Stătea cu capul în palme. Între degetele de la mâna stângă atârna o ţigară fumegândă. Afară era soare, iar cerul desenat într-un albastru spre mov, prevestea sosirea unei seri superbe, cu cerul plin de stele şi o lună mare.
„Ce dracu’ fac ?” se întrebă ea.
Ochii îi erau roşii, dar nu vărsase nicio lacrimă. Nu încă. Norii i se adunau în spatele frunţii, şi furtuna se prevedea a fi violentă, dar fără stropi de apă. O furtună sterilă, un vârtej de vânt uscat şi fierbinte, un şuierat prelung şi fără sfârşit, un sunet atât de enervnat încât te face să strângi din fălci până când îţi plesnesc dinţii în gură. Aşa că ...
„Ce dracu’ fac ? Am totul, şi nu am nimic. Am tot ce mi-aş putea dori, dar nu îmi doresc nimic din ce am. Pot să mă iau şi să urc cel mai înalt munte din lume, sau să fac baie într-un lac din Noua Zeelandă, mâine, dacă vreau. Şi aş vrea să vreau. Aş vrea să mai fiu cea de odinioară. Aş vrea să mai trăiesc în zilele în care mai aveam vise şi dorinţe. Ce dracu’ s-a întâmplat cu ele ? Cum le-am pierdut ? Unde le-am pierdut ? Cui i le-am cedat ? Cine mi le-a furat ? De ce nu mă mai încântă să mă plimb de una singură prin parc, pe înserate ? De ce nu mai pot picta ? De ce muzica mi se pare mai lentă decât de obicei ? Am fost oare singură atâta vreme, încât nu mai ştiu cum e altfel ? Am închis oare toate uşile şi am aruncat cheile lor pe fereastră, iar apoi am zidit ferestrele toate ? Am rămas pe dinafară ? Sau am rămas zidită înăuntru ? Nici nu ştiu ce mă sperie mai tare. Nici nu ştiu ce mă sperie, de fapt. Am uitat cu desăvârşire ce sunt, ce eram ... ce îmi plăcea. Nici durerea nu mai are farmecul pe care îl avea. Mi-e indiferentă. Am ajuns să nu mai simt nimic. Am ajuns să nu mai disting culorile sau gusturile. Mă plictisesc lucruri care altădată, fără excepţie, îmi făceau inima să bată de parcă ar fi vrut să iasă din piept. Nu mai dorm, fiindcă nu sunt obosită, şi nu sunt obosită fiindcă nu fac nimic. Iar nimicul pe care totuşi îl fac ... îl fac din inerţie. Trebuie să fiu împinsă doar la începutul zilei, şi funcţionez până seara doar pe acel prim impuls. Mi-am pierdut totul. Minţile, amintirile, plăcerile, totul. Am pierdut tot ce mă defineşte. Mi-e şi frică să îmi privesc degetele. Fac pariu că nici amprente nu mai am. Dacă mă uit în oglindă, ochii mei sunt în trei culori. Părul meu e diferit în fiecare zi. Sunt o altă persoană de la o zi la alta. Hm ... ca în piesa aia de la The Verve ... şi a doua zi când mă trezesc, îmi aduc aminte CINE am fost, şi CE am fost, dar nu mă pot ţine de eul meu de ieri, fiindcă altul i-a luat locul. Şi eul de azi vrea să trăiască. Vrea să experimenteze. Vrea să îşi exprime dorinţele. Apoi vine altul. Şi altul, şi altul, până când am trecut prin toţi, şi toţi au trecut prin mine. Şi m-am plictisit să fiu vasul lor de croazieră. Să fiu păpuşa prin care toţi îşi proiectează frustrările, prin care toţi îşi trăiesc angoasele, prin care toţi experimentează şi prin care toţi îşi permit să faca greşeli şi să calce strâmb. Vreau să fiu cea de acum un an. Vreau să fiu cea de acum 3 ani. Îmi doresc să fiu cea de ieri, şi să îmi doresc acelaşi lucru pe care mi-l doresc şi acum. Vreau să pot să mă ţin de un gând, să nu mă părăsească odată cu venirea serii. Ce dracu’ fac ? Am plecat de acasă, am traversat un ocean, sunt în mijlocul lumii, dar toate astea le-am făcut ... de ce ? Nimic nu s-a schimbat. De fapt, totul s-a înrăutăţit. Credeam că am nevoie de el, dar nu am nevoie de el. Nu am nevoie de nimeni. Aş vrea să am nevoie de el, de oricine, dar nu am nevoie de nimeni. Pentru mine oamenii au devenit nişte obiecte cu care mă distrez atunci când mă plictisesc, apoi îi arunc în vreun colţ de cameră, ca pe nişte jucării. Ce dracu’ fac ? Nu ştiu. Nu cred că am ştiut vreodată. Nu sunt pregătită. Nu mă simt pregătită să ies afară, să iau în piept lumea. Credeam că sunt puternică, dar, de fapt ... nu era vorba de putere, era vorba de depărtarea realităţii. Credeam că ziua în care va trebui să ies cu adevărat afară era mult mai îndepărtată, în timp. Cât m-am înşelat ... Iar acum că ziua e aici, mă simt luată pe nepregătite. Mă simt trasă pe sfoară, fraierită de timp. Totul e frumos în jurul meu, şi ştiu asta ... dar ... nu o simt. Frumuseţea a devenit un automatism pentru mine. O recunosc, dar nu o mai pot trăi.”
Aruncă ţigara şi simţi cum lacrimile începeau să îi curgă nestăvilite pe obraji.
Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”
Patrunzator...
RăspundețiȘtergere