Amintiri uzate. Ea nu era decât o cutie plină cu amintiri uzate, cu fotografii care se dezmembraseră de cât le răsfoise şi le răsfoise, şi le mai răsfoise, de un miliard de ori. Nu putea renunţa la ele, stilul acesta de a pierde vremea făcea parte din fiinţa ei. A-şi aduce aminte de „vremurile bune” era la fel de natural ca şi a respira.
Era o boală, de care nu se putea vindeca. Un cancer al memoriei, al timpului, al ei. Era cancerul EI. Ceea ce o definea pe ea, ca persoană, felul ei de a fi, ceea ce avea să îi aducă sfârşitul. Era bomba ei atomică, era epoca ei de gheaţă, era asteroidul ei, supernova ei, cerul ei negru care o îngheţa de frig, iarna ei nucleară, glontele ei. Totul care aducea nimicul. Avea totul, dar nu i-l plăcea. Vroia nimicul, dar încă nu era vremea pentru el. Amintiri uzate ... asta avea. Nu se plictisise de ele, ci doar gandul ca se plictisise de ele o plictisea.
Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu