E de la palma pe care am primit-o acum o jumătate de oră.
Palma pe care am primit-o de la bărbatul acela care ţipă să gesticulează cu arma îndreptată spre noi.
Suntem cinci.
Două femei şi trei bărbaţi.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.
Trebuia să fiu pe plajă, prăjindu-mă la soare, şi flirtând cu tipii care inevitabil aveau să îşi aştearnă păturile lângă mine.
Dar am venit la lucru, şi acum mă urăsc pentru sta. Scalpul îmi arde de durere, de când m-a tras tipul ăsta cu arma în mână de păr, peste tejghea. M-a tras de păr fiindcă nu m-am mişcat destul de repede pentru gustul şi nervii lui. De ce toţi jefuitorii de bănci sunt nervoşi ? Când faci o asemenea chestie, trebuie să fii calm, tacticos. Rezultatul ar fi mult mai bun. În loc de asta, te trezeşti cu poliţia pe cap, fiindcă în neatenţia ta nervoasă, nu observi că cineva pasă butonul de panică, şi până să apuci să te scarpini la coaiele transpirate, poliţia deja îţi suflă în ceafă.
De ce toţi jefuitorii de bănci au aşteptări nerezonabile de la ostaticii lor ?
Mai repede, vacă proastă !
Linişte!
Nu mai plângeţi !
Nu vă mai mişcaţi !
Ordine, ordine, ordine … Ar trebui să le pună şi lor cineva un pistol între ochi, şi atunci să vedem cât de eficienţi devin, şi cum nu mai sunt în stare să facă nici cele mai simple chestii.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.
Iarăşi mi-a proptit arma în faţă. Când priveşti în întunericul aducător de moarte al ţevii unui revolver, singurul lucru la care îţi stă mintea este că nu vrei să priveşti în acel întuneric, şi că ai face orice ca ţeava să se îndrepte în altă direcţie. Mintea ţi se goleşte de orice alte gânduri. De aceea când cineva te ameninţă cu arma, nu poţi face nimic altceva decât să stai, şi să speri.
Am auzit de jefuitori de bănci inteligenţi. Tipi sau tipe care au plecat cu genţi sau serviete pline de bani, fără să strige, sau să fluture prin aer vreo armă. Odată, un tip a intrat într-o bancă cu o sticluţă plină cu ulei de măsline vechi, şi i-a spus calm casieriţei că în sticluţă e nitroglicerină. Dacă face vreo mişcare greşită, sau strigă, toată lumea sare în aer. Tipa s-a speriat, dar el îi zâmbea în continuare. A luat banii, şi a ieşit calm din bancă. L-au prins la colţul străzii, când, în timp ce fugea, sticla i-a scăpat din buzunar şi s-a spart, iar poliţiştii şi-au dat seama că el blufase, dar nu despre asta e vorba. Ideea e că tipul jefuise o bancă fără să ridice măcar vocea.
Tipul care m-a tras pe mine de păr e un dobitoc, şi un debil mintal. Transpiră ca un violator – o sudoare abundentă, cleioasă şi acră – iar gura îi miroase de parcă ar fi mâncat căcat la micul dejun. S-a apropiat de mine şi mi-a spus să ies de după tejghea. Aproape imediat m-a înşfăcat de păr, şi mi-a făcut vânt peste blatul tejghelei. Rădăcinile firelor de păr mi-au făcut promisiuni de durere pe care acum le respectă.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.
Plâng, dar nu de frică sau de durere, ci de nervi.
O să mor fiindcă am fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Azi era ziua mea liberă. Trebuia să beau cocktail-uri la un bar de pe malul mării. În schimb, mi-am amânat concediul pentru imbecilul de manager, care nu e în stare să trimită documentele acolo unde acestea trebuie să fie trimise. Dacă vrei un lucru făcut cum trebuie, fă-l tu singur.
O să mor pentru că îmi făceam treaba. O treabă pe care nici măcar nu o agreez. O treabă pe care o urăsc. Am ajuns la concluzia că e mai bine să îţi placă ceea ce faci, decât să te pricepi la ceea ce faci.
Azi dimineaţă, înainte să ajung la bancă, stăteam în staţia de metrou, şi citeam o carte. M-am propiat încet de marginea peronului. Vârful sandalelor trecea uşor de marginea platformei. Mă prefăceam că citesc, dar speram ca cineva să se apropie de mine şi să mă împingă pe şine, sub roţile metroului. Sau măcar din greşeală să îmi dea un cot. Nimeni nu s-a îndurat de mine.
Debilul acesta mintal cu arma în mână o să clacheze în câteva minute, şi atunci o să îmi proptească pistolul între ochi şi BUM. Gata cu mine.
O să fiu înmormântată, iar pe piatra mea funerară o să scrie, chiar sub numele meu următoarele: „Fiică, soţie şi mamă iubită – împuşcată între ochii ei frumoşi, în timp ce trebuia să fie în concediu, pe plajă, dar se afla din greşeală în bancă”.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.
Tipul ăsta e dement, ţipă şi gesticulează, înjură poliţiştii care aşteaptă afară ca el să se predea sau să tragă cu totul jaluzelele din vitrina băncii. Sau poate aşteaptă ca presa să fie evacuată de acolo, ca ei să îl poată împuşca în voie, fără să le fie frică că vor ajunge pe YouTube, la secţiunea „cele mai vizionate filmuleţe cu poliţai care împuşcă civili”.
Tipul ăsta e tâmpit. Eu sugerez să se predea de bunăvoie, şi să pledeze pentru stupiditate ca circumstanţă atenuantă. Sau cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Cred că are şanse să scape.
Ţipă în telefon chestii de genul „vreau douăj’ de pizza mari, cu ardei iute”, sau „vreau un elicopter pentru mine şi unul pentru ostatici”.
Ţipă „nu mă enervaţi !”.
Ţipă până când venele de pe gât i se învineţesc, şi ochii îi ies din orbite.
Vocea lui mă scoate din sărite. Îmi şterg firul de sânge care îmi curge din nas, şi îl întind pe podea. Doar nu o să îmi murdăresc rochia. E nouă. Aproape nouă. Am purtat-o abia de trei ori. E albă, cu floricele albastre, şi cu bretele elastice. Vroiam să merg direct la plajă, când aş fi ieşit din bancă. Am totul pregătit în geantă: pătură, prosop, pălărie, ulei de plajă. Dar dacă imbecilul ăsta o să îmi zboare capul, adio rochie. Păcat. Aş vrea să fiu înmormântată în ea. E frumoasă. Dacă nu o să se păteze cu sânge. Ceea ce e puţin probabil.
Ceilalţi bărbaţi stau unul lângă altul, în fund, cu spatele lipit de perete, cu picioarele întinse, ca nişte copii proşti care se plictisesc în curtea din spate a casei. Cealaltă femeie e una dintre casieriţe. Suspină ca un şoarece lovit în coaie. Şi ea mă enervează.
La dracu’, de ce nu împuşcă odată, să termine cu noi ? Sau să se împuşte pe sine. Sau să îl împuşte cineva. Numai să se termine odată ! Vreau să se termine.
Mă ridic şi mă îndrept spre el. Ceilalţi mă privesc cu groază pe feţele lor transpirate, pe feţele lor micuţe şi stafidite. Tipul stă cu spatele la noi, şi ţipă în telefon că vrea o geantă cu bani, altfel o să înceapă să împuşte lumea. Vreau să mă duc să îl bat pe umăr şi să îi spun: „Ori mă împuşti, ori îmi dai drumul să plec. Astăzi e ziua mea de concediu, şi vreau să merg la plajă.” Ori mă împuşcă, ori mă lasă să plec. Oricum e bine. Dar nu a apuc să îl bat pe umăr, fiindcă se aude un pocnet, şi capul îi explodează, împrăştiind creieri şi sânge peste tot. Un ochi îi cade pe podea, şi mai târziu un poliţai va călca pe el, stropşindu-l. Trupul tipului cade în genunchi, cu telefonul încă în mână. Apoi se prăbuşeşte pe burtă.
Poliţiştii dau năvală înăuntru.
Îmi privesc rochia albă. Acum nu mai e albă. Toată e plină de sânge. Şi de creieri. Simt în gură gustul sângelui. Rochia mea de plajă … distrusă.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.
Greaţă, Volumul IV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu