Avea cearcăne adânci sub ochii afundaţi în orbite, şi i se părea că se mişcă în reluare. Daniel dormea când intră în camera lui. Se aşeză pe un scaun lângă patul de suferinţă al fratelui său, şi oftă. I se păru că suflul de oboseală care îi ţâşnise pe gură fusese mai degrabă un şuierat, şi îşi duse instinctiv palma la gură. Dar nimic nu mişcase în cameră. Unul dintre ceilalţi doi bărbaţi din încăpere eliberase patul. Ori se făcuse bine, ori murise, gândi Rob. Cea de-a doua variantă i se părea cea mai viabilă.
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
Adevărul este că nu este nimic grav.
Începu să răsufle greu. Cum dracu’ avea să rezolve problema asta ?
Uneori i se părea că singurul lucru pe care îl putea face era să suporte totul, să strângă din dinţi, şi să suporte. Să suporte futaiul acela pe care i-l administra Tatăl. Nu era destul de avansat încât să îi ţină piept. În lumina ultimelor evenimente, nu ştia dacă avea să fie vreodată destul de dur încât să îi ţină piept. La un moment dar chiar se gândise că nu vroia să îi ţină piept. Avea pentru Rob senior o admiraţie bolnavă, adânc înfiptă în fiinţa sa. Ceva ce creştea ca o buruiană vicioasă într-un câmp de trandafiri. Cândva, demult, crezuse că Rob senior era cel mai tare. Cândva Rob senior era soarele care lumina fiecare cotlon, de care nicio umbră nu putea scăpa. Cândva, demult, crezuse că Rob senior era cel mai tare. Şi acum era de aceeaşi părere. Dar nuanţa se schimbase. Acum Rob senior era întunericul pe care nimic nu îl putea îndepărta. Rob senior avea aerul că el era cel care conducea lumea, în secret. El era cel care, cu mâinile sale cârmuia destinul umanităţii. Mâinile sale erau perfecte pentru treaba asta, era de părere Rob. Vorba aia, mâinile lui, care nu au mângâiat vreodată coapsele unei iubite, dar au strâns de gât o naţiune. Dar asta nu era adevărat. Faza cu coapsele unei iubite. Rob senior mângâiase destule coapse. Mâinile sale mângâiaseră un zilion de coapse, pe care apoi le şi desfăcuseră.
Dar să revenim.
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
Okei, fii atent la ce urmează.
O să ţi-o dau aşa, tare de tot.
Fii atent.
Maică-sa rămăsese gravidă cu Daniel când Rob avea 14 ani.
La început totul părea OK.
Dar, după cum aveau obiceiul, lucrurile se complicaseră.
Se complicaseră atât de mult, încât viaţa femeii ajunsese să atârne greu în balanţă.
Când se rostise pentru prima dată cuvântul „avort” (de către Tată, evident), era deja prea târziu.
Oricum, maică-sa nici nu vroia să audă de aşa ceva.
O fi fost ea o femeie blândă.
Ca proverbialul fir de iarbă care îşi pleacă capul înaintea coasei, ca să crească la anul şi mai înalt.
O fi fost ea o femeie care avea destulă minte încât să ştie că împotriva Tatălui nu putea câştiga.
Dar era şi o femeie care ştia cât de mult o iubea bărbatul ei, şi care ştia că îi putea supune voinţa, dacă vroia.
Dincolo de problemele legale şi etice, care păreau să încline către un răspuns negativ pentru mult doritul avort, ea era de nestrămutat în hotărârea ei de a păstra copilul.
Era hotărâtă, dacă trebuia, să moară pentru copil.
Şansele erau destul de ridicate ca tocmai asta să se întâmple.
Şi, Tatăl, păgânul, se rugase în sinea lui ca femeia de lângă el să o ducă la capăt cu bine.
Era gată să facă moarte de om să o ţină lângă el.
O iubea.
Avea să o iubească mereu.
Era un animal, o brută, dar pe lângă ea se transforma într-un om.
Un om cu o inimă.
Şi femeia a născut.
Un băiat de două kilograme şi jumătate.
Un boţ de carne care ieşise dintre picioarele ei vomitând lichid amniotic, şi zbierând ca un apucat, acoperit cu fragmente de placentă.
Şi femeia l-a văzut, şi i-a plăcut.
A zâmbit calmă şi l-a mângâiat cu căldură.
Tatăl i-a văzut, şi zâmbit şi el.
Aceea a fost ultima oară când Tatăl a zâmbit.
Apoi femeia a început să moară.
A început cu o picătură de sânge întunecat.
Picătura a căzut pe podeaua salonului de naştere.
După ea au urmat altele.
Şi după acestea au urmat altele.
Tot mai multe, tot mai întunecate.
Picurau din vaginul ei, prelingându-se peste marginea patului.
Ştia că existau riscuri.
Mereu ştiuse acest lucru.
Tatăl fusese scos afară din salon.
Se holbase cu figura lipită de geamul uşii, cum medicii încercau să îşi dea seama ce se întâmpla, şi cum încercau să remedieze situaţia.
Doar că situaţia era … iremediabilă.
Tatăl ştia asta.
Mama ştia asta.
Îşi luară rămas bun din priviri.
Tatăl rămase în cadrul uşii, strângând din pumni până când îi amorţiră.
Medicii trecură pe lângă el cu capetele plecate, şi îl bătură pe umăr, jenaţi.
O asistentă rămase în urma lor, ca să tragă cearşaful peste trupul ei inert.
Tatăl îşi spuse că nu aşa trebuia să se încheie lucrurile.
Naşterea însemna crearea unei vieţi noi, nu transmiterea unei vieţi din trupul mamei în trupul progeniturii.
Progenitura furase viaţa mamei.
Asta era concluzia.
Asta era tot ce Tatăl ajunsese să creadă.
Asta era tot ce Tatăl ajunsese să ştie.
Şi acela fusese momentul în care Tatăl se transformase în Rob senior.
Acela fusese momentul în care omul se transformase în maşină.
Acela fusese momentul în care toate lucrurile bune luaseră sfârşit.
Pentru toată lumea.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu