Stătea în picioare lângă patul ei de suferinţă şi o privea. Medicul care se ocupa de ea îi enumerase o serie de chestii decupate din procedura medicală. Din toată tirada medicului, Rob reţinuse un singur cuvânt: comă.
Adevărul este că nu este nimic grav.
Corpul ei inert se adâncea în salteaua groasă a patului de spital. Avea un ochi tumefiat, şi o pată neagră îi acoperea jumătate din bărbie. Un braţ în ghips. Părul îi era vâlvoi, cădea pe umerii ei firavi, albi.
Lui Rob i se făcu rău.
Aparatul de monitorizare a funcţiilor vitale bipuia ritmic, enervant, parcă tot mai strident, parcă tot mai ascuţit, parcă tot mai puternic.
– Uite ce îmi faci, şopti el, aplecându-se deasupra ei. – Am plâns ca o pizdă când am auzit ce ai păţit. Îşi plimbă ochii peste trupul ei liniştit, pe jumătate trecut peste marginea vieţii, de cealaltă parte. – Nici după atâta timp nu mi-eşti indiferentă. Strânse din dinţi. – Căţea nenorocită ! Să nu te pună dracu’ să faci vreo prostie, mă auzi ? Ştiu că mă poţi auzi. Vorba ta, ce-i rău nu piere. Aşa că mă aştept să te găsesc în formă şi în forţă când trec data viitoare pe aici, mă auzi ? Dacă tu mori, pe mine cine o să mă tortureze pentru tot restul vieţii ? Ştii că nu aş lăsa asta în mâna oricui, nu ?
Şi-o închipui râzând, în felul ei. Apoi şi-o închipui între patru scânduri. Stomacul i se strânse. Acum chiar îi era rău.
Ieşi pe coridor şi, fără să îşi dea seama că se afla într-un spital, îşi puse o ţigară între buze şi vru să o aprindă. O asistentă dolofană cu saboţi albi în picioare îl opri, oripilată. El îşi ceru scuze, şi porni spre ieşire. Trebuia să se întâlnească cu Rob senior.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu