de 13 minute şi câteva secunde. Nu mă pot gândi la altceva.
Ce ai face dacă ai afla într-o zi că diavolul îţi ia sora în braţe şi o strînge cu putere ? Cum te-ai simţi să ştii că cel care ar trebui să te iubească e cel care îţi distruge viaţa ? Totul e ascuns în faţa ochilor tăi. Nimic nu s-a schimbat, dar totul e diferit. Şi nu ştii ce e de făcut. Să scrâşneşti din dinţi, să stângi din ochi, şi să speri că atunci când îi redeschizi, totul va reveni la normal, sau să scormoneşti mai adânc în groapa de gunoi, şi cine ştie ce secrete vei mai descoperi ? Ce ai face dacă mizerabilul adevăr ar depinde de tine ? Ce ar fi dacă cel care îţi zâmbeşte în fiecare dimineaţă înainte de a merge la lucru trebuie ucis ? Ţineţi respiraţia …
Fragment din „Shotgun Wedding”
(de fapt, nu e un fragment per se,
e mai mult un trailer al romanului,
care deocamdata se află în stadiul de producţie)
vineri, 10 septembrie 2010
M-am trezit într-un pat – nu al meu, evident – şi mă întorc spre partea stângă (eu mereu dorm în partea dreaptă a patului), unde văd ceva formă umană cu o claie de păr unsuros şi ondulat, care îi atârnă peste întreaga faţă, dar se opreşte brusc chiar deasupra buzelor. Buzele sunt uscate, totuşi, nu crăpate, dar au un luciu care nu poate fi dat decât de faptul că sunt uscate şi netede. Arată ca o margine a unei felii de grapefruit roşu, uitată pe farfurie de o zi. Apoi forma umană se întoarce spre mine, dar fără să se trezească, îmi pune un braţ peste sâni, şi mă învăluie într-un miros dulceag şi fierbinte, dar nu neapărat neplăcut, care îmi pare familiar, şi mă las cuprinsă de el, şi de braţul lui, şi încet-încet, mă lipesc de pieptul lui. Îi simt respiraţia, şi aud cum mă adulmecă, fără să îşi dea seama – să fie sigur că nimeni nu i-a furat trofeul în timpul nopţii, trebuie să fie vreo reminescenţă din vremurile barbariei declarate făţiş a bărbatului. Mi se pare că e dulce, şi e plăcut să ţi se dea o asemenea atenţie, chiar şi după o seară de somn zbuciumat şi sex făcut pe sedative, dar nu pot rămâne. Mai stau cinci minute, şi studiez camera în care mă aflu. Pereţii sunt de un alb murdar, probabil afumaţi. De-o parte şi de alta a patului se află două ferestre pătrate, acoperite de nişte draperii bleumarin, care nu prea lasă lumina în această grotă foarte originală. Un perete e populat în întregime cu cărţi, altul cu trei afişe de filme cult-clasice înrămate cu un oarecare bun gust, şi într-un colţ, dărăpănat, dar totuşi atrăgător, se află un dulap maro, cu două uşi, pe una din ele atârnând chiloţii mei. Pe jos – parchet, şi din loc în loc, movile de haine care ţin loc de covor, probabil. Mi-am văzut şi geanta de umăr, pe un măldar de cărţi. Realizez că şi noptierele sunt pline de cărţi. Apoi mă loveşte: nu există tehnologie deloc. Nici măcar un radio, în toată camera. Niciun televizor cu plasmă, niciun laptop, niciun celular, nimic. Braţul mă strânge mai tare, mai aproape, ca şi cum ar fi ştiut, stând de pază pentru stăpân, că vroiam să mă ridic. Reuşesc totuşi să mă ridic, şi îmi caut cu privirea hainele. Nu sunt multe – o pereche de blugi, şi un maiou alb, pe lângă perechea de chiloţi pe care o localizasem deja – dar le găsesc destul de greu prin vraiştea care era în cameră, şi nu reuşesc să ies fără să trezesc bestia. Şi când îşi ridică trupul în coate şi îşi dă părul la o parte, îmi amintesc de el. Are ochii verzi, migdalaţi şi fruntea înaltă, şi bea cam mult, dar e un tip cu bun simţ.
Fragment din "Toate femeile plâng"
joi, 9 septembrie 2010
Era o dimineaţă de decembrie, şi m-am trezit devreme – ceea ce nu se prea întâmplă – din cauza soarelui care îmi bătea ca un afurisit în ochi. Am atins cu tălpile parchetul rece şi m-am postat în faţa ferestrei, cu gândul să îi arăt soarelui proverbialul deget, şi mă pregăteam să o fac, când, mi-am dat seama că nu am niciun motiv să fiu supărată. Absolut niciunul. Am privit afară şi mi-am dat seama că iarna nu se gândea să vină prea curând – dacă se mai gândea să vină măcar – şi că era o nouă zi din restul vieţii mele. Şi dacă în mod normal aş fi fost destul de nervoasă pe faptul că nu apucasem să prind ora 2 după-amiaza în pat, eram oarecum bucuroasă, şi mi-am dat seama de faptul că mai câştigasem câteva ore din viaţă, pe care în loc să le pierd lenvind, le puteam transforma în ceva. În orice. Aşa că am făcut o plecăciune în faţa soarelui şi m-am retras.
[...]
Genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă. Să îţi dai seama de ceva ce se petrece cu tine, ceva nociv ... e ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai spune: „Am cancer !”. Şi aşa să fie. Cum spuneam, genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă, şi cu atât mai puţin mi se întâmplă mie. Am o stare ... e mai degrabă o boală, dacă e să o luăm tehnic, care nu îmi permite să iau decizii de cursă lungă, să mă stabilesc într-un loc şi să rămân acolo destulă vreme încât să prind şi eu rădăcini, să mă pot mândri cu statornicia mea, la fel cum fac celelalte fete. Îl consider un defect al meu, un ingredient de bază al persoanei mele, fără de care nu aş putea exista, fără de care nu m-aş imagina. E stresant, recunosc, pentru mine mai mult decât pentru alţii, dar nu se poate fără. Şi culmea, dar nu neaşteptat, există multe fete care ar da orice să aibă ce am eu. Li se pare interesant că nu pot rămâne lângă un tip mai mult de câteva ... săptămâni (în cel mai bun caz), şi sunt plictisite de relaţiile lor monotone din care nu pot nici să scape şi nici să înainteze, şi îmi spun că e ca şi cum ai face o muncă de Sisif. Că e ca şi cum ai repara o maşină care nu mai poate fi scoasă pe drum niciodată, şi tu ştii asta. Eu le spun că mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă acelaşi tip, şi, uneori mi se mai întâmplă şi asta, dar nu durează mult fiindcă din urmă mă prinde uraganul eşecului şi mă ridică pe sus, şi din aer îi fac cu mână tipului din pat, nici nu apuc să îl sărut de „la revedere” că m-a şi îndepărtat de el uraganul. Şi mă ridică tot mai sus, tot mai repede, iar tipul îmi întinde o mână, deşi e evident că nu o mai pot ajunge, şi atunci mă gândesc că poate Kansas nu era chiar aşa un loc interesant, şi uraganul o să mă arunce pe tărâmuri mai colorate, mai umede, mai înalte ... şi când aterizez iarăşi, am senzaţia că am găsit ceea ce căutam, şi că nu voi mai părăsi locul acela în vecii vecilor. Şi nu trece mult până când o fac, iar atunci, primul lucru care îmi trece prin cap e „Cum am putut să cred că am gasit ceea ce căutam ? Era evident că nu puteam staţiona aici decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ce a fost în capul meu ?”. Şi partea cea mai frustrantă e că ... aşa spun de fiecare dată.
Fragment din „Toate femeile plâng”
vineri, 3 septembrie 2010
Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred că fiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personaj distinct în romanul ăla. (oftează) Şi fetiţa ... uitaţi ce scrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc. Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşi până deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat în boală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fi scris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii. Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şirag de cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine. Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu, şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărâse că nu le putea lăsa să zacă în sertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu o cutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Am acceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fi ca şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şi titlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e în rusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie de dinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă ?
Fragment din „Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”
Căci vie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Am pictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pe mine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultat îngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pe piele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-am ascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc în partea întunecată a omului.
Fragment din „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”
care e
Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”
care e
Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”
Lucrurile de genul ăsta îţi fac rău. Te apasă ... nu mereu, ci doar atunci când nu vrei să fii apăsat. Doar atunci când cea mai mică povară te zdrobeşte.
Doar atunci când trebuie să fii aptă de orice altceva.
Doar atunci când zilele sunt frumoase şi soarele apune printre nori purpurii, şi când ţi-e cald, dar ai dori pe cineva lângă tine.
Doar atunci când mâinile îţi sunt fine şi degetele de la picioare răcorite.
Doar atunci când verdele e viu şi muzica se aude încet.
Doar atunci când ploaia bate în geam, în acelaşi timp cu razele soarelui.
Doar atunci când părul ţi-e uns şi stă ciudat.
Atunci când urci în pod şi miroase a lemn vechi.
Când aprinzi un foc şi ninge cu fum.
Când scapi o hârtie, şi ea cade spre tavan.
Când te uiţi în oglindă şi îţi vezi ceafa.
Când ochii au o sclipire de care nu îţi aduci aminte.
Când toţi ştiu ce e cu tine, numai tu habar nu ai.
Când ştii că ce îţi trebuie depinde de tine, şi tu nu faci nimica pentru asta.
Când ţi-e somn şi vrei să dormi, dar deschizi ochii şi alungi somnul.
Când întorci spatele ... ţie.
Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”
Amintiri uzate. Ea nu era decât o cutie plină cu amintiri uzate, cu fotografii care se dezmembraseră de cât le răsfoise şi le răsfoise, şi le mai răsfoise, de un miliard de ori. Nu putea renunţa la ele, stilul acesta de a pierde vremea făcea parte din fiinţa ei. A-şi aduce aminte de „vremurile bune” era la fel de natural ca şi a respira.
Era o boală, de care nu se putea vindeca. Un cancer al memoriei, al timpului, al ei. Era cancerul EI. Ceea ce o definea pe ea, ca persoană, felul ei de a fi, ceea ce avea să îi aducă sfârşitul. Era bomba ei atomică, era epoca ei de gheaţă, era asteroidul ei, supernova ei, cerul ei negru care o îngheţa de frig, iarna ei nucleară, glontele ei. Totul care aducea nimicul. Avea totul, dar nu i-l plăcea. Vroia nimicul, dar încă nu era vremea pentru el. Amintiri uzate ... asta avea. Nu se plictisise de ele, ci doar gandul ca se plictisise de ele o plictisea.
Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”
Stătea cu capul în palme. Între degetele de la mâna stângă atârna o ţigară fumegândă. Afară era soare, iar cerul desenat într-un albastru spre mov, prevestea sosirea unei seri superbe, cu cerul plin de stele şi o lună mare.
„Ce dracu’ fac ?” se întrebă ea.
Ochii îi erau roşii, dar nu vărsase nicio lacrimă. Nu încă. Norii i se adunau în spatele frunţii, şi furtuna se prevedea a fi violentă, dar fără stropi de apă. O furtună sterilă, un vârtej de vânt uscat şi fierbinte, un şuierat prelung şi fără sfârşit, un sunet atât de enervnat încât te face să strângi din fălci până când îţi plesnesc dinţii în gură. Aşa că ...
„Ce dracu’ fac ? Am totul, şi nu am nimic. Am tot ce mi-aş putea dori, dar nu îmi doresc nimic din ce am. Pot să mă iau şi să urc cel mai înalt munte din lume, sau să fac baie într-un lac din Noua Zeelandă, mâine, dacă vreau. Şi aş vrea să vreau. Aş vrea să mai fiu cea de odinioară. Aş vrea să mai trăiesc în zilele în care mai aveam vise şi dorinţe. Ce dracu’ s-a întâmplat cu ele ? Cum le-am pierdut ? Unde le-am pierdut ? Cui i le-am cedat ? Cine mi le-a furat ? De ce nu mă mai încântă să mă plimb de una singură prin parc, pe înserate ? De ce nu mai pot picta ? De ce muzica mi se pare mai lentă decât de obicei ? Am fost oare singură atâta vreme, încât nu mai ştiu cum e altfel ? Am închis oare toate uşile şi am aruncat cheile lor pe fereastră, iar apoi am zidit ferestrele toate ? Am rămas pe dinafară ? Sau am rămas zidită înăuntru ? Nici nu ştiu ce mă sperie mai tare. Nici nu ştiu ce mă sperie, de fapt. Am uitat cu desăvârşire ce sunt, ce eram ... ce îmi plăcea. Nici durerea nu mai are farmecul pe care îl avea. Mi-e indiferentă. Am ajuns să nu mai simt nimic. Am ajuns să nu mai disting culorile sau gusturile. Mă plictisesc lucruri care altădată, fără excepţie, îmi făceau inima să bată de parcă ar fi vrut să iasă din piept. Nu mai dorm, fiindcă nu sunt obosită, şi nu sunt obosită fiindcă nu fac nimic. Iar nimicul pe care totuşi îl fac ... îl fac din inerţie. Trebuie să fiu împinsă doar la începutul zilei, şi funcţionez până seara doar pe acel prim impuls. Mi-am pierdut totul. Minţile, amintirile, plăcerile, totul. Am pierdut tot ce mă defineşte. Mi-e şi frică să îmi privesc degetele. Fac pariu că nici amprente nu mai am. Dacă mă uit în oglindă, ochii mei sunt în trei culori. Părul meu e diferit în fiecare zi. Sunt o altă persoană de la o zi la alta. Hm ... ca în piesa aia de la The Verve ... şi a doua zi când mă trezesc, îmi aduc aminte CINE am fost, şi CE am fost, dar nu mă pot ţine de eul meu de ieri, fiindcă altul i-a luat locul. Şi eul de azi vrea să trăiască. Vrea să experimenteze. Vrea să îşi exprime dorinţele. Apoi vine altul. Şi altul, şi altul, până când am trecut prin toţi, şi toţi au trecut prin mine. Şi m-am plictisit să fiu vasul lor de croazieră. Să fiu păpuşa prin care toţi îşi proiectează frustrările, prin care toţi îşi trăiesc angoasele, prin care toţi experimentează şi prin care toţi îşi permit să faca greşeli şi să calce strâmb. Vreau să fiu cea de acum un an. Vreau să fiu cea de acum 3 ani. Îmi doresc să fiu cea de ieri, şi să îmi doresc acelaşi lucru pe care mi-l doresc şi acum. Vreau să pot să mă ţin de un gând, să nu mă părăsească odată cu venirea serii. Ce dracu’ fac ? Am plecat de acasă, am traversat un ocean, sunt în mijlocul lumii, dar toate astea le-am făcut ... de ce ? Nimic nu s-a schimbat. De fapt, totul s-a înrăutăţit. Credeam că am nevoie de el, dar nu am nevoie de el. Nu am nevoie de nimeni. Aş vrea să am nevoie de el, de oricine, dar nu am nevoie de nimeni. Pentru mine oamenii au devenit nişte obiecte cu care mă distrez atunci când mă plictisesc, apoi îi arunc în vreun colţ de cameră, ca pe nişte jucării. Ce dracu’ fac ? Nu ştiu. Nu cred că am ştiut vreodată. Nu sunt pregătită. Nu mă simt pregătită să ies afară, să iau în piept lumea. Credeam că sunt puternică, dar, de fapt ... nu era vorba de putere, era vorba de depărtarea realităţii. Credeam că ziua în care va trebui să ies cu adevărat afară era mult mai îndepărtată, în timp. Cât m-am înşelat ... Iar acum că ziua e aici, mă simt luată pe nepregătite. Mă simt trasă pe sfoară, fraierită de timp. Totul e frumos în jurul meu, şi ştiu asta ... dar ... nu o simt. Frumuseţea a devenit un automatism pentru mine. O recunosc, dar nu o mai pot trăi.”
Aruncă ţigara şi simţi cum lacrimile începeau să îi curgă nestăvilite pe obraji.
Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”
Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 12 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !
Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică paturi şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.
Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)
Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.
Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.
Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.
Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul a rămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingă televizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cum am spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie. Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?
Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.
Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită.De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.
Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”
Când pierzi ceva, cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să stai. Să ai timp să te gândeşti la toate greşelile pe care le-ai făcut, la toate gropile în care ai călcat, la tot ce puteai schimba, la tot ce ai avut în faţa ochilor (sau, pentru alţii, a inimii) şi nu ai luat în seamă.
Apoi urmează partea grea.
Să îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, doar că tu eşti cu ochii mai larg deschişi.
Şi acum urmează partea cea mai grea.
Să îţi dai seama că toate astea puteau fi evitate, cu un minim de efort. Şi că nu mai poţi face nimic. Ai timp din belşug, dar nu ca să schimbi situaţia, ci doar să o suporţi aşa cum e.
cosmin1003: că tot ce am primit era doar un împrumut
X: şi ce greu mi se părea să înapoiez
cosmin1003: iar dimineaţa, eram obosit de plâns
cosmin1003: cer de sticlă, nori mânjiţi şi soare adormit
X: ...
Îi lipseau multe. Las-o dracului pe prietenă, ei îi lipseau multe. Se obişnuise în ultima vreme cu foarte puţin, de fap cu nimic, dar asta nu era o scuză. Îşi aducea aminte de vremurile cănd nu apuca să facă nimic de cât timp îşi petrecea distrându-se. Nu neapărat la propriu, dar simţindu-se bine, oricum. În fond, plăcerea – în orice formă a ei – era singurul lucru de care omul nu credea să se poată plictisi.
Îi lipseau ieşirile neprogramate cu prietenii, când stătea prin oraş până se făcea dimineaţă, îi lipseau plimbările pe înserate, când o prindea ploaia în oraş şi se refugia (împreună cu el?) sub umbrelele magazinelor de pe bulevard, şi sprijinea vitrinele prăfuite în timp ce ploaia răvăşea oraşul. Apoi o lua iarăşi pe stradă în timp ce pavajul umed răspândea un miros de libertate şi de posibilităţi neţărmuite. Numai timp să ai. Iar acum avea timp, dar, din nu ştia ce motiv, orice altceva dispăruse. Îi lipsea să stea tolănită pe o bancă, de-a lungul, (cu capul în poala lui ?) şi să inspire mirosul de vară, de scoarţă de copac, de bătaie a aripilor porumbeilor care îşi făceau veacul pe acolo ca nişte vagabonzi migratori.
Îi lipsea îngheţata, fântânile arteziane, dansul în aer liber şi paharul cu gheaţă multă, pe fundul căruia se afla de obicei ceva ce conţinea alcool.
Şi sexul – Dumnezeule Sfinte Cristoase – sexul (cu el ?)... ce mult îi lipsea. Îl putea găsi oriunde, practic nelimitat şi de calitate cel puţin decentă. Dar nici asta nu o impresiona. Ar fi vrut să îşi ţină picioarele deschise şi cineva să facă toată treaba. Să se mişte şi pentru ea. Nah ... asta nu. Nu încă. Dar cât va mai trece până când ochii ei nu vor mai observa cum băieţii se uită după ea, cum îşi ling buzele şi scrâşnesc din dinţi, gândindu-se în secret la cum să o stăpânească, la cum să o subjuge şi să o facă să transpire fără să se dezbrace măcar ? La cum să o facă să se întrebe cum de putuse să stea atât de mult fără aşa ceva. Cât va mai trece până când carnea o să renunţe de la sine să îşi mai ceară plata ? Da, observase toate astea, nu era proastă şi nici oarbă, cu toate că nu se putea spune că ar fi avut vreun talent special în materie. Era evident, evident. Evident pentru toţi şi pentru ea, mai ales pentru ea, pentru toţi în afară de ea.
Îi lipsea sărutul pe obraz ... nici nu ştia de unde îi venise acest gând, dar era unul foarte îndepărtat, vechi, prăfuit şi uscat, şi nu mai fusese umezit de nişte buze (ca ale lui?) de nici nu mai ştia de când ...
De când fusese o fetiţă mică. Nu la propriu. Dar şi la propriu.
Frafment din “Nimic: o nouă poveste a obsesiei”
Singurul lucru pe care mi-l doresc este sa îţi urmezi inima, nu stomacul (...).
Să stai cu cineva pe care te minţi că îl iubeşti numai fiindcă îţi dă impresia că ai ceva de făcut. Să porţi discuţii cretine cu cineva fiindcă timpul trece mai repede dacă eşti nervos. Să faci sex toată ziua fiindcă nu este nimic altceva de făcut. Avea impresia că îl furase pe blond numai din capriciu. Începea să îi pară rău pentru fosta lui. Ea măcar îl vroia şi avea ce face cu el. Dar ea ? Ea îl furase iar acum îşi dădea seama că nu are la ce să îl folosescă. Sigur, arăta bine şi era deştept, şi chiar amuzant, dar ... nu în felul în care îi plăcea ei. Aşa ajunsese la concluzia că existau mai multe feluri de a fi inteligent şi de a fi amuzant. Se simţea ca un copil răsfăţat. Unul care primeşte orice vrea, oricând vrea, fără vreun efort serios, iar apoi se plictiseşte repede de acel ceva şi îl aruncă. Dar dacă asta era adevărat, atunci de ce se simţea ca şi cum nu avea nimic ? De ce starea ei permanentă era cea de nemulţumire, de neîmplinire ? De ce se simţea goală pe dinăuntru ? Abandonată ? Nepotrivită pentru oricine ?
Fragment din „Nmic: o nouă poveste a obsesiei”
Se spunea mereu cîte o poveste la focul de tabără. Mereu aceeaşi poveste. Despre un băiat, plăpând şi cu părul negru, tăcut şi calm. Mergea ca şi cum avea tot timpul din lume. Vocea îi era caldă, şi fermă, ca şi cum trecuse prin zece vieţi de oameni, deşi avea numai treisprezece ani.
Nu avea prieteni. Oricum, nu genul de prieteni pe care lumea să îi ia în serios. Nu mergea la dansuri, nu cânta în gura mare în corul şcolii, şi nu îşi pierdea după-amiezile alergând după câini sau plimbându-se cu bicicleta. Era mereu curat, mereu mergea undeva, deşi nimeni nu ştia niciodată unde, şi purta mereu ochelari. Ochelari de soare.
Nu vorbea cu nimeni mult, dar nici nu era expeditiv. Crescuse fără mamă, şi, mulţi ar spune, şi fără tată. Locuia în casa aceea verde de la colţul străzii, la capătul oraşului, şi uneori privea pe fereastră, la copii care se jucau pe stradă. Îi privea nu cu tristeţe, ci ... curios, de parcă nu înţelegea pe deplin ce făceau ei acolo. Din când în când unul dintre ei îl vedea, şi îi făcea cu mâna. El răspundea salutului, apoi se retrăgea după perdea, şi nimeni nu îl mai vedea până a doua zi, când zgomotul copiilor îl atrăgea iarăşi la fereastră.
Când stătea în casă, nu îşi petrecea ore întregi în faţa televizorului, ca un zombie cu creierul spălat. Nu asculta radioul, şi nu se juca cu jocurile video. În schimb, răsfoia tot felul de cărţi cu coperţi cartonate şi macabre, cu titluri de care tinerii nu se ating de obicei până la vârsta de douăzeci de ani.
Îi plăcea să desenze hărţi la scară, copiindu-le din atlasuri, şi să producă palme mobile din LEGO, cu degete care se puteau încleşta, cu falange proporţionate şi mişcări acţionate de scripeţi din fibră elastică.
Mereu ştia ce să spună unei fete, dacă ea era interesată, pe de altă parte, niciodată nu era el interesat, şi asta tăia elanul oricui.
Mereu se plimba singur pe stradă, şi dacă cineva ar fi avut curajul să intre în vorbă cu el, persoana aceea regreta curajul nesăbuit în următoarele câteva minute.
Un copil foarte bizar. Cumva dornic, dar oarecum reţinut. Bătrânul cu care trăia era şi el retras, dar nu atât de retras ca şi băiatul. Se credea că bătrânul era un fel de îndrumător al băiatului, un pregătitor, dar pentru ce îl pregătea, nimeni nu ştia. Copilul era mereu în centrul unei atenţii pe care puţini o caută cu mintea limpede, şi nimeni nu o vroia, odată ce era găsită.
Problemele se ţineau scai de el. Ar fi fost un fascinant exemplu de personalitate introvertită, dacă ar fi fost, într-adevăr, un introvertit. Dar nu era. Toată retragerea lui, toată izolarea lui era ceva programat, ceva stabilit, şi el nu deroga de la ea pentru nimic în lume. Era ca şi cum ştia dinainte ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt acel inel de singurătate. Nu, nu ca şi cum ar fi ştiut dinainte – ca şi cum ar mai fi păţit-o înainte.
Ce poate fi atât de groaznic încât să facă un copil în floare vârstei să se lepede de cei asemeni lui, de cei cu care ar trebui să îşi trăiască viaţa, şi alături de care ar trebui să se bucure de fiecare zi, pe rând, şi să se retragă în spatele unei perdele şi în spatele unor ochelari negri, de unde să sufere într-o tăcere sfâşietoare, povara singurătăţii ?
Închise ochii, şi trase aer în piept, încet ... încet ... apoi îşi prinse cu mâna stângă lobul urechii stângi. Cercelul – un bob de aur – era plăcut la atingere. Fără început, fără sfârşit, ar fi putut să îşi plimbe degetul peste el o eternitate. Apoi palma coborî pe umăr, atingând în cădere gâtul. Îşi masă puţin tendonul apoi degetele i se îndreptară spre adâncitura de sub gât. De acolo, spre primul nasture al cămăşii ei verzi cu dungi albe, fine. Nasturele se desfăcu repede, era mic şi alunecos. Următorul cedă la fel de repede. Al treilea ... al patrulea ... până când aerul ce pătrundea prin fereastra deschisă putu să îi lingă abdomenul, să îl facă să se crispeze de la răcoare. Se descheie la şliţul blugilor, dar rămase aşa. Închise uşa dulapului, fiindcă îşi aduse aminte că de ea era prinsă o oglindă mare. Când uşa se trânti, imaginea din oglindă tremură puţin, dar se opri brusc. Şi atunci se văzu.
De când nu se mai admirase în oglindă ? Cum de o asemenea îndeletnicire, capabilă să înfulece uneori şi ore întregi, cum de îi scăpase ?
Privirea începu de jos. Îşi văzu degetele de la picioare, mici şi drăgălaşe, albe, cu unghiile date cu un lac roz, uşor transparent, neostentativ. Le mişcă uşor, şi le văzu cum prinseră viaţă abia ieşite de sub blugi. Apoi urmară picioarele, destul de lungi pentru înălţimea ei, dar frumoase, cu toate astea. Şoldurile curbate subtil, se terminau într-o talie pe care mereu şi-ar fi dorit-o mai subţire, dar neavând vreodată determinarea necesară să transforme visul în ralitate ... se mulţumea şi cu cea pe care o avea. Apoi trupul îi urca într-un V, putând să observe linia mediană a abdomenului, şi tremurul ei aproape imperceptibil, diafragma de sub sânii care împungeau cămaşa, şi o ţineau să nu se desfacă cu totul. Apoi iarăşi adâncitura aceea de sub gât, trăsătura ei cea mai personală, fiindcă o obseda, şi mereu o compara. Când fusese mică, o considerase un defect, dar, la un moment dat cineva – un tip, evident – îi spusese că lui i se părea că nu are nimic mai frumos pe tot corpul ca adâncitura aceea. Şi, cum ea sperase – ca orice fată – ca la un moment dat cineva să vadă frumuseţe acolo unde ea ofta, crezând că vede defect, din acel moment, începuse, în secret, să considere acea adâncitură ca fiind arma ei secretă. Ca un feromon vizibil, dar de care nimeni nu era conştient, îşi etala gâtul, cu adâncitura lui, uneori discretă, alteori mai evident decât evidentul, dar mereu oamenii – tipii, evident – observau schimbarea. Şi dacă în mod normal părerea ei despre capacităţile de observaţie ale bărbaţilor nu era una chiar bună, trebuia să recunoască faptul că, atunci când ceva era destul de important, deschideau ochii. O alarmă le pornea în cap, – sau la prohab – şi ştiau să deschidă ochii.
De la fatidica armă îşi ridică privirea albastră spre bărbie, apoi spre buzele subţiri şi vinete, uşor crăpate – „am avut o zi grea” – apoi spre nasul subţire, şi în final, privirile li se întâlniră.
Atunci îşi lăsă capul pe spate, încet, de parcă îi era frică să nu îşi rupă gâtul, şi cu degetele, trase uşor cămaşa de pe umeri. Aceasta căzu pe podea fără zgomot. Atunci, îşi înfipse degetele în marginea blugilor, şi îi împinse în jos, câte o parte o dată, mişcându-şi teatral şoldurile, ca şi cum i-ar fi fost greu. Rămase în chiloţi. Erau albi, cu floricele galbene şi albastre. Talpa dreaptă i se sui instinctiv peste laba piciorului stâng, şi un genunche i se îndoi. Îi plăcea ce vedea. Îşi puse palmele pe şolduri şi le mişcă în sus şi în jos. La un moment dat, unul dintre degetele de la mâna dreaptă trecu pe sub chilot şi îl trase puţin în jos. Ochii îi sclipiră şi îşi dădu seama că, pentru prima dată în săptămâni, se distra. Era răvăşitoare. Dacă el ar putea-o vedea acum ...
Fragment din „Nimic: o nouă poveste a obsesiei”
Alec îi trase un pumn în burtă. Băiatul se aplecă puţin cu palmele pe abdomen, şi pleoapele i se deschiseră încet, dezvăluind ochii ascunşi cu atâta sârguinţă. Alec amuţi şi înlemni. Faţa i se transformase într-o mască a disperării. Caesar se ridică, cu un rictus de durere desenat pe buzele şi pe bărbia lui. Numai pe ochi nu. Ochii aceia păreau că nu sunt în stare să cunoască durere sau frică, indiferent de poziţia sprâncenelor. Alec se dădu înapoi câţiva paşi, în timp ce Caesar se îndrepta de spinare, revenindu-şi după lovitura primită. Apoi se apropie de Alec. Strânse pumnul şi scrâşni din dinţi. Bătăuşul încercă să spună ceva, dar buzele i se mişcau în gol, ca ale unui peşte pe uscat. Pa-pa-pa-pa ...
– Nu te apropia de mine ! reuşi în final să ţipe.
Se aflau la marginea drumului, iar acesta era mărginit de un parapet de ciment înalt de jumătate de metru.
Alec începu să se isterizeze. Ochii aceia îl priveau, îl străpungeau, îl făceau să se simtă vinovat, şi nu îi putea înfrunta, nici măcar la cei 7 ani ai săi. Făcu un pas înapoi, un pas mare, şi talpa pantofului îi alunecă pe zăpada bătătorită. Se dezechilibră şi căzu pe spate. Dog-tag-urile de la gâtul lui zăngăniră, clinchetul lor era singurul sunet care se auzea.[1] Dădu cu ceafa de marginea parapetului, şi apoi căzu jos. O baltă de sânge începu să se lăţească sub capul lui. Angelica începu să ţipe.
Caesar se aplecă şi îşi luă ochelarii din zăpadă. Şi-i potrivi pe ochi, şi apoi se postă în mijlocul drumului, să oprească o dubă care tocmai trecea pe acolo. Şi făcu totul cu cel mai mare calm, având în vedere că tocmai ucisese.
Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”
[1]Fuseseră ale beţivanului de taică-său, în armată.
Să te trezeşti la ora 9:47. Primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii să fie telefonul cu ceas, care stă mereu pe partea dreaptă. Să simţi că nici afară şi nici în sufletul tău nu se anunţă o zi plăcută. Se leneveşti ca să uiţi de lenevit, şi apoi să pipezi o ţigară. Să priveşti pe geam, afară, şi să vezi numai mizerie, iar apoi, urmărind fumul care îţi iese din gură ... şi el o mizerie. O zi identică cu cea de ieri, şi probabil cu nimic mai fericită decât cea de mâine. Să îţi fie dor, dar şi asta să te plictisească, fiindcă s-a mai întâmplat şi ieri. Să fie ora 10:40, şi să aprinzi calculatorul, numai pentru a uita de el timp de trei ore, sperând că îţi va spune ceva. Cea mai tare invenţie a secolului, dar nu ştie nimic. Să te uiţi la un episod din vreun serial care ar trebui să te scoată din monotonie, dar fără să reuşească, şi apoi să mai pipezi o ţigară. Să fie trecut de prânz, şi să trebuiască să găteşti. Vrei să le spui şi ce ai gătit ? Tocăniţă de pui, cu cartofi. Să îţi placă să găteşti, fiindcă îţi aduce aminte de el, că lui îi plăcea ca tu să găteşti. Să cureţi puiul de piele şi cartofii de coajă, şi să prepari tocaniţa. Doar din 20 în 20 de minute să mai trebuiască să adaugi apă. Să te întristezi din nou. Nu e la fel de plăcut să găteşti pentru tine cum e să găteşti pentru voi. Să îţi aduci aminte de o dată când aţi mâncat împreună, demult, iar el înfuleca ca un barbar, cu plăcere şi apreciind orice i se punea în farfurie, fiindcă era gătit de tine. Şi să îţi stârnească un sentiment matern. Să se facă ora 17, şi să vină ai tăi acasă, să mâncaţi şi apoi să băgaţi cot la cot două-trei ţigări, una după alta. Să te streseze apoi cu veşnica discuţie cum că „ar trebui să îţi cauţi un job, pentru că nu îţi bate singur la uşă”. Să te întorci la serialul tău idiot. Iar după câteva episoade, să te ia somnul, şi să dormi. Să te trezeşti la ora 19:30, şi să vezi că ţi-a scris Bianca un mesaj. Să o vezi că e bine dispusă, în timp ce tu nu faci altceva decât să te chinui să uiţi ce s-a întâmplat cu o zi înainte. Să vorbeşti puţin cu ea, şi să vă hotărâţi că faceţi clătite. Să mergi apoi la ea. Să te prefaci că eşti bine, şi te prefaci atât de bine, încât şi tu crezi că eşti bine. Iar ea să facă clătitele, în timp ce tu stai în hamac şi urmăreşti „Ultimele Zile ale lui Yaser Arafat”. Iar apoi să mâncaţi clătitele. Ţie nu îţi plac dulciurile, dar clătite ai mânca la micul-dejun, prânz şi cină.
Şi să îl urăşti şi mai tare pentru toate astea. Fiindcă te-a lăsat singură. Fiindcă te-a făcut să îl iubeşti cândva. Fiindcă soarele nu mai iese de după norul din faţa casei tale.
De câte ori mă gândesc la ea, îmi pot auzi sângele cum vuieşte prin tâmple, şi muşchii cum îmi strâng oasele, şi mă trezesc că respir greu, de parcă tocmai am descărcat o tonă de nisip cu găleata. Timpul trece spre ziua de mâine, mai bine spus ţâşneşte spre mâine numai ca să îmi demonstreze că nici acea zi nu e ziua mea norocoasă. Că încă nu am găsit curajul de a accepta respingerea, de a accepta că, de fapt, nu merit, că nu O merit, că nici nu se gândeşte la mine, dacă a făcut-o vreodată, că m-am amăgit singur, şi că asta e răsplata visătorului idiot, asta e răsplata pentru că am devenit ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. De fapt, toţiajungem în punctul acesta la un moment dat, iar dacă se întâmplă să NU se întâmple asta, atunci putem spune fără regret că viaţa noastră nu e decât o cutie goală.. Eu încă mai aştept ca viaţa să mi se umple, iar dacă de la sine nu se va întâmpla acest lucru, sper să găsesc curajul şi determinarea să o umplu eu. Şi nu ştiu de ce, dar presimt că eu voi fi cel care va trebui să facă asta. În fond, dacă vrei ceva făcut cum trebuie, fă-l singur. (...) Poate că ea nici nu mă (mai) ia în considerare. De oricâtă singurătate ai avea parte, niciodată nu e de ajuns să te facă să îţi dai seama că ... nu îţi place să fii singur. Ori de câte ori ţi se pare că e bine să fii singur, adu-ţi aminte de cuvintele astea: singurătatea face un singur lucru – te amorţeşte, şi îţi amorţeşte si sufletul.
Ea e cea mai perfecta. Şi chiar dacă ştiu că ceea ce tocmai am scris e o mare prostie, fiindcă „perfectă” nu are grad de comparaţie, aş vrea să militez pentru introducerea unui asemenea grad de comparaţie pentru „perfectă”, fiindcă „perfectă” nu e de ajuns pentru a o descrie. Na, uite că am contribuit şi eu la îngroşarea folclorului în materie de idolatrizare şi iubire. Ea e ca materia cu nouă dimensiuni. Singura care o poate descrie e matematica. Limajul omului nu se descurcă cu aşa ceva. Pot numai să mă învârt în jurul ei, şi să sper că o să mă observe, şi că totul va fi bine în final ...
Cât de rău se poate sfârşi o zi atât de frumoasă ? Foarte rău, dacă mă întrebaţi pe mine. M-am trezit azi dimineaţă şi mă simţeam ca şi cum aş fi putut face orice. Îmi doream să pun mâna pe telefon şi să îmi schimb după-amiaza. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Cineva (nu sunt sigur exact CINE) nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, sau când ar fi trebuit să fie (...). Aşa că mi-am petrecut ziua singur, mereu singur, mereu singur, ca blocat într-o eroare de timp, într-o buclă fără ieşire, tocmai fiindcă mi se părea că iesirea arată ca intrarea, şi o ocoleam. Ironic faptul că salvarea să semene atât de mult cu condamnarea. Să nu ai curajul să faci ceva tocmai fiindcă ţi se pare că ai numai şanse de eşec ... povestea vieţii mele. Şi când în final curajul îl găseşti, sau, mai bine spus, când nu mai ai nimic de pierdut, trenul a plecat de mult. De fapt, nici nu ştiu de ce mă mai chinui ? Trenul încă nu a plecat, dar eu aşa mă simt. Abandonat, pe peron, cu buzele lipite una de alta, fără să strig ce vreau să strig cu adevărat. Aş putea, dar nu o fac. De ce ? Şi epistola asta ... oricum nu va ajunge acolo unde trebuie. Nu am scris adresa pe ea, fiindcă oricum nu contează. Şi dacă aş scrie-o, tot nu ar ajunge acolo unde trebuie, fiindcă nu sunt The Most Interesting Man in The World (râd – dar numai eu, fiindcă e o glumă privată). Aşa că mă aşez înapoi pe scaun, şi strălucirea din ochi mi se stinge încet ... încet ... încet ...
ALEXIA stătea pe balcon. Vacanţa era pe terminate şi se plictisea. Nu mai era nici vreme de plajă, cu discotecile o lăsase mai uşor, ca să nu îşi atragă urgia tatălui ei pe cap. Singurele lucruri pe care le mai făcea era să se plimbe prin oraş cu câinele ei, Câine, şi să citească, dacă dădea peste ceva cărţi bune prin biblioteca sterilă a părinţilor.
Dar astăzi nu se plimbă prin oraş cu Câine şi nici nu citi nimic. Stătea rezemată de balustrada balconului, şi se gândea la palma pe care i-o trase vecinului în urmă cu o zi. Îşi amintea că apoi se întoarse în camera ei şi plânse în hohote cam un sfert de oră.
Apoi se gândise la el. Era ceva în legătură cu el, care mereu o făcuse un pic geloasă pe dama aceea cu care se afişa el în public. Şi mereu o enervase faptul că el nu se uita niciodată la ea. Sigur, înainte era mică – avea doar 10 ani când se mutaseră. Dar crescuse, se împlinise. Toată lumea i-o spunea, de la mic la mare, bărbaţi şi femei. Nimeni nu se sfia să îi admire curbele feselor ferme sau tăietura uşor şerpuită a abdomenului, atunci când purta tricouri strâmte.
Nimeni, în afară de EL.
Pentru el nu exista. Şi deşi nu observase asta decât recent – adică în urmă cu o zi –, i se părea că trăieşte cu decepţia asta de când e lumea. Cum era posibil ca unui bărbat care o are în faţă toată ziua, să nu îi scape – din greşeală măcar –, o laudă la adresa ei ?
Acest lucru era dincolo de puterea ei de înţelegere. Şi totodată, acesta era marele mister care o atrăgea spre el. Acesta era marele mister care o făcea să se întrebe noaptea, când degetele i se strecurau prin chiloţei, oare cum îi arată abdomenul, oare el cum strânge în braţe o femeie cu care face dragoste ... Întrebări pe care nu şi le punea în legătură cu majoritatea. Ceilalţi erau triviali. Îi spuneau ce „cur bombat ai” sau „ce picioare de balerină ţi-a dăruit maică-ta” sau pur şi simplu, un „ce te-aş fute” aruncat la beţie, atunci când, de nervi, nu mai ştiau cum să o abordeze, cum să o facă să le sară în pat.
Chestii de genul acesta nu o mai interesau de mult.
Dar să nu fii băgată în seamă când meritai asta cu desăvârşire ... asta era altă poveste. Una pe care nu o cunoştea ... încă.
Era familiarizată cu regula psihologică conform căreia, dacă ceva era repetat de destul de multe ori, devenea un adevăr, şi era conştientă că posibilitatea ca ea să fie urâtă, dar lumea să îi spună că e frumoasă nu putea fi exclusă. Cu toate astea, aceste gânduri sfârşeau prin a fi gonite. Cum putea lumea să îi joace aşa o festă ? Cum putea să adune atâtea laude şi atâta admiraţie, de la toţi din jurul ei, dacă nu era un sâmbure de adevăr în spusele lor ?
Privi spre oraş, cum luminile i se aprindeau, şi seara se lăsa peste el, punctuală, ca întotdeauna.
