Era o dimineaţă de decembrie, şi m-am trezit devreme – ceea ce nu se prea întâmplă – din cauza soarelui care îmi bătea ca un afurisit în ochi. Am atins cu tălpile parchetul rece şi m-am postat în faţa ferestrei, cu gândul să îi arăt soarelui proverbialul deget, şi mă pregăteam să o fac, când, mi-am dat seama că nu am niciun motiv să fiu supărată. Absolut niciunul. Am privit afară şi mi-am dat seama că iarna nu se gândea să vină prea curând – dacă se mai gândea să vină măcar – şi că era o nouă zi din restul vieţii mele. Şi dacă în mod normal aş fi fost destul de nervoasă pe faptul că nu apucasem să prind ora 2 după-amiaza în pat, eram oarecum bucuroasă, şi mi-am dat seama de faptul că mai câştigasem câteva ore din viaţă, pe care în loc să le pierd lenvind, le puteam transforma în ceva. În orice. Aşa că am făcut o plecăciune în faţa soarelui şi m-am retras.

            [...]

            Genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă. Să îţi dai seama de ceva ce se petrece cu tine, ceva nociv ... e ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai spune: „Am cancer !”. Şi aşa să fie. Cum spuneam, genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă, şi cu atât mai puţin mi se întâmplă mie. Am o stare ... e mai degrabă o boală, dacă e să o luăm tehnic, care nu îmi permite să iau decizii de cursă lungă, să mă stabilesc într-un loc şi să rămân acolo destulă vreme încât să prind şi eu rădăcini, să mă pot mândri cu statornicia mea, la fel cum fac celelalte fete. Îl consider un defect al meu, un ingredient de bază al persoanei mele, fără de care nu aş putea exista, fără de care nu m-aş imagina. E stresant, recunosc, pentru mine mai mult decât pentru alţii, dar nu se poate fără. Şi culmea, dar nu neaşteptat, există multe fete care ar da orice să aibă ce am eu. Li se pare interesant că nu pot rămâne lângă un tip mai mult de câteva ... săptămâni (în cel mai bun caz), şi sunt plictisite de relaţiile lor monotone din care nu pot nici să scape şi nici să înainteze, şi îmi spun că e ca şi cum ai face o muncă de Sisif. Că e ca şi cum ai repara o maşină care nu mai poate fi scoasă pe drum niciodată, şi tu ştii asta. Eu le spun că mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă acelaşi tip, şi, uneori mi se mai întâmplă şi asta, dar nu durează mult fiindcă din urmă mă prinde uraganul eşecului şi mă ridică pe sus, şi din aer îi fac cu mână tipului din pat, nici nu apuc să îl sărut de „la revedere” că m-a şi îndepărtat de el uraganul. Şi mă ridică tot mai sus, tot mai repede, iar tipul îmi întinde o mână, deşi e evident că nu o mai pot ajunge, şi atunci mă gândesc că poate Kansas nu era chiar aşa un loc interesant, şi uraganul o să mă arunce pe tărâmuri mai colorate, mai umede, mai înalte ... şi când aterizez iarăşi, am senzaţia că am găsit ceea ce căutam, şi că nu voi mai părăsi locul acela în vecii vecilor. Şi nu trece mult până când o fac, iar atunci, primul lucru care îmi trece prin cap e „Cum am putut să cred că am gasit ceea ce căutam ? Era evident că nu puteam staţiona aici decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ce a fost în capul meu ?”. Şi partea cea mai frustrantă e că ... aşa spun de fiecare dată.

Fragment din „Toate femeile plâng”