Îi lipseau multe. Las-o dracului pe prietenă, ei îi lipseau multe. Se obişnuise în ultima vreme cu foarte puţin, de fap cu nimic, dar asta nu era o scuză. Îşi aducea aminte de vremurile cănd nu apuca să facă nimic de cât timp îşi petrecea distrându-se. Nu neapărat la propriu, dar simţindu-se bine, oricum. În fond, plăcerea – în orice formă a ei – era singurul lucru de care omul nu credea să se poată plictisi.

Îi lipseau ieşirile neprogramate cu prietenii, când stătea prin oraş până se făcea dimineaţă, îi lipseau plimbările pe înserate, când o prindea ploaia în oraş şi se refugia (împreună cu el?) sub umbrelele magazinelor de pe bulevard, şi sprijinea vitrinele prăfuite în timp ce ploaia răvăşea oraşul. Apoi o lua iarăşi pe stradă în timp ce pavajul umed răspândea un miros de libertate şi de posibilităţi neţărmuite. Numai timp să ai. Iar acum avea timp, dar, din nu ştia ce motiv, orice altceva dispăruse. Îi lipsea să stea tolănită pe o bancă, de-a lungul, (cu capul în poala lui ?) şi să inspire mirosul de vară, de scoarţă de copac, de bătaie a aripilor porumbeilor care îşi făceau veacul pe acolo ca nişte vagabonzi migratori.

Îi lipsea îngheţata, fântânile arteziane, dansul în aer liber şi paharul cu gheaţă multă, pe fundul căruia se afla de obicei ceva ce conţinea alcool.

Şi sexul – Dumnezeule Sfinte Cristoase – sexul (cu el ?)... ce mult îi lipsea. Îl putea găsi oriunde, practic nelimitat şi de calitate cel puţin decentă. Dar nici asta nu o impresiona. Ar fi vrut să îşi ţină picioarele deschise şi cineva să facă toată treaba. Să se mişte şi pentru ea. Nah ... asta nu. Nu încă. Dar cât va mai trece până când ochii ei nu vor mai observa cum băieţii se uită după ea, cum îşi ling buzele şi scrâşnesc din dinţi, gândindu-se în secret la cum să o stăpânească, la cum să o subjuge şi să o facă să transpire fără să se dezbrace măcar ? La cum să o facă să se întrebe cum de putuse să stea atât de mult fără aşa ceva. Cât va mai trece până când carnea o să renunţe de la sine să îşi mai ceară plata ? Da, observase toate astea, nu era proastă şi nici oarbă, cu toate că nu se putea spune că ar fi avut vreun talent special în materie. Era evident, evident. Evident pentru toţi şi pentru ea, mai ales pentru ea, pentru toţi în afară de ea.

Îi lipsea sărutul pe obraz ... nici nu ştia de unde îi venise acest gând, dar era unul foarte îndepărtat, vechi, prăfuit şi uscat, şi nu mai fusese umezit de nişte buze (ca ale lui?) de nici nu mai ştia de când ...

De când fusese o fetiţă mică. Nu la propriu. Dar şi la propriu.

Frafment din “Nimic: o nouă poveste a obsesiei”