Buzele şi maşina

            Sărută.

            Oamenii mereu mi-au spus că am buze numai bune pentru sărutat. Să le folosesc. Să sărut tot ce e în jurul meu. Şi nu în sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Oamenii mereu mi-au spus că buzele mele îmi vor asigura nemurirea. Iar eu le dădeam dreptate. O mulţime de oameni au nemurirea asigurată de cele mai variate şi mai neobişnuite lucruri. Degete magice. Voci pătrunzătoare. Minţi ascuţite. Buze.

            Apropo de chestia asta.

            Un prieten de-al meu glumea mereu, şi îmi spunea să am grijă, fiindcă buzele mele îmi vor aduce nu nemurirea, ci moartea, iar asta mult mai repede decât mă voi aştepta. Nu am înţeles ce vroia să spună.

            Acum înţeleg.

            Dar atunci, nepricepând, l-am întrebat. Şi el mi-a răspuns. E un romantic incurabil de felul său, şi, în schimbul răspunsului, mi-a cerut un sărut. Fiind foarte curioasă, el fiind un prieten foarte bun, iar buzele mele foarte apetisante, nu mi s-a părut a fi ceva rău ca el (sau oricine, de altfel) să vrea să mi le sărute, iar eu să obţin ceva prin acel sărut.

            Şi nu, nu mă refer la sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Aşa că ne-am târguit. Sărutul înainte, apoi răspunsul la întrebare, zicea el. Eu ziceam invers.

            În final, el mi-a spus că are încredere în mine, şi că acceptă răsplata la final. Iar mie mi s-a părut corect, având în vedere că el generase întreaga situaţie, practic, din nimic.

            Aşa că mi-a spus.

            Zicea că am buzele atât de frumoase şi de voluptoase încât Doamna cu coasa ar fi foarte tentată să vină să mi le sărute înainte de vreme. Să îmi dea cel de pe urmă sărut, aşa cum doar ea ştie.

            Sărută-l.

            Nimeni nu l-a luat în seamă. Nici eu, nici ceilalţi care erau de faţă şi care ne-au privit cum ne-am sărutat, şi nici măcar el nu s-a luat în seamă. Era doar un tertip specific, folosit de cei care vor ceva ce nu au, ca să obţină acel „ceva”.

            Şi viaţa a mers mai departe.

            Soarele a continuat să răsară.

            Sărută-l.

            Vântul a continuat să bată.

            Sărută-l.

            Ploaia a continuat să cadă.

            Sărut-o.

            Cămaşa a continuat să îmi alunece pe piele.

            Sărut-o.

            Oamenii au continuat să mă strângă în braţe.

            Iau eu am continuat să îi sărut.

            Nu am fost prea talentată niciodată. De fapt, nu am fost deloc talentată. În afară de buzele mele, nu mă prea scoate nimic în evidenţă.

            Aşa că vă daţi seama ce rău mi-a picat atunci când nu le-am mai avut nici pe acelea.

            Sărută-ţi buzele de „la revedere”.

            Culmea culmilor, nu ?

            Mie aşa mi s-a părut.

            Şi cum spuneam, m-a luat prin surprindere faptul că le-am pierdut. Am mai pierdut eu şi alte lucruri, dar nimic nu m-a afectat atât de tare ca pierderea lor. Adică, vreau să spun că am mai pierdut lucruri pe care te aştepţi să le pierzi mai mult decât te aştepţi să îţi pierzi buzele.

            Ieşisem pe stradă în dimineaţa aceea. Eram frumoasă. Radioasă. Plină de viaţă. I-am trimis soarelui un sărut atât de dulce, încât dinţii i s-au stricat. Mie cel puţin aşa îmi place să cred. A dat la o parte toţi norii din faţa sa, ca să mă poată vedea mai bine. Ca să nu stea nimic între noi doi. Între el şi preaiubita sa.

            Mi s-a făcut cald instant. Păşeam pe trotuarul încins şi mă gândeam cât de bine e să fii cine sunt eu. Să nu trebuiască să îţi baţi capul cu tot felul de lucruri inutile care îţi compun personalitatea. Nu că aş fi proastă, sau ignorantă, leneşă sau catatonică atunci când vine vorba de cele din jurul meu. Nu că aş fi lipsită de bun gust sau de simţire. Nu că aş fi lipsită de empatie. Doar că, atunci când eşti frumoasă, lumea oricum nu mai bagă în seamă altceva. Iar atunci când eşti pe-atât de frumoasă pe cât sunt eu, chiar nu mai contează nimic altceva.

            Şi dacă ei nu sunt interesaţi, eu pentru ce să mă mai agit ? Oricum nu duce nicăieri. Eticheta rămâne, şi mereu vor fi cei care o vor căuta. Care o vor vedea.

            De ce să te doară capul, când poţi rezolva aproape orice cu un sărut ?

            Asta e superputerea mea.

Eu sărut, şi problemele dispar.

Asta e superputerea buzelor mele.

Ele sărută, şi totul se rezolvă.

Dar să nu divagăm.

Deci, mergeam pe stradă spre studioul unui foarte cunoscut fotograf, care îşi dorea de foarte mult timp să mă împroaşte cu lumină şi să vadă cum arăt transpusă pe o foaie. Vroia să vadă dacă buzele mele pot avea trei dimensiuni acolo unde toate celelalte obiecte au doar două.

Vroia să vadă dacă buzele mele sunt hyper-buze.

Iar eu nu vroiam altceva decât să îi arăt, plictisită, că da, SUNT.

Buzele mele urmau să mă facă nemuritoare. Câtă dreptate aveau şi, în acelaşi timp, cât se înşelau cei care credeau asta.

Iar eu păşeam agale, şi oamenii întorceau capul după mine pe stradă. Adică bărbaţii. Şi femeile o făceau, după ce îşi plesneau bărbaţii fiindcă aceştia se uitau după mine.

Şi culmea, dintre toate persoanele acelea care întorceau capul pe stradă, eu am fost cel mai aspru pedepsită de hazard, deşi eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Niciunul dintre cei care şi-au rotit gâturile ca un titirez nu a căzut pe burtă, nici nu s-a lovit cu capul de vreun stâlp, nici nu a călcat în vreo baltă mizerabilă şi nu şi-au murdărit pantalonii sau pantofii.

Doar eu am avut de suferit. Deşi eram atentă la toţi cei din jurul meu.

Am păşit de pe trotuat pe bitumul încins, şi atunci am văzut cum privirile tuturor celor care mă urmăreau cu jind s-au transformat, şi au devenit ambivalente. Pe de o parte, am citit stânjeneală, şi frică, şi părere de rău şi milă şi groază. Pe de altă parte, am citit răzbunare, şi un fel de îngâmfare poetică, o satisfacţie arctică.

Cred că trebuia să fiu mai puţin atentă la ei, şi mai mult atentă la maşina care se apropia de mine.

Privind înapoi, nu ştiu cine e fost de vină.

Şoferul ? Care trebuia să ruleze cu o viteză mai mică ? Sau să fie mai vigilent ?

Soarele ? Fiindcă nu trebuia să orbească lumea într-un asemenea hal ?

Trecătorii ? Fiindcă nu ar fi trebuit să mă flateze cu privirile lor umede ?

Eu ? Din nu ştiu ce motive ...

Şi acum încerc să rememorez scena, şi ce am simţit, fizic. Dar nu pot.

Maşina s-a apropiat pe furiş, şi mi-a furat superputerea.

M-a lovit în plin. Capul meu s-a prelins pe cromul roşu strălucitor.

Sărută cromul.

Braţele mele au îmbrăţişat formele dure şi alunecoase ale animalului de metal care a îndrăznit să mă ia în coarne.

Genunchii mi-au fost rupţi. Am păţit multe în ziua aceea. Dar nici măcar degetele retezate de la mâna stângă, sau faptul că pielea mi-a fost jupuită de pe creştet nu m-a afectat atât de tare ca faptul că mi-am pierdut buzele.

Vedeţi voi, buzele sunt unele dintre puţinele lucruri care nu se pot înlocui. Aşa ca ochii. Sau ca şi creierul. Sau ... cam atât. În rest, cam orice se poate înlocui, şi va arăta la fel de bine ca şi originalul.

Dar nu şi buzele.

Şi care erau şansele ca eu să le pierd pe ale mele ?

Ştiţi cât de greu e să îţi pierzi buzele ?

Vă spun eu.

Cam atât de greu cât îi e unui tip de greu să îşi facă rost de o capotă pentru maşină care să se desfacă în două. Aşa ca trapele unei intrări în pivniţă.

În clipa în care m-am izbit de capota asta cu design inventiv, forţa impactului a îndoit marginile, iar una dintre aceste margini a avut privilegiul de a-mi reteza buzele de la rădăcini.

Jap !

Şi atât.

Pe când au apărut oamenii în halate albe care conduceau maşina aia ce face un zgomot infernal din când în când, faţa mi-era complet despuiată. Da, chiar aşa. Despuiată. Aşa m-am simţit când m-am văzut, apoi. Fără buze. Mi se vedeau gingiile şi dinţii înfipţi în ele. În locul buzelor, port o proteză mizerabilă, care, deşi costă mai mult decât vi-ar veni să credeţi, e ... complet inutilă.

Iar seara când mi-o dau jos de pe faţă, e ca şi cum ... mi-aş da jos toată faţa. Mă rog, „faţă” e un pic cam mult spus. Figura mi-e goală. E ca şi cum cineva mi-a şters tot ce aveam pe ea: ochii, nasul, sprâncenele, bărbia, dar mai ales buzele.

Buzele acelea.

Hyper-buzele mele.

Acum nu mai pot săruta nimic.

Acum sunt şi eu interesantă în alte moduri. Dacă înainte eram cunoscută drept „tipa cu buzele alea ... hyper-buzele alea”, acum sunt cunoscută drept „tipa aia mega-deşteaptă care are o droaie de chestii super-interesante de spus, de nu te poţi sătura ascultând-o”.

Glumesc.

Acum sunt cunoscută drept „tipa aia fără buze”.

Atenţia e la aceleaşi cote. Doar că, nu ştiu cum să spun ... într-un alt fel.

Să fie din cauza lipsei buzelor ?

Oricum, partea bună e că, prietenul meu, profetul acela, s-a înşelat. Probabil că voi trăi un milion de ani. Cum să mori, când Doamna cu coasa nu îţi poate da sărutul ei cel de pe urmă ?

O să trăiesc un milion de ani. Fără hyper-buzele acelea ...

        

Greaţă, Vol. XIX

O concluzie pertinentă despre (ce altceva ?) sex

            Prietena mea mă iubeşte nespus de mult.

            Dar nu crede în sexul premarital.

            Îmi iubesc foarte mult prietena.

            În acelaşi timp, nu cred în sexul postmarital.

            Cred că sunt şanse destul de bune să mor virgin.

Greaţă, vol. XVII

Greva foamei pentru frumuseţe (?)

            54 de kilograme.

Mă gândesc.

De când era mică mi-am dorit mereu să fac diferenţa. Să îşi aducă aminte oamenii de mine cu inima bătându-le tare în piepturi. Să se spună despre mine „Dacă vrei să ştii cine merită aplaude, gândeşte-te la ea !”.

Cum singurul lucru la care mă pricep, şi la care m-am priceput mereu de minute, este să nu fac nimic, tocmai asta fac: nimic.

În general. Dacă vreţi detalii, să ştiţi că nu mănânc. Am încetat să mai depind de hrană. Desigur, trupul meu continuă să o ceară. Aşa că mă urc pe cântar, din când în când, şi citesc.

51 de kilograme.

Am renunţat la proteine, la vitamine, la carbohidraţi, la zaharuri, la grăsimi, iod, magneziu, fier, lipide, calciu ... absolut tot. Beau doar apă. Şi din aceea, doar cât să nu mor de dezhidratare ... repede. Sunt curioasă cât de importante sunt toate chestiile astea. Aşa că mă urc pe cântar.

48 de kilograme.

Maică-mea şi taică-meu mi-au spus că sunt nebună. La început în glumă, apoi au văzut că treaba e serioasă, aşa că s-au adaptat şi ei. Au devenit şi ei serioşi. M-au întrebat de ce fac asta ? Am ridicat din umeri şi m-am urcat din nou pe cântar.

44 de kilograme.

Adevărul este că nu vreau să le dau un răspuns. Nu încă. Nu sunt pregătiţi să afle adevărul. Uneori nici mie nu îmi vine să îl cred. Dar trebuie.

Îmi privesc trupul. Sunt foarte slabă. Nu mi-am mai venit nici ciclul din cauza faptului că mă înfometez. Chestia asta durează de vreo trei săptămâni, iar mie de obicei îmi vine ciclul cu o precizie astronomică. Se zice că atunci când treci pe modul de înfometare, trupul începe să se consume pe sine. Începe de la raionul de grăsimi. Daţi-mi voie să vă spun că trupul meu nu a pierdut prea mult timp pe acolo. Apoi trece la rezervele de glicogen pe care le ai în ficat şi în muşchi. Creierul are nevoie de 120 de grame de glucoză pe zi. Când te înfometezi, corpul înlocuieşte glucoza cu glicogenul pe care îl extrage din muşchi şi din ficat. Nu cred că trebuie să continui cu ce se întâmplă când rămâi şi fără rezervele acelea. Vă prindeţi şi singuri. Eu mă urc pe cântar.

40 de kilograme.

Prietenii încep să clatine din cap, neîncrezători. Dar o să le arăt eu lor.

Îmi privesc iarăşi trupul. Pielea mi-e aproape străvezie. O pipăi, şi o simt uscată, rugoasă, ca şi cum am fost un sclav toată viaţa. Un sclav care a muncit pământul din greu. Mi-au apărut răni. Ca nişte arsuri făcute cu ţigara, care s-au infectat. Le am pe braţe, pe picioare, pe sâni, pe spate. Pe faţă. Mă mişc tot mai greu. Mă dor încheiturile. Medicul zice că masa gelatinoasă dintre oase s-a dus dracului.

36 de kilograme.

Îmi privesc trupul în oglinda pe care cineva o ţine deasupra mea. Nu m-am mai ridicat din pat de o săptămână. Pielea mi-a acum complet transparentă. Ca şi cum organele şi oasele mele (acum fragile) şi muşchii uscaţi şi întinşi, ca şi cum toate acestea sunt învelite strâns în celofan. Nu, nu în celofan. În sticlă.

Îmi văd inima obosită cum pulsează neregulat. Trebuies doar să îmi las capul în piept.

Îmi văd stomacul, strâns ca o pungă mototolită, curăţat de tot ce avea în el. Sucul gastric e acum incolor şi alcalin. Nu mai are putere să dizolve nici măcar un cub de zahăr.

Îmi văd sângele, plin de clăbuci şi de bule de aer, cum se mişcă prin venele umflate şi vinete. Aud sunetul pe care îl face. Ca ultimele picături de suc trase printr-un pai prea gros.

Îmi văd ochii. Nu îmi vine să cred cât sunt de mari. Dinţii mei au acum o nuanţă verzuie. Sau poate că reflectă culoarea buzelor crăpate. Îmi văd sânii, atârnând ca două cârpe murdare care s-au uscat pe un gard, uitate acolo de multă vreme.

Cineva mă urcă pe cântar.

32 de kilograme.

Mă gândesc că trupul, după ce a terminat de consumat tot ce are de consumat, începe să se consume pe sine. Atacă creierul.

Lumea mă întreabă de ce continui să fac asta. Ce vreau să realizez ? Ce vreau să demonstrez ?

Eu stau şi mă gândesc un pic. Vroiam să slăbesc ? ... Nu, nu e asta. Eram slabă şi înainte. Vroiam să arăt bine ? Nu, nici ăsta nu e răspunsul. Staţi un pic, să mă gândesc ... Vroiam să îmi bat joc de femeile care se înfometează ca să arate ca tăiate din reviste ? De oamenii care îşi distrug corpurile ca ele să arate bine ? Mnu, nici asta nu e. Sună prea prozaic. Îmi place să cred că sunt un pic mai inventivă de atât.

Lumea zice să sunt irascibilă de când cu toată greva asta a foamei.

Eu le zâmbesc, şi le cer să mă urce pe cântar.

28 de kilograme.

Medicii îmi spun că nu prea mai am ce să dau jos. Mă apropii de greutatea efectivă a scheletului meu. Nici nu mai ştiu de când sunt în greva foamei. Cred că de vreo 6 sau 7 săptămâni.

Nu mai îmi aduc aminte de motivul pentru care am început toată treaba asta, dar mai mult ca sigur că alţii îşi vor aduce aminte, când mă vor da drept exemplu. Voi fi unul care va vorbi de la sine.

            Stau în pat, şi privesc tavanul.

            Oare de ce am început să slăbesc ?

            Hm, oricum, sunt sigură că alţii îşi vor aduce aminte.

            Tot ce pot face este să le tot cer să mă urce pe cântar.

Greaţă, vol. XVI

Capăt de linie a la Jim Morrison

          Stăteam şi mă relaxam în scaunul de lângă unul dintre hublourile ovale de pe partea stângă a avionului, răsfoiam un roman de Palahniuk şi în urechi îmi zumzăia o melodie lentă şi lungă şi languroasă, când, prin sistemul audio al avionului aud, cu o claritate extremă cuvintele căpitanului, care ne îndeamnă să ne punem centurile de siguranţă, deşi suntem la 12.000 de metri altitudine.

            Aproape nimeni nu îşi dă seama de faptul că jaluzelele hublourilor s-au închis şi s-au blocat, astfel că nu poţi privi afară, să vezi cum aripile avionului se îndoaie.

            Nu poţi să vezi cum flapsurile se rup.

            Nu poţi să vezi cum motorul Trei sau motorul Patru ia foc.

            Procedură standard anti-panică.

            Luminile se reduc până la o intensitate de lampă de masă retrasă dintr-un restaurant select. Căpitanul ne asigură că situaţia e remediabilă, şi că toate măsurile care se iau sunt pur preventive.

Ne asigură că se face totul pentru a ajunge cu bine la destinaţie.

Ne asigură că suntem în siguranţă.

Stewardesele în fuste mini până sub bucile lor ferme, şi în cămăşile cambrate pe trup ce abia le ascund ţâţele, şi cu taioarele despicate la spate, şi cu cravatele ce poartă sigla companiei aeriene se chinuie să nu plonjeze pe burtă de la înălţimea pantofilor cu toc-cui de culoare azurie, şi în acelaşi timp, să transpire cât mai puţin, ca machiajul să nu se mocirlească pe feţele lor.

Dar şi ele sunt speriate. Nu au voie să ţipe, chiar şi în cazul în care ne prăbuşim ca un glonţ spre pământ. Dacă stewardesele nu ţipă şi îşi păstrează calmul pe toată durata prăbuşirii, rudele lor primesc bonusuri, după înmormântare. Politica oficială a companiei.

Procedură standard anti-panică.

Deci stewardesele se plimbă de la un scaun la altul şi verifică centurile de siguranţă, şi mângâie pe umeri femeile, şi liniştesc copii mici cu promisiuni de acadele, şi îşi arată ţâţele şi pulpele bărbaţilor.

Procedură standard anti-panică.

Undeva, într-un colţ, un tip gras cu chelie şi ochelari, care transpiră abundent,. încearcă să ridice jaluzeaua hubloului de lângă el, şi transpiră abundent, loveşte cu picioarele în scaunul vecinului din faţă, şi atrage atenţia asupra lui în mod nenecesar, până când în jurul său se strâng vreo trei stewardese care încearcă să îl liniştească, dar fără prea mare succes, aşa că două dintre ele o acoperă pe a treia, care se apleacă asupra tipului cu un aparat cu electroşocuri, şi brusc se face linişte în colţul respectiv. Apoi una dintre stewardese îi pune grasului o pernă-colac pe umeri, şi îl acoperă frumos, iar ele se deplasează mai departe şi concluzia este că dacă eşti gras şi enervant, ai toate şansele ca o femeie frumoasă să îţi vină de hac.

Procedură standard anti-panică.

În clipa următoare, avionul se zguduie puternic, sondele de respirat cad de undeva de sus până în dreptul feţei fiecărui pasager, şi vocea căpitanului se aude iarăşi, calmă, de parcă ar fi un mesaj preînregistrat, şi de parcă căpitanul ar fi, de fapt, pe vreo plajă îndepărtată, îmbătându-se cu rom şi jucând Guitar Hero. Vocea lui a calmă, total nerealistă. Vocea lui spune că am intrat într-un gol de aer, ceea ce înseamnă că motoarele s-au oprit pentru o clipă, fiindcă oxigenul de care au nevoie pentru arderea internă nu a putut fi furnizat.

Problema este că deocamdată nu se aude nimic din afara avionului. Motoarele nu au fost repuse în funcţiune. Aerul e rece, fiindcă trecem deasupra munţilor, şi probabil că cele câteva secunde de oprire au fost de ajuns ca paletele oblice interioare să îngheţe şi să rămână imobile.

Undeva, în vârful avionului, sub aparatura giroscopică, cutia neagră – care e de fapt portocalie – începe să înregistreze tot ce se întâmplă în carlinga avionului.

Procedura standard.

Acum tipul de lângă mine începe să se agite, şi tipa de lângă el îl copiază fiindcă i se pare că e un comportament adecvat în situaţia dată.

Li se pare că astfel rezolvă ceva.

Că se conformează aşteptărilor.

Procedura standard.

Eu trag aer în piept, încet, şi calm, şi mă gândesc la biletul de avion pe care e tipărită cu litere elegante deviza companiei aeriene: „Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce !”.

Sau mai au o variantă alternativă: „Cu noi zburaţi până la capăt !”.

Nu pot să nu mă gânedsc că au dreptate.

Nu pot să nu mă gândesc că e scris acolo, alb pe negru.

Nu pot să nu zâmbesc.

Aud o bufnitură înfundată dincolo de hubloul meu, şi îmi spun că acela era motorul Trei sau motorul Patru, fărâmându-se în milioane de bucăţi, explodând din cauza acumulării de vapori ce nu pot fi eliminaţi din cauză că sasurile de aerisire au îngheţat. Avionul se zguduie puternic, lumea începe să ţipe strident, chiar şi câteva stewardese încep să plângă. Ele sigur nu vor primi bonusuri post-mortem.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Mă bucur pe neaşteptate, fiindcă realizez că soţia mea va primi o sumă triplă de la compania de asigurări, fiindcă poliţa stipulează că în caz de moarte survenită în timpul unei călătorii în interes de serviciu, suma se triplează. E vorba de un fond comun încropit de compania de asigurări împreună cu firma la care lucrez eu, menit să stimuleze dorinţa angajaţilor de a opta pentru un program de călătorii în interes de serviciu mult mai lejer. De murit, tot tu mori, dar măcar familia ta e lăsată pe mâini bune.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine ţipă tare de tot, ţipă cât îl ţine laringele şi îşi abureşte atât de tare masca de oxigen încât la un moment dat încep să i se prelingă în gură picături din propria respiraţie.

Procedura standard.

Eu încă îmi păstrez calmul, şi iarăşi îmi vine să râd, când îmi dau seama că în căştile de pe urechi cântă de ceva vreme melodia celor de la The Doors, „The End”.

This is the end ...

Tipul de lângă mine ţipă tare.

Beautiful friend ...

Tipa de lângă el ţipă şi mai tare.

My only friend, the end ...

Un cărucior cu sandvişuri alunecă înspre cabina piloţilor cu viteză.

Of everything that stands, the end ...

Îl loveşte pe un bărbat în cot, şi îi rupe braţul, dar strigătele lui de durere nu se pot distinge dintre strigătele celorlalţi de panică.

No safety or surprise, the end ...

Avionul se înclină acum cu botul înainte.

Nu mai există niciun dubiu. O să ne prăbuşim. Păcat că ne vom prăbuşi în munţi. În felul acesta, nu există nici cea mai vagă posibilitate de a supravieţui. Zona este extrem de abruptă, şi nu ai avea loc să parchezi nici măcar o bicicletă, darămite un 747.

Can you picture what will be ...

Aşa că lumea ţipă.

Căpitanul nici măcar nu se mai sinchiseşte să ne mintă. E prea preocupat să redreseze avionul, ca să respecte sloganul companiei.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine mă apucă violent de mână, şi îi simt palma transpirată cum se lipeşte de braţul meu, îi văd ochii lărgiţi şi miraţi şi indignaţi, îi văd figura descompusă într-un rictus care nu îşi dă seama ce anume vrea să reprezinte şi aud în căşti:

Desperatly in need ...of some ... stranger’s hand ...

Mai trag o gură de aer în piept, şi îmi dau seama că s-ar putea ca toată viaţa să fi suferit de ataraxie şi doar acum să aflu asta. Păcat. Cineva vomită zgomotos în masca de oxigen, şi se sufocă cu propriile lichide regurgitate, o bătrână se ridică de pe scaunul ei şi încearcă să alerge către coada avionului, în rampă, dar avionul se înclină înainte şi mai tare, iar femeia se desprinde de pe podea şi cade liber până în capătul celălalt al avionului, unde se izbeşte de uşa bine închisă a segmentului de compartiment. Sângele începe să îi curgă repede din ceafa zdrobită, şi, din cauza lipsei de gravitaţie din interiorul avionului care se prăbuşeşete în gol, picături roşii încep să plutească liber, mânjind feţele celorlalţi pasageri.

Driver, where you takin’ us ...

Cu noi zburaţi până la capăt.

Aşa că ne prăbuşim. Îmi simt ochii împinşi în ceafă, şi îmi spun:

This is the end ...

My only friend, the end ...

It hurts to set you free ...

Aripa din stânga se îndoaie cu un zgomot abraziv, apoi se rupe, şi ia cu ea coada avionului.

The end of laughter and soft lies ...

Cealaltă aripă se rupe şi ea din cauza flapsurilor îndoite care au o rezistenţă prea mare la aer.

The enf of nights we tried to die ...

Reuşesc să deschid jaluzelele hubloului meu şi văd o stâncă neagră, parţial acoperită cu zăpadă, şi stânca se apropie de noi cu viteză, plexiglasul hubloului meu crapă de la presiune, ceva legat de legea Boyle-Mariotte inversată, dar în clipa asta nu mai reţin detalii, oamenii din jurul meu au încetat – în mod ciudat – să mai ţipe, şi în avion pluteşte o linişte care parcă ţiuie, îmbibată cu sângele care levitează şi el şi se lipeşte pe feţele noastre şi apoi o lumină ne despică pe toţi şi ...

This is the end.

Greaţă, volumul XIV

Zile de cocaină vs. Glamorama

Mă trezesc de dimineaţă, soarele îmi răneşte ochii printre jaluzelele trase, aşa că mă îmbrac cu blugii mei albaştri şi tricoul gri cu mâneci verzi, şi ies pe uşă afară, călcând până la ieşire pe coapsele unui tip şi pe degetele unei tipe şi pe ţâţele unei alte tipe care stă trântită pe burtă în aşa fel încât prin chiloţi i se poate vedea anusul.

Afară sunt 1000 de grade şi pare că mă plimb pe suprafaţa soarelui, iar câinii vecinului mă latră cu glasurile cavernoase, iar eu îmi scot ochelarii de aviator din buzunuar, şi odată cu ei scot şi o pisică gri care mă priveşte curioasă, apoi îmi arată dinţii subţiri şi ascuţiţi, apoi fuge să se adăpostească la umba unui copac.

Îmi pun ochelarii pe nas şi mă uit în jur, văzând că am ajuns în mijlocul unei intersecţii, iar şoferii mă claxonează turbaţi, dar eu nu aud decât un sunet înfundat, ca şi cum cineva ar cânta lângă cada plină cu apă în care eu sunt scufundat.

Trec pe trotuar, şi soarele îmi arde ceafa asudată iar eu transpir vapori unsuroşi de MDMA şi acid ibotenic, îmi afund mâinile în buzunare şi grăbesc pasul, să ajung odată la Furnicar, să mă văd în faţa mesei pline de pastile şi pacheţele cu ciuperci şi ierburi, să le adulmec, să le aleg, să îi promit că i le plătesc, fiindcă nu cred că mi-am luat portofelul la mine.

Picioarele mi se împleticesc şi sunt pe cale să cad, dar mă agăţ de o băbuţă care se chinuie să păşească cu un cadru de aluminiu superuşor pe cimentul alb. Băbuţa mă priveşte din spatele lentilelor ei fund-de-sticlă care sunt groase de o palmă cu nişte ochi răi şi îşi deschide gura care este o grotă din care lipsesc stalactitele şi stalagmitele, şi şuieră spre mine cuvinte de ocară care cad pe urechile mele surde şi mă scuipă pe tricoul meu gri cu mâneci verzi, o flegmă bătrânească, plină de amărăciunile asfinţitului vieţii, dar eu nu o bag în seamă, murmur ceva de genu’ „Dă-te dracu’ din calea mea, stafidă ambulantă !” şi mă împleticesc mai departe spre Furnicar.

Furnicarul e un tip cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine, deci pe la vreo 20 de ani, care a început cu marijuana prost coaptă, a trecut prin tetrametiletiltriptamină, dextromethorphan, LSD şi am auzit că a băgat şi Promazine. Ăsta din urmă se foloseşte pe cai. Furnicarul e mereu cu capul între ciocan şi nicovală din cauza drogurilor, şi îi place să experimenteze, dar o face cu cap, dacă se poate spune că cineva poate lua „cu cap” tranchilizante pentru rinoceri africani. Ajung la uşa lui, şi bat cu energie, dar sunetele care se aud sunt cele de sticlă spartă, de parcă aş fi aruncat un bolovan prin fereastra lui în loc să bat cu degetele în uşa de la intrare, şi în final apare la uşă Diana, care e prietena superslabă a Furnicarului, arată foarte Uma Thurman pe vremea când juca în „The Avengers”, şi poartă doar o pereche subţire de boxeri albi cu buline roşii, pe sub care i se vede părul pubian întunecat ca o oază de plăcere, şi un tricou până sub ţâţe, şi mă gândesc, uau, ţâţele alea, băga-mi-aş pula, ce i le-aş suge ! apoi îmi dau seama că mă holbez la ea şi un fir subţire de salivă îmi atârnă din gură, dar sunt sigur că nu o să îi spună nimica Furnicarului.

Nu au mai făcut sex de luni de zile, fiindcă Furnicarului nu i se mai scoală nici dacă bagă o găleată de Viagra cu vodkă şi tequila, din cauza drogurilor. Îmi spun că poate am o şansă să intru în vaginul ei, dar acum am alte treburi mai importante, aşa că atunci când îmi face semn să intru, şi îmi întoarce spatele arătându-mi bucile alea rotunde, fac un pas peste parg, dar mă dau înapoi fiindcă era cât pe ce să calc pe o mâţă gri care mă priveşte o clipă curioasă, apoi îmi arată dinţii şi dispare, iar eu nu pot scăpa de o senzaţie de presque-vú.

Furnicarul stă tolănit pe un fotoliu în semiîntunericul din bucătăria lui mizerabilă şi îi strigă Dianei să îi mai aducă o fiolă de protoxid de azot şi un pic de CBD, iar ea care e atât de Uma, strigă ceva din baie, dar el nu o ascultă şi ţipă la ea că e o curvă împuţită care nu face diferenţa dintre zi şi noapte, îmi spune să mă aşez pe un scaun lângă el şi îmi oferă o linie de cocaină lungă de 25 de centimetri şi atât de groasă încât nu aş putea să o inspir nici cu gura larg deschisă, dar eu refuz politicos şi îl întreb dacă are ceva mescalină îmbunătăţită chimic, el se holbează la mine de parcă aş avea o pulă în loc de limbă şi îmi face cu ochiul să îl urmez în camera lui, unde îşi ţine sculele şi marfa, deschide uşa şi o pisică gri sare afară, ne priveşte curioasă apoi fuge în living, Furnicarul înjură şi apoi îmi arată o masă plină cu pacheţele şi cutii transparente, mie îmi cade falca iar el nu se poate opri din râs.

Ne apropiem de masa lui şi el îşi caută singur protoxidul acela de azot pe care i-l ceruse Dianei, în timp ce eu mă holbez la panoplia de CHESTII pe care le are acolo, şi toate sunt atât de BUNE încât SCULA mi se întăreşte. Are procaină, dibucaină, methoxiflurant, morfină, ketamină H3, nalbufină, bufotenină, LSDx2, STP şi perla colecţiei este bromodimetoxifenilmetiletanamina, cu o potenţă incredibilă în spectrul halucinogen şi ale cărei efecte durează până la 10 futute de ore. Dar eu (din păcate) nu sunt Furnicarul, şi acasă lumea mă aşteaptă să mă întorc cu mescalină, câteva grame de cocaină, un pachet de „Văduva albă” şi nişte pastile foarte frumoase, de culoare azurie, pe nume Halcion.

Furnicarul îmi pregăteşte pachetul cu cumpărături, şi îmi spune cât face totul şi că nu mai am cont la el, că furnizorii s-au cam futut de cap şi buzunarele sunt strânse, adică mai strânse decât de obicei şi vreai bani gheaţă, în momentul ăla, ca dacă nu îmi sparge capul, eu zic „Okei, maestre, relaxează-te, acuma te plătesc !” şi bag mâna în buzunarul blugilor, sperând să găsesc acolo portofelul că altfel ăsta e în stare să mă fută şi să mă omoare (nu neapărat în ordinea asta) fiindcă nu e pe treaba lui atunci când e pe prafuri, şi scot mâna trasnpirată din buzunar, şi de acolo cade o pisică gri, care ne priveşte mirată, apoi văd că ţin în mână un teanc de bancnote mototolite pe care i-l întind Furnicarului şi iau din mâna lui pachetul şi o întind spre casă, iar în urma mea el nu se poate opri din râs.

Afară sunt 999 de grade şi îmi simt buzele arse de soare, aş mânca zahăr cu lingura direct din borcan şi văd că începe o ploaie măruntă la câţiva metri în stânga mea, aşa că grăbesc pasul şi văd că în urma mea aleargă o pisică gri, iar în urma ei aleargă altă pisică gri, iar în urma lor aleargă un milion de pisici gri, cu ochii verzi ca în melodia aia a lui Bowie, şi pisicile nu clipesc deloc, ceea ce e foarte răscolitor, aşa că mă pomenesc alergând. Şi alerg, şi alerg, şi alerg până când venele îmi pompează acid. Apoi mai alerg un pic.

Ajung acasă, trântesc uşa în urma mea şi mă duc direct în bucătărie, am uitat deja de pisicile gri şi de ploaie, iar toată lumea pare să se fi trezit brusc la viaţă fiindcă mişună în jurul meu, cu acele şi cu seringile şi cu foiţele şi cu garourile lor futute, să îşi ia doza, să lingă filonul, să mă pupe în cur, iar eu îmi înfig acul rece în venă şi dinţii aproape că îmi pleznesc de anxietate, zăbala îmi scapă printre buzele arse şi transpiraţia se evaporă de pe mine când un val de căldură plăcută mă cuprinde şi ceilalţi se gândesc să facă dragoste, sex se vede în privirile lor moarte, prietena mea, care poate fi foarte Marilyn dacă am băgat destul praf în mine, apasă pe un buton şi undeva după perdea începe să cânte „Desolation Row”, deci ştiu că pentru următoarele 11 minute şi 21 de secunde voi fi în iadul celor ultraromantici, o iau de după gât şi vreau să merg cu ea în baie să îi ling interiorul coapselor arcuite şi să îi gâdil buricul pe dinăuntru, ceea ce şi facem, iar când am terminat ies pe coridor şi fac exact UN PAS până în livingul nostru unde în loc de băieţi şi fete care îşi ling orificiile şi fum şi muzică proastă văd o mulţime de pisici gri care mă privesc curioase şi apoi eu fac un pas spre mine.

Greaţă, Volumul XIV

Drumul spre plajă e pavat cu primejdii

Stau cu spatele lipit de perete, şi din nas îmi curge un fir de sânge.
E de la palma pe care am primit-o acum o jumătate de oră.
Palma pe care am primit-o de la bărbatul acela care ţipă să gesticulează cu arma îndreptată spre noi.
Suntem cinci.
Două femei şi trei bărbaţi.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Trebuia să fiu pe plajă, prăjindu-mă la soare, şi flirtând cu tipii care inevitabil aveau să îşi aştearnă păturile lângă mine.
Dar am venit la lucru, şi acum mă urăsc pentru sta. Scalpul îmi arde de durere, de când m-a tras tipul ăsta cu arma în mână de păr, peste tejghea. M-a tras de păr fiindcă nu m-am mişcat destul de repede pentru gustul şi nervii lui. De ce toţi jefuitorii de bănci sunt nervoşi ? Când faci o asemenea chestie, trebuie să fii calm, tacticos. Rezultatul ar fi mult mai bun. În loc de asta, te trezeşti cu poliţia pe cap, fiindcă în neatenţia ta nervoasă, nu observi că cineva pasă butonul de panică, şi până să apuci să te scarpini la coaiele transpirate, poliţia deja îţi suflă în ceafă.
De ce toţi jefuitorii de bănci au aşteptări nerezonabile de la ostaticii lor ?
Mai repede, vacă proastă !
Linişte!
Nu mai plângeţi !
Nu vă mai mişcaţi !
Ordine, ordine, ordine … Ar trebui să le pună şi lor cineva un pistol între ochi, şi atunci să vedem cât de eficienţi devin, şi cum nu mai sunt în stare să facă nici cele mai simple chestii.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Iarăşi mi-a proptit arma în faţă. Când priveşti în întunericul aducător de moarte al ţevii unui revolver, singurul lucru la care îţi stă mintea este că nu vrei să priveşti în acel întuneric, şi că ai face orice ca ţeava să se îndrepte în altă direcţie. Mintea ţi se goleşte de orice alte gânduri. De aceea când cineva te ameninţă cu arma, nu poţi face nimic altceva decât să stai, şi să speri.

Am auzit de jefuitori de bănci inteligenţi. Tipi sau tipe care au plecat cu genţi sau serviete pline de bani, fără să strige, sau să fluture prin aer vreo armă. Odată, un tip a intrat într-o bancă cu o sticluţă plină cu ulei de măsline vechi, şi i-a spus calm casieriţei că în sticluţă e nitroglicerină. Dacă face vreo mişcare greşită, sau strigă, toată lumea sare în aer. Tipa s-a speriat, dar el îi zâmbea în continuare. A luat banii, şi a ieşit calm din bancă. L-au prins la colţul străzii, când, în timp ce fugea, sticla i-a scăpat din buzunar şi s-a spart, iar poliţiştii şi-au dat seama că el blufase, dar nu despre asta e vorba. Ideea e că tipul jefuise o bancă fără să ridice măcar vocea.

Tipul care m-a tras pe mine de păr e un dobitoc, şi un debil mintal. Transpiră ca un violator – o sudoare abundentă, cleioasă şi acră – iar gura îi miroase de parcă ar fi mâncat căcat la micul dejun. S-a apropiat de mine şi mi-a spus să ies de după tejghea. Aproape imediat m-a înşfăcat de păr, şi mi-a făcut vânt peste blatul tejghelei. Rădăcinile firelor de păr mi-au făcut promisiuni de durere pe care acum le respectă.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Plâng, dar nu de frică sau de durere, ci de nervi.
O să mor fiindcă am fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Azi era ziua mea liberă. Trebuia să beau cocktail-uri la un bar de pe malul mării. În schimb, mi-am amânat concediul pentru imbecilul de manager, care nu e în stare să trimită documentele acolo unde acestea trebuie să fie trimise. Dacă vrei un lucru făcut cum trebuie, fă-l tu singur.

O să mor pentru că îmi făceam treaba. O treabă pe care nici măcar nu o agreez. O treabă pe care o urăsc. Am ajuns la concluzia că e mai bine să îţi placă ceea ce faci, decât să te pricepi la ceea ce faci.
Azi dimineaţă, înainte să ajung la bancă, stăteam în staţia de metrou, şi citeam o carte. M-am propiat încet de marginea peronului. Vârful sandalelor trecea uşor de marginea platformei. Mă prefăceam că citesc, dar speram ca cineva să se apropie de mine şi să mă împingă pe şine, sub roţile metroului. Sau măcar din greşeală să îmi dea un cot. Nimeni nu s-a îndurat de mine.
Debilul acesta mintal cu arma în mână o să clacheze în câteva minute, şi atunci o să îmi proptească pistolul între ochi şi BUM. Gata cu mine.

O să fiu înmormântată, iar pe piatra mea funerară o să scrie, chiar sub numele meu următoarele: „Fiică, soţie şi mamă iubită – împuşcată între ochii ei frumoşi, în timp ce trebuia să fie în concediu, pe plajă, dar se afla din greşeală în bancă”.

Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Tipul ăsta e dement, ţipă şi gesticulează, înjură poliţiştii care aşteaptă afară ca el să se predea sau să tragă cu totul jaluzelele din vitrina băncii. Sau poate aşteaptă ca presa să fie evacuată de acolo, ca ei să îl poată împuşca în voie, fără să le fie frică că vor ajunge pe YouTube, la secţiunea „cele mai vizionate filmuleţe cu poliţai care împuşcă civili”.

Tipul ăsta e tâmpit. Eu sugerez să se predea de bunăvoie, şi să pledeze pentru stupiditate ca circumstanţă atenuantă. Sau cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Cred că are şanse să scape.
Ţipă în telefon chestii de genul „vreau douăj’ de pizza mari, cu ardei iute”, sau „vreau un elicopter pentru mine şi unul pentru ostatici”.
Ţipă „nu mă enervaţi !”.
Ţipă până când venele de pe gât i se învineţesc, şi ochii îi ies din orbite.

Vocea lui mă scoate din sărite. Îmi şterg firul de sânge care îmi curge din nas, şi îl întind pe podea. Doar nu o să îmi murdăresc rochia. E nouă. Aproape nouă. Am purtat-o abia de trei ori. E albă, cu floricele albastre, şi cu bretele elastice. Vroiam să merg direct la plajă, când aş fi ieşit din bancă. Am totul pregătit în geantă: pătură, prosop, pălărie, ulei de plajă. Dar dacă imbecilul ăsta o să îmi zboare capul, adio rochie. Păcat. Aş vrea să fiu înmormântată în ea. E frumoasă. Dacă nu o să se păteze cu sânge. Ceea ce e puţin probabil.
Ceilalţi bărbaţi stau unul lângă altul, în fund, cu spatele lipit de perete, cu picioarele întinse, ca nişte copii proşti care se plictisesc în curtea din spate a casei. Cealaltă femeie e una dintre casieriţe. Suspină ca un şoarece lovit în coaie. Şi ea mă enervează.
La dracu’, de ce nu împuşcă odată, să termine cu noi ? Sau să se împuşte pe sine. Sau să îl împuşte cineva. Numai să se termine odată ! Vreau să se termine.

Mă ridic şi mă îndrept spre el. Ceilalţi mă privesc cu groază pe feţele lor transpirate, pe feţele lor micuţe şi stafidite. Tipul stă cu spatele la noi, şi ţipă în telefon că vrea o geantă cu bani, altfel o să înceapă să împuşte lumea. Vreau să mă duc să îl bat pe umăr şi să îi spun: „Ori mă împuşti, ori îmi dai drumul să plec. Astăzi e ziua mea de concediu, şi vreau să merg la plajă.” Ori mă împuşcă, ori mă lasă să plec. Oricum e bine. Dar nu a apuc să îl bat pe umăr, fiindcă se aude un pocnet, şi capul îi explodează, împrăştiind creieri şi sânge peste tot. Un ochi îi cade pe podea, şi mai târziu un poliţai va călca pe el, stropşindu-l. Trupul tipului cade în genunchi, cu telefonul încă în mână. Apoi se prăbuşeşte pe burtă.
Poliţiştii dau năvală înăuntru.
Îmi privesc rochia albă. Acum nu mai e albă. Toată e plină de sânge. Şi de creieri. Simt în gură gustul sângelui. Rochia mea de plajă … distrusă.
Eu nici măcar nu trebuia să fiu aici astăzi.

Greaţă, Volumul IV

Părul ei uşor roşcat, uşor ondulat

Ar trebui să dai un telefon, îmi zice tipul de lângă mine.

Nu căuta scuze.

Nu inventa motive.

Pune mâna pe telefon, şi spune ce ai de spus.

Cere-ţi iertare pentru toate mizeriile pe care i le-ai făcut.

Sun-o.

Ia-ţi la revedere.

Sun-o.

Spune-i că o iubeşti.

Spune-i tot ce i-ai spune atunci când ai şti că peste un minut vei muri.

Fiindcă probabil că aşa va fi.

Luc e lângă noi. Nu ne poate ajuta. Are ambele braţe rupte. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoc hipotermic. Probabil că toată situaţia asta nu o să se termine bine pentru el.

Eu cu tipul de lângă mine, mai avem puţin până când se instalează edemul cerebral. Deja mă simt ameţit. Tipu’ de lângă mine zice că e doctor. Zice că o să ne sufocăm în curând.

El are coastele rupte. Şi le-a rupt atunci când am încercat să deschidem ecluza. O bară ruptă l-a izbit peste partea stângă a pieptului. Scuipă sânge negru la intervale relativ regulate.

Îl întreb dacă îl doare.

El zice că îl doare doar atunci când respiră.

Râdem, dar, e râsul amar al unor oameni care nu mai au nimic de pierdut.

Îmi zice să îmi sun nevasta. Mă rog, fosta nevastă.

Am divorţat. Adică, nu chiar, dar lucrurile nu merg prea bine. Adică, nu merg deloc bine.

Din cauza mea, desigur.

Nu o spun în sensul acela, ci chiar vorbesc serios.

O iubesc, şi ea mă iubeşte, dar lucrurile pur şi simplu merg mai mult în jos decât în sus.

Tipu’ îmi spune să o sun.

El tocmai şi-a sunat prietena. Urmau să se căsătorească. Să meargă în Polinezia, pentru luna de miere. Vise frumoase, îmi zice el.

Sun-o.

Nu mai ai prea mult timp.

Îmi întinde telefonul. Îl iau din mâinile lui tremurânde.

Sun-o.

Imediat o să ţi se stingă luminile.

Vrei să mori cu inima plină de regrete ?

Fă acum, în ultima clipă, cee ce trebuie, dacă toată viaţa ai fost un ratat.

Luc tuşeşte, apoi capul îi cade pe umăr.

Cei de sus au spus că încearcă să ne scoată de aici, dar şi ei ştiu că e degeaba. Măcar încearcă. Măcar atât să facă, după ce ne-am riscat vieţile pentru ei.

Sun-o.

Tipul îmi zice să formez cifrele.

Nu mai am mult.

Urmează hipoxia. O să mă mănânce pielea. O să mi se tulbure vederea. O să intru în şoc. Apoi convulsii. Şi în final ACIDOZĂ.

Întreb dacă o să mă doară.

Pufneşte în râs, şi îmi spune că nici nu îmi poate descrie cât de tare mă va durea.

Până şi cuvântul sună oribil. Acidoză. Parcă îmi şi închipui sângele fierbându-mi în vene.

Sun-o, îmi zice tipul ăsta.

Îmi amintesc de ea.

Aici e frig, iar ea e caldă. Miroase frumos. Nu ştiu a ce, fiindcă sunt bărbat, dar miroase frumos.

Mă gândesc la părul ei, uşor roşcat, uşor ondulat, cu vreo şuviţă atârnându-i rebelă peste frunte sau peste ureche. Cu un umăr mereu pe afară. Aşteptând să i-l sărut eu, parcă.

Încep să respir mai greu, mai rapid. Organismul începe să simtă că nu mai este aer în jurul nostru.

Mă scarpin involuntar pe gât.

Bateria telefonului pâlpâie. E aproape goală.

În timp ce vidul mă apasă, mă gândesc cum mă apăsa trupul ei, dimineaţa, când ne trezeam, şi ne prosteam printre cearşafuri, cu gurile mirosind urât. Mă trezeam cu ea deasupra mea, lingându-mi obrazul, şi şoptindu-mi să mă trezesc, deşi ştia cât de mult mă enerva chestia asta.

Îmi vine să râd. Mai am un pic şi voi muri, iar eu mă gândesc la prostii de genul ăsta.

Tipu’ de lângă mine începe să tuşească. Scuipă sânge pe pieptul hainei.

Îmi spune că e mulţumit.

Îmi spune că am făcut ce trebuia, rămânând aici, jos.

Îmi spune că cineva trebuia să rămână.

Ori noi, ori alţii.

Măcar ne-am făcut treaba cum trebuia.

Am salvat ziua.

O să fim eroi.

Lumea ne va rosti numele cu mândrie.

Cei vii ne vor mulţumi.

Trei oameni mor, ca să supravieţuiască o mie.

Un schimb corect.

Închide ochii. Îmi spune să o sun.

Formez numărul ei. Încep să tuşesc. Ochii mă dor. Am format numărul după poziţia tastelor, nu după vedere. Nu mai văd.

Telefonul sună.

Îmi amintesc ochii ei.

Cum zâmbea cu ei.

Telefonul sună.

Îmi amintesc gura ei.

Respiraţia ei caldă.

Telefonul sună.

Imaginea ei se estompează.

Bateria pâlpâie. E aproape goală.

Începe să mă doară gâtul. Simt pe limbă saliva care are gust de acid de baterie.

Lacrimi încep să îmi curgă pe obrajii murdari, din cauza durerii. Din cauza acidozei. Ce cuvânt urât.

Mai un pic. Mai rezist un pic. Să îi aud vocea, şi apoi o să mă duc acolo unde nu este nimic.

Telefonul sună.

Se face conexiunea, şi aud o voce limpede care îmi rosteşte numele.

Sunt fericit. Apoi totul se întunecă.

Greaţă, Volumul XIII

Domnişoara Lalea Frumoasă

Păpuşă fără ţâţe.

Aşa îmi spunea el.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Era ceva în felul în care rostea pronumele posesiv, care făcea să mi se ridice părul pe braţe, ca şi cum brusc s-ar fi făcut frig în încăpere. De parcă Divolul însuşi mi-ar fi spus că sunt sclava lui pe veci. Atât de multe lucruri sinistre putea să transmită prin acel pronume posesiv.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Hm ...

Stai un pic ... Mi se pare că aud uşa de la intrare deschizându-se ...

Nu, nu e nimeni.

Nu a fost mereu aşa.

Înainte eram „Domnişoara Lalea Frumoasă”, sau „Norişorul”, sau ... „Gogoşica”, sau o gamă largă de apelative atât de plăcute încât mă topeam la auzul lor, şi îmi venea să mă cuibăresc la el în braţe de parcă era ultimul lucru pe care îl făceam ... atât de dulci încât mi se stricau dinţii de la ele.

Şi o vreme a fost bine.

Până când a apărut „păpuşa fără ţâţe”.

Ce brutală e tranziţia.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Gogoşică.

Norişor.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Păpuşa fără ţâţe şi cu un ochi vânăt.

Păpuşa fără ţâţe şi cu încheietura ruptă.

Păpuşa fără ţâţe.

Asta e ceva invariabil. Celelalte vin şi trec, dar asta rămâne. Şi o spune cu un rânjet pe buze, de parcă crede cu adevărat că îmi face plăcere să aud chestia asta.

Înainte făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă..

Acum o fute pe păpuşa lui fără ţâţe.

Înainte venea de la lucru cu un buchet mare de flori pentru Norişorul lui cel Pufos.

Acum vine de la lucru cu o erecţie şi îmi strigă de pe canapea: „Treci şi ia-mi-o în gură, păpuşă fără ţâţe ce eşti !”

Îmi zice să spăl podeaua garajului.

Să îi ridic costumele de la curăţătorie.

Să mă tund.

Să nu ies din casă.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Cică femeile au o toleranţă mult mai ridicată la durere decât bărbaţii. Probabil din cauza asta suntem supuse la asemenea chinuri. Sau poate tocmai fiindcă suntem supuse la asemenea chinuri am devenit mai rezistente.

Numai un pic ...

Cred că aud uşa de la intrare ...

Nu, nu e nimeni.

Într-o zi păpuşa lui fără ţâţe a rămas gravidă.

Luam anticoncepţionale pe ascuns. Apoi am început să suspectez că el suspectează ceva. Aşa că le-am întrerupt. Am rămas gravidă. O rană vie cu un prunc în pântece. Cum să aduc în casa asta a ororilor un copil ?

N-am putut.

El a aflat abia după ce am făcut avort.

Eram în bucătărie, după procedură, şi brusc a început să îmi curgă sânge. Mi s-a prelins pe picior, pe podeaua din bucătărie, ca o amintire sumbră a crimei mele a ceea ce făcusem cu câteva ore înainte.

Eu nici nu mi-am dat seama de asta, până când el a întrebat ce am păţit.

M-a dus la spital, şi medicul i-a spus că tocmai făcusem întrerupere de sarcină.

Cum ?

Întrerupere de sarcină. Avort, domnule !

Ah, am înţeles. O pot lua acasă ?

Desigur.

Am ajuns acasă, şi când uşa s-a închis în spatele meu, am crezut că o să mă calce în picioare.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Păpuşa fără ţâţe.

Dar nu s-a întâmplat nimic.

Aş fi preferat să mă snopească în bătaie, şi să ştiu că am scăpat de ordalia asta. În schimb, am primit o nouă lecţie. Am învăţat să trăiesc cu frica ... permanent.

Nu ştiam când se va napusti peste mine. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că vorbea mai puţin. Mă ura.

Înainte se comporta ca un animal, dar măcar avea impresia să face ce trebuie, că mă iubeşte. Acum însă ... totul a devenit ură.

La început făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă.

Apoi a trecut la sex barbar.

Iar acum, totul e deja durere viol.

Acum nu mă mai fute fiindcă vrea, ci fiindcă trebuie.

Trebuie să răzbune nedreptatea pe care i-am făcut-o ! Vrea retribuţie !

Dar cum să aduc un copil în casa lui ?

Nu aveam altă soluţie.

Iar acum îmi primesc răsplata.

Vorba aia, facerea de bine, futere de mamă !

Îmi şi vine să râd. Mă gândesc cum aş arăta, cu un copil atârnat nu de o ţâţă, ci de un sfârc.

E adevărat. Nu am fost binecuvântată cu toate cele de la natură, dar să fii atât de bont pueril în legătură cu toată problema, e ... dureros.

Era o glumă pe care le-o spunea prietenilor lui, care zâmbeau stânjeniţi, apoi mă priveau cu milă. Niciunul nu îndrăznea să zică nimic.

Zicea: „Am întrebat-o pe nevastă-mea, dacă nu ai avea picioare, ai purta pantofi ? Ea îmi răspunde: Nu !”

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Zice: „Atunci eu o întreb: atunci de ce porţi sutien ?”

Păpuşa lui fără ţâţe.

Toată lumea e pe jos.

Inclusiv eu. Dar nu din cauza râsului, ci din cauza dosului de palmă.

Abia aştept să apară noul roman al lui Palahniuk. Se numeşte „Damnată”. E despre o fetiţă care într-o bună zi se trezeşte în Iad, şi neştiind de ce se află acolo, se hotărăşte să profite cât mai mult de situaţie.

Sunt foarte curioasă să văd cum poate cineva atât de firav şi de inocent să profite de o asemenea experienţă.

În fond, te poţi obişnui cu orice.

Şi Iadul poate deveni suportabil.

Eu ştiu asta.
...
Pf, iară îmi curge sânge din nas. Se pare că încă nu mi s-a vindecat rana.

Trebuie să închei aici. Aud uşa de la intrare. Trebuie să mă grăbesc jos. M-ar omorâ dacă arrr ştiii că ţin jurnalu ăăăsta. Îîmi trremurră mâna deja. Probabil că o să-ll descopereee la un moment dat. Îl aud cum urcă treptele.

Ggata, ppplec.

Păpuşa fără ţâţe semnează de ieş

Greaţă, Volumul XII