Degetul.
La început a fost degetul.
Degetul mare de la piciorul stâng.
Un deget alb, neted, pe care abia se puteau sesiza amprentele.
De parcă era sculptat în piatră albă.
Ba nu.
Mai bine priveşte-ţi degetul mare de la piciorul stâng şi închipuieţi că e făcut din opal.
Îţi poţi închipui ?
Doar degetul.
Până la prima articulaţie.
Doar prima falangă.
Despre asta vorbesc.
Apoi din deget a crescut fiinţa.
Omul.
Încetul cu încetul.
Prima dată a apărut o altă falangă.
Acea falangă s-a transformat într-un os metatarsian.
Apoi au apărut vasele de sânge, care s-au înfăşurat în jurul osului.
Şi ligamentele.
Muşchii.
Alte oase. Tarsiene.
Calcanee.
Tendonul lui Ahile. Da, Ahile. Ahile era un sodomit împuţit.
Remarca asta mă face să par intolerant ?
Oricum, tendonul a urcat pe tibie, până în spatele genunchiului, printre muşchi.
Rotula şi celelalte oase ale genunchiului de desprind încet.
Petalelor ale osului.
Tibia şi fibula înfloresc într-un femur lung şi gros.
Ancorate de femurul alb sunt ligamentele şi fibrele pe care edificiul le trage după el.
Cabluri de susţinere, elastice şi rozalii.
Se înmulţesc, se înspiralează în jurul femurului, şi formează mănunchiuri trainice, segmente de muşchi.
Copacul femural avansează.
La un moment dat produce două crengi.
Una mai scurtă, una mai lungă.
Cea lungă se termină într-o sferă.
O sferă lucioasă, netedă.
Apoi explodează şi devinde bazinul.
Sacrumul se umple ca o groapă, şi din mijlocul ei răsar vertebrele.
Un palmier osos. Un tort care face echilibristică.
Coastele se împrăştie în aer, îmbrăţişând inima, strângând-o în braţele lor lipicioase, şi pecetluiesc centura de cartilagii cu un stern lat.
Claviculele şi omoplaţii urmează, şi de acolo muşchii o iau înainte.
Şi ... CREEAZĂ.
Acromion, deltoid, triceps brahial.
Biceps brahial.
Şi ... CREEAZĂ.
Latissimus dorsi, anconeu, brahioradial.
Şi ... CREEAZĂ.
Şi în sus, în jurul ultimelor vertebre, ca liane roşii se împletesc în jurul gâtului omohioidianul, splenius al capului, sternocleidomastoidian.
Toate se grăbesc. Să ajungă primele în vârf. Să fie primele care definesc forma.
O formă a lucrurilor ce vor urma.
Ca un pahar, trupul se umple de tot ce îi trebuie.
Apoi se înfăşoară pe sine într-un veşmânt subţire, cu rol predominant estetic.
Cade peste tot mecanismul, ca o ploaie albă. Un costum, o rochie mulată, adusă de nori şi depusă pe umerii fiinţei.
E atât de fragil.
Dar cât e de frumos.
Alb, ca şi degetul de la care a pornit totul.
Pe dedesubt se pot observa tunelurile vânăte prin care circulă combustibilul necesar funcţionării acestei creaturi.
CREAŢIE scrie pe planurile prototipului ei, la secţiunea „SCOP”.
Degete intenţionate să construiască, să modeleze, să protejeze, să mângâie.
Ochi intenţionaţi să vadă.
Buze intenţionate să depună nenumărate săruturi pe alte astfel de aparate.
Mintea intenţionată să imagineze inimaginabilul.
Inima intenţionată să iubească.
DISTRUGERE scrie pe fruntea versiunii finale.
Versiunea finală şi-a tatuat pe frunte acest cuvânt.
Ceva ce constructorii nu au prevăzut.
Un defect esenţial, deşi, aparent nu are nicio legătură cu designul.
SUFLETUL. Aşa l-au botezat. Fantoma din maşină.
Şi oricât au încercat să scape de el, nu au reuşit.
Creaţia lor era defectă. Haotică. Eratică.
Aşa că au abandonat-o. Să se stingă. Să îşi piardă scânteia.
Au abandonat-o, dar nu de tot. Din când în când o mai supravegheau.
Îi urmăreau evoluţia.
O priveau.
Uneori plângeau.
Alteori râdeau.
Alteori îşi simţeau piepturile strânse şi cămăşile umede.
Şi versiunea finală îşi ducea existenţa. Uneori mai rău. Alteori mai bine. Dar până când ?
Mintea mea în 3 volume, pagina 131
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu