Alec îi trase un pumn în burtă. Băiatul se aplecă puţin cu palmele pe abdomen, şi pleoapele i se deschiseră încet, dezvăluind ochii ascunşi cu atâta sârguinţă. Alec amuţi şi înlemni. Faţa i se transformase într-o mască a disperării. Caesar se ridică, cu un rictus de durere desenat pe buzele şi pe bărbia lui. Numai pe ochi nu. Ochii aceia păreau că nu sunt în stare să cunoască durere sau frică, indiferent de poziţia sprâncenelor. Alec se dădu înapoi câţiva paşi, în timp ce Caesar se îndrepta de spinare, revenindu-şi după lovitura primită. Apoi se apropie de Alec. Strânse pumnul şi scrâşni din dinţi. Bătăuşul încercă să spună ceva, dar buzele i se mişcau în gol, ca ale unui peşte pe uscat. Pa-pa-pa-pa ...

– Nu te apropia de mine ! reuşi în final să ţipe.

Se aflau la marginea drumului, iar acesta era mărginit de un parapet de ciment înalt de jumătate de metru.

Alec începu să se isterizeze. Ochii aceia îl priveau, îl străpungeau, îl făceau să se simtă vinovat, şi nu îi putea înfrunta, nici măcar la cei 7 ani ai săi. Făcu un pas înapoi, un pas mare, şi talpa pantofului îi alunecă pe zăpada bătătorită. Se dezechilibră şi căzu pe spate. Dog-tag-urile de la gâtul lui zăngăniră, clinchetul lor era singurul sunet care se auzea.[1] Dădu cu ceafa de marginea parapetului, şi apoi căzu jos. O baltă de sânge începu să se lăţească sub capul lui. Angelica începu să ţipe.

Caesar se aplecă şi îşi luă ochelarii din zăpadă. Şi-i potrivi pe ochi, şi apoi se postă în mijlocul drumului, să oprească o dubă care tocmai trecea pe acolo. Şi făcu totul cu cel mai mare calm, având în vedere că tocmai ucisese.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

---

[1] Fuseseră ale beţivanului de taică-său, în armată.