Se spunea mereu cîte o poveste la focul de tabără. Mereu aceeaşi poveste. Despre un băiat, plăpând şi cu părul negru, tăcut şi calm. Mergea ca şi cum avea tot timpul din lume. Vocea îi era caldă, şi fermă, ca şi cum trecuse prin zece vieţi de oameni, deşi avea numai treisprezece ani.

Nu avea prieteni. Oricum, nu genul de prieteni pe care lumea să îi ia în serios. Nu mergea la dansuri, nu cânta în gura mare în corul şcolii, şi nu îşi pierdea după-amiezile alergând după câini sau plimbându-se cu bicicleta. Era mereu curat, mereu mergea undeva, deşi nimeni nu ştia niciodată unde, şi purta mereu ochelari. Ochelari de soare.

Nu vorbea cu nimeni mult, dar nici nu era expeditiv. Crescuse fără mamă, şi, mulţi ar spune, şi fără tată. Locuia în casa aceea verde de la colţul străzii, la capătul oraşului, şi uneori privea pe fereastră, la copii care se jucau pe stradă. Îi privea nu cu tristeţe, ci ... curios, de parcă nu înţelegea pe deplin ce făceau ei acolo. Din când în când unul dintre ei îl vedea, şi îi făcea cu mâna. El răspundea salutului, apoi se retrăgea după perdea, şi nimeni nu îl mai vedea până a doua zi, când zgomotul copiilor îl atrăgea iarăşi la fereastră.

Când stătea în casă, nu îşi petrecea ore întregi în faţa televizorului, ca un zombie cu creierul spălat. Nu asculta radioul, şi nu se juca cu jocurile video. În schimb, răsfoia tot felul de cărţi cu coperţi cartonate şi macabre, cu titluri de care tinerii nu se ating de obicei până la vârsta de douăzeci de ani.

Îi plăcea să desenze hărţi la scară, copiindu-le din atlasuri, şi să producă palme mobile din LEGO, cu degete care se puteau încleşta, cu falange proporţionate şi mişcări acţionate de scripeţi din fibră elastică.

Mereu ştia ce să spună unei fete, dacă ea era interesată, pe de altă parte, niciodată nu era el interesat, şi asta tăia elanul oricui.

Mereu se plimba singur pe stradă, şi dacă cineva ar fi avut curajul să intre în vorbă cu el, persoana aceea regreta curajul nesăbuit în următoarele câteva minute.

Un copil foarte bizar. Cumva dornic, dar oarecum reţinut. Bătrânul cu care trăia era şi el retras, dar nu atât de retras ca şi băiatul. Se credea că bătrânul era un fel de îndrumător al băiatului, un pregătitor, dar pentru ce îl pregătea, nimeni nu ştia. Copilul era mereu în centrul unei atenţii pe care puţini o caută cu mintea limpede, şi nimeni nu o vroia, odată ce era găsită.

Problemele se ţineau scai de el. Ar fi fost un fascinant exemplu de personalitate introvertită, dacă ar fi fost, într-adevăr, un introvertit. Dar nu era. Toată retragerea lui, toată izolarea lui era ceva programat, ceva stabilit, şi el nu deroga de la ea pentru nimic în lume. Era ca şi cum ştia dinainte ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt acel inel de singurătate. Nu, nu ca şi cum ar fi ştiut dinainte – ca şi cum ar mai fi păţit-o înainte.

Ce poate fi atât de groaznic încât să facă un copil în floare vârstei să se lepede de cei asemeni lui, de cei cu care ar trebui să îşi trăiască viaţa, şi alături de care ar trebui să se bucure de fiecare zi, pe rând, şi să se retragă în spatele unei perdele şi în spatele unor ochelari negri, de unde să sufere într-o tăcere sfâşietoare, povara singurătăţii ?

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”