Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 12 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !
Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică paturi şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.
Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)
Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.
Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.
Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.
Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă Moşul
Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.
Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.
Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu