Capitolul I, pagina 24

– L-ai vizitat pe fratele tău ? întrebă Rob senior, privind gura paharului.

– Ştii bine că da. Tu l-ai vizitat ? scrâşni Rob.

Tatăl se întoarse spre el.

– Băiete, ştiu că ţi-a dat barba de ceva vreme, dar nu îţi permit tonul ăsta cu mine, ne-am înţeles ?

Fiul nu spuse nimic, dar aprobă printr-o înclinare imperceptibilă a capului. Acum, că cel tânăr îşi recunoscuse greşeala, puteau continua. Tatăl spuse:

            – Nu l-am vizitat fiindcă am fost ocupat.

            – Ocupat …, repetă fiul, aprobând din cap. – Băiatul tău e în spital, singur, dar tu … eşti ocupat. Înţeleg. Ocupat cu ce ?

            – Ocupat cu munca. După cum ştii, banii nu cad din cer. Trebuie să plătesc facturile, să îi pun haine pe spate şi mâncare în farfurie.

            – Şi cu asta crezi că te-ai achitat de datoriile tale, ha ? observă Fiul.

            – Nu văd ce ar mai fi, ridică Tatăl din umeri. – Oricum, e pe mâini bune. Se ocupă medicii de el. Eu cu ce l-aş ajuta dacă aş sta toată ziua aplecat deasupra lui, tremurând ?

            – Un copil trebuie şi iubit, nu numai tratat ca un animal la care îi dai să mânce şi îl scoţi afară să se pişe şi să se cace ! enunţă Fiul frustrarea.

            Tatăl stătu puţin pe gânduri, luă o gură din pahar, apoi spuse, cu o notă de ironie în voce:

– Trei din patru nu e chiar aşa de rău, nu ?

            Fiul îl privi stupefiat. Dar, în fond, se aşteptase la genul acesta de cinism din partea babacului. În fond, aşchia nu sare departe de trunchi. Bine măcar că Daniel sărise dintr-un alt trunchi.

            – Am auzit ce s-a întâmplat cu Elena, spuse brusc tatăl, şi mai luă o gură de băutură. Nu îl privi pe fiu. Dar nici nu trebuia să îl privească. Ştia exact cum avea acesta să se crispeze. – Păcat … mare păcat.

            – De unde ai aflat ?

            – Maică-sa.

            Îşi întoarse privirea spre Fiu, şi spuse, abia abţinându-se să râdă:

            – Ai plâns, nu-i aşa ? Când ai aflat de ea, vreau să zic.

            – Nu, răspunse Fiul repede.

            – Nu pe dracu’, nu ! Ai plâns ca o pizdă, ca nu cumva să moară iubirea vieţii tale ! râse Tatăl.

            Fiul înghiţi în sec. De când se ştia, toată lumea care îl cunoştea pe Tată nu îi spusese Fiului altceva decât: „să nu ajungi ca el”. Tatăl îşi pierduse iubirea vieţii, legile cereau ca şi Fiul să păţească la fel. Nu avea motiv să creadă că era vreun sâmbure de adevăr în toate astea, altul decât acela că până atunci, viaţa lui nu făcuse decât să o repete pe a tatălui său.

            – Nu îţi fă griji, spuse Tatăl cu o voce joasă şi privind în gol, ca şi cum era singur în încăpere. – După o vreme nu mai doare. După o vreme, nimic nu mai doare. Omul se poate obişnui cu orice, dacă trece destul timp. Chiar şi cu cele mai mari greşeli pe care le face. Eu m-am obişnuit cu greşelile mele. Şi tu te vei obişnui cu ale tale.

            Fiul îl privea, şi brusc i se făcu poftă să îşi înmoaie buzele în paharul acela care stătea singuratic pe masă.

            Se ridică de pe fotoliu, şi se îndreptă spre uşa de la intrare. Simţea că se sufocă. Simţea că tatăl îi respira aerul, că îl omora doar privindu-l, doar gândindu-se la el.

            Ieşi afară în aerul proaspăt al verii, şi auzi uşa trântindu-se în spatele său. Trecu pe lângă Fordul verde parcat în faţa casei, şi porni pe stradă, păşind de parcă era beat. Nu îşi întoarse capul înapoi, să vadă dacă nu cumva tatăl ieşise după el. Ştia că aşa ceva nu putea să se întâmple. Şi aceste gânduri veneau de la cineva care ştia că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

            În treacă, observă plăcuţa ruginită cu numărul casei.

666.

Tatăl locuia la numărul 666. Cândva, demult, acolo locuise şi Fiul. Iar cândva, şi mai demult, acolo locuise şi Fiara. Nimeni nu îşi mai aducea aminte cum ajunsese să renunţe la lăcaşul ei legendar. Unii spuneau că, din motive economice, fusese nevoită să ia lume în chirie. În fond, în acele vremuri, lucrurile stătuseră prost pentru toată lumea. Tatăl fusese de acord cu termenii contractului de locaţiune al Fiarei (care erau cel puţin absurzi), dar, nu trecu mult timp şi Fiara ajunsese la concluzia că Ea fusese cea futută în cur. Convieţuirea cu tatăl se dovedise a fi prea mult, chiar şi pentru Ea. Aşa că, neputând să îl evacueze pe Tată, îşi vânduse partea şi se mutase. Acum locuia în celălalt capăt al străzii, la numărul 23, şi era fericită. Mult mai fericită.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”