Stătea pe una dintre banchetele trenului. Încă nu îşi revenise din şocul produs de cuvintele băiatului. Cât era de intuitiv, de inteligent ! La vârsta lui, să fie în stare să deducă asemenea lucruri !
Vagonul metroului era aproape gol la ora aceea. Faţă în faţă cu el, pe cealaltă banchetă stătea o tânără, şi citea o carte. Pe coperta cărţii era desenată o imagine cu o sticlă de vodcă, crăpată, iar prin crăpături ţâşneau valuri de băutură.
Brusc, i se făcu poftă de alcool.
Oricât de rău te-ai simţi, alcoolul mereu te va face să zâmbeşti.
Titlul cărţii era „Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Nu-ştiu-cum” sau ceva în genul acesta. Pe cealaltă parte a copertei era şi o fotografie cu autoarea, o blondă destul de tânără, care fusese imortalizată stând tolănită într-un fotoliu, cu o ţigară între degetele subţiri ale mâinii stângi.
I se făcu poftă şi de o ţigară.
După ce fratele lui exprimase acel sentiment, Rob – deşi ar fi vrut să îi spună că da, taică-său îl urăşte cum rar e posibil ca un părinte să îşi urască progenitura, şi că în acelaşi timp, Rob senior se ura şi pe sine fiindcă nu era capabil să treacă peste ura aceea nefirească pentru propriul lui copil, – încercase să îl convingă pe băiat, mai mult formal de faptul că un asemenea gând nu era deloc fondat. Se văzu pus în imposibila postură de a–i găsi lui Rob senior justificări şi – culmea – părţi bune.
Dar băiatul nu îl crezu. Ar fi vrut să îl creadă, dar în privirea lui se vedea doar resemnarea celui căruia i s-a confirmat faptul că se află pe lista celor înfrânţi.
În final, băiatul adormi, epuizat, copleşit de greutatea nimicului pe care tatăl său îl avea în suflet pentru el, iar, după ce asistenta îl asigură că băiatul nu avea să se mai trezească până a doua zi, Rob îşi mută suferinţele lângă patul Elenei. Acolo o înlocui pe mama ei, care se bucură nespus de mult că el venise să vegheze la căpătâiul tinerei. Rămas singur şi acolo, monologă cu jumătate de glas, şi îi mai povestii fostei lui iubite despre cele ce se întâmplau în jurul ei. Apoi, când veni vremea, cu buzele-i uscate depuse un sărut pe fruntea ei şi porni spre casă.
Ajuns acasă, observă că era singur.
Tatăl dispăruse.
Gândi că era mai bine că Rob senior era plecat. Ar fi vrut să îl ia de gât şi să îl dea cu capul de toţi pereţii, dar era obosit. Coborî în pivniţă şi se întoarse cu o sticlă de alcool, nici nu conta ce fel de alcool era. Se închise la el în cameră, şi se îmbătă încet, pe nesimţite, de unul singur, ascultând muzică pe care nu o mai ascultase de când plecase de acasă. În timp ce aluneca spre lumea coşmarurilor, un gând îi străbătu mintea. Şi-ar fi dorit să aibă aripi. Aripile erau de departe cel mai tare gadget al unei fiinţe. Aripile îţi dădeau posibilitatea să zbori – la propriu – atunci când erai fericit, sau atunci când erai trist, să te îndepărtezi de probleme, să te laşi bătut de vânt, purtat în zarea vânătă, spre soarele obosit care se pregăteşte de culcare.
Categoric, o pereche de aripi i-ar fi prins bine în acel moment.
Apoi închise ochii şi deschise uşa spre camera coşmarurilor. Dar puţin habar avea el că adevăratul coşmar avea să-l trăiască la trezire.
Lumina soarelui trecea printre fantele jaluzelelor şi i se înfigea în ochii injectaţi. Se zbătu, speriat, pe sub cearşaf, şi abia când ateriză pe podeaua dură îşi dădu seama că visase. O sticlă goală zăcea la capul canapelei, împrăştiind în jur un iz dulceag şi greţos. Rob nu se trezise niciodată mahmur după o seară de beţie, iar această dimineaţă nu făcea excepţie. Însă era puţin ameţit. Din cauză că nu prea mâncase în ultima vreme. Şi transpirat.
Se ridică în capul oaselor, pe marginea patului, şi îşi băgă mâna în chiloţi.
„Trebe să fut ceva !” îi trecu prin minte, în timp ce îşi atingea brutal sexul.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu