Oglinda

Închise ochii, şi trase aer în piept, încet ... încet ... apoi îşi prinse cu mâna stângă lobul urechii stângi. Cercelul – un bob de aur – era plăcut la atingere. Fără început, fără sfârşit, ar fi putut să îşi plimbe degetul peste el o eternitate. Apoi palma coborî pe umăr, atingând în cădere gâtul. Îşi masă puţin tendonul apoi degetele i se îndreptară spre adâncitura de sub gât. De acolo, spre primul nasture al cămăşii ei verzi cu dungi albe, fine. Nasturele se desfăcu repede, era mic şi alunecos. Următorul cedă la fel de repede. Al treilea ... al patrulea ... până când aerul ce pătrundea prin fereastra deschisă putu să îi lingă abdomenul, să îl facă să se crispeze de la răcoare. Se descheie la şliţul blugilor, dar rămase aşa. Închise uşa dulapului, fiindcă îşi aduse aminte că de ea era prinsă o oglindă mare. Când uşa se trânti, imaginea din oglindă tremură puţin, dar se opri brusc. Şi atunci se văzu.

De când nu se mai admirase în oglindă ? Cum de o asemenea îndeletnicire, capabilă să înfulece uneori şi ore întregi, cum de îi scăpase ?

Privirea începu de jos. Îşi văzu degetele de la picioare, mici şi drăgălaşe, albe, cu unghiile date cu un lac roz, uşor transparent, neostentativ. Le mişcă uşor, şi le văzu cum prinseră viaţă abia ieşite de sub blugi. Apoi urmară picioarele, destul de lungi pentru înălţimea ei, dar frumoase, cu toate astea. Şoldurile curbate subtil, se terminau într-o talie pe care mereu şi-ar fi dorit-o mai subţire, dar neavând vreodată determinarea necesară să transforme visul în ralitate ... se mulţumea şi cu cea pe care o avea. Apoi trupul îi urca într-un V, putând să observe linia mediană a abdomenului, şi tremurul ei aproape imperceptibil, diafragma de sub sânii care împungeau cămaşa, şi o ţineau să nu se desfacă cu totul. Apoi iarăşi adâncitura aceea de sub gât, trăsătura ei cea mai personală, fiindcă o obseda, şi mereu o compara. Când fusese mică, o considerase un defect, dar, la un moment dat cineva – un tip, evident – îi spusese că lui i se părea că nu are nimic mai frumos pe tot corpul ca adâncitura aceea. Şi, cum ea sperase – ca orice fată – ca la un moment dat cineva să vadă frumuseţe acolo unde ea ofta, crezând că vede defect, din acel moment, începuse, în secret, să considere acea adâncitură ca fiind arma ei secretă. Ca un feromon vizibil, dar de care nimeni nu era conştient, îşi etala gâtul, cu adâncitura lui, uneori discretă, alteori mai evident decât evidentul, dar mereu oamenii – tipii, evident – observau schimbarea. Şi dacă în mod normal părerea ei despre capacităţile de observaţie ale bărbaţilor nu era una chiar bună, trebuia să recunoască faptul că, atunci când ceva era destul de important, deschideau ochii. O alarmă le pornea în cap, – sau la prohab – şi ştiau să deschidă ochii.

De la fatidica armă îşi ridică privirea albastră spre bărbie, apoi spre buzele subţiri şi vinete, uşor crăpate – „am avut o zi grea” – apoi spre nasul subţire, şi în final, privirile li se întâlniră.

Atunci îşi lăsă capul pe spate, încet, de parcă îi era frică să nu îşi rupă gâtul, şi cu degetele, trase uşor cămaşa de pe umeri. Aceasta căzu pe podea fără zgomot. Atunci, îşi înfipse degetele în marginea blugilor, şi îi împinse în jos, câte o parte o dată, mişcându-şi teatral şoldurile, ca şi cum i-ar fi fost greu. Rămase în chiloţi. Erau albi, cu floricele galbene şi albastre. Talpa dreaptă i se sui instinctiv peste laba piciorului stâng, şi un genunche i se îndoi. Îi plăcea ce vedea. Îşi puse palmele pe şolduri şi le mişcă în sus şi în jos. La un moment dat, unul dintre degetele de la mâna dreaptă trecu pe sub chilot şi îl trase puţin în jos. Ochii îi sclipiră şi îşi dădu seama că, pentru prima dată în săptămâni, se distra. Era răvăşitoare. Dacă el ar putea-o vedea acum ...

Fragment din „Nimic: o nouă poveste a obsesiei”