Ending Teaser

Şi asta era totul.

            Sperase ca întâmplările să ia o turnură aparte.

            Şi întâmplările chiar luaseră o turnură aparte. Doar că nu fusese turnura pe care şi-o închipuise el.

            Simţise în sinea lui că toate astea avea să se termine cu bine pentru el. Merita şi el o pauză de la ordaliile continue. Sperase asta cu tot ce îi mai rămăsese din ceea ce fusese odată sufletul lui.

            Astăzi, Speranţa este puţin sarcastică.

Şi, în mod ciudat, încă mai simţea asta. Îşi spuse că era doar un reziduu pe care încă nu ştia cum să îl elimine. Nu mai exista ... nu mai putea să existe nimic bun pentru el, acum că ea era ... plecată de lângă el. Definitiv.

Oamenii nu pot face alegeri, fiindcă sunt lacomi. Vor tot ce este de avut. Nu pot renunţa la jumătate, dacă li se pare că pot avea tot.

Iar viaţa este prea scurtă ca să vrei să domini totul. Viaţa este doar liniuţa aceea dintre data naşterii şi data morţii, sculptată în piatra funerară print-o singură lovitură de daltă.

Atât primeşti.

O lovitură de daltă pentru toate clipele acelea pe care ai face orice, ai da orice să le păstrezi. O lovitură de daltă pentru toată durerea, şi toată amărăciunea, şi toată bucuria, şi tot sacrificiul, şi toată gelozia şi prostia şi îmbrăţişările şi cuvintele şi dimineţile ploioase şi serile senine şi tăieturile de cuţit şi întârzierile la lucru şi nevoia de a avea ceva într-o anumită clipă şi uşi trântite şi orgasme furtunoase şi sticle de vin şi somn puţin şi durere de dinţi şi frig şi mirosul cărţilor şi trosnetul oaselor obosite şi melodia preferată şi nervii de luni dimineaţa şi fotografia de pe fundul sertarului şi contul de Facebook şi cearşaful umed de plăcere şi privirea aceea fugară şi cel de lângă tine şi singurătate şi o ceaşcă de ceai şi aşteptatul degeaba şi dezamăgire şi ciocolată cu stafide şi prieteni şi tasta care nu funcţionează şi „post-it”-urile de pe oglinda proaspăt curăţată şi ciorapii murdari şi pantofii cu toc şi concerte pe gratis la trupe-tribut şi ţinutul de mână şi toate celelalte.

O lovitură de daltă le comemorează pe toate.

O altă lovitură le şterge pe toate.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Precocitate infantilă

Victor stătea pe un scaun la masa din camera sa şi zâmbea. Era un zâmbet plin de răutate, unul dintre multele care aveau să urmeze, legat de înţelegerea unor adevăruri evidente.
Avea de compus o lucrare pentru a doua zi, la şcoală. Desigur, având braţele scoase din funcţiune, el putea să prezinte lucrarea oral. Dar era necesar să îi cunoască conţinutul. Îi plăceau orele de literatură universală. În clipa de faţă, studiau mitologia greacă. Câteva pilde mascate sub forma unor poveşti. Poveşti despre iubire, încăpăţânare, ură, tragedie, război şi bucurie, isteţime şi prostie, viaţă şi moarte, dar înainte de toate, poveşti despre felul omului de a fi, de a da din mâini şi din picioare ca un apucat atunci când lumea din jurul său nu îi mai convenea sau nu îi ajungea. Câştigătorii zilei de azi erau fraierii zilei de mâine.
Cititse patru poveşti. Şi înţelesul lor fusese pătruns cu un cinism de care un copil de 9 ani rareori era capabil.
Iar acum Victor stătea şi judeca la rece, în stilul simplu şi direct al copiilor care, de multe ori pricep mai multe decât adulţii.
Victor îşi spunea că Icar era un idiot. Era evident că individul poseda destulă inteligenţă. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar Dedal era, fără dubiu, un geniu. Construise aripile din ceară şi pene, şi îşi avertizase fiul să nu zboare prea aproape de soare. Probabil că uitase să menţioneze consecinţele, dar lui Victor i se părea că nici măcar asta nu era o scuză pentru prostia crasă de care dăduse dovadă Icar. Nu trebuie să fii doctor în aeronautică ca să ştii că ceara se topeşte dacă o apropii de o sursă de căldură, mai ales de o sursă de căldură atât de abundentă şi atât de vanitoasă precum era soarele pe vremea grecilor antici.
Hotărât lucru, Icar era un dobitoc fără pereche.
Mai departe, Victor avea aceeaşi părere despre Sisif. Regele care fraierise cu succes toate creaturile pământului, de la virgine adolescente până la zeii din Olimp, nu fusese în stare să îşi evalueze situaţia atunci când zeii îl puseseră să împingă un bolovan până pe vârful muntelui, bolovan care se rostogolea înapoi. Ce îl împiedica să se oprească pur şi simplu ? Era clar că bolovanul se va rostogoli mereu înapoi, dar el ar fi putut să nu îl mai împingă. I se părea lui Victor sau toată isteţimea îl părăsise pe rege, atunci când avea mai mare nevoie de ea ? Asta era oarecum în contradicţie cu tot ce citise până în acel punct despre el, şi chiar cu tot ce ştia Victor din viaţa reală. Era destul de experimentat încât să ştie că nevoia te învaţă, şi că, de multe ori, alegerea făcută instinctiv e mai bună decât cea făcută conştient. Era adevărat că regele fusese un om rău, şi merita pedepsit în cel mai crud mod posibil, dar stupiditatea situaţiei nu făcea cinste niciuneia dintre părţile implicate.
Un alt personaj fascinant prin lipsa de precocitate era Cassandra. Deşi, dacă stătea să judece puţin la rece, Victor înţelegea de ce femeia se tortura singură. Nu de puţine ori deţinuse şi el un secret, şi povara de nu-l putea dezvălui fusese aproape insuportabilă. Dar ce îl fascina nu erau evenimentele dinaintea prezicerilor Cassandrei, ci cele ce urmau. Pricepuse el că Cassandra nu prea făcea uz de sintagma „ţi-am spus eu, dar nu m-ai crezut”, dar nu înţelegea de ce nu făcea uz. Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi fost în stare să sesizeze tiparul, şi regula lui Apollo ar fi fost ocolită. Existau precedente cu duiumul.
Victor se lăsă pe spate. Ştia ce avea de recitatîn faţa profesoarei. De asta îi plăcea lui literatura universală. Nu trebuia învăţată. Se lipea de el prin simpla şi amuzanta lecturare. Gândul că era leneş îl eluda. Atâta timp cât deţinea informaţia necesară, nu conta de unde sau cum făcuse rost de ea.
Îşi aduse aminte de ceva ce îi spusese o dată tatăl său. Nu trebuie să fii tare tot timpul, ci doar atunci când contează.
Victor putea face abstracţie de situaţia sa cu o precizie de calculator. Nu se mai gândise de câteva zile bune la problemele dintre tatăl său şi fratele său. Le ţinea acolo, gândurile, ascunse în spatele frunţii, şi le scotea la iveală ori de câte ori intenţiona să le studieze, să mai tragă nişte concluzii, să mai formuleze nişte soluţii. Se pricepea să tranşeze orice problemă peste care dădea. Era în stare să pună degetul pe rană cu o precizie extraordinară. Uneori avea vise din care îşi trăgea învăţături. Involuntar, evident, dar nu de puţine ori se gândise, în secret, că era precognitiv. Apoi, într-un act de inimaginabilă luciditate, îşi spuse că şi alţi copii, asemeni lui, se gândeau că şi ei erau precognitivi. Brusc, ideea nu i se mai păru aşa de interesantă. Un precognitiv între precognitivi era ca un ou între ouă. Adică complet lipsit de măreţie. Scopul maselor era să ridice pe umerii lor pe acei câţiva dintre ei care erau excepţionali. Chiar dacă Victor nu se lăsa dominat de iluzii de genul acesta, sămânţa fusese sădită, şi avea să crească, să îl acapareze şi să îl transforme într-o cu totul altă persoană decât copilul blând şi firav care era.
Zâmbetul de superioritate la adresa personajelor mitologice pe care le disecase se prelungi în timp, şi, fără să îşi dea seama, Victor era în pericol de a deveni la rândul său unul dintre ele, şi în acelaţi timp, ceva ce nu îşi dorea. Un personajl mitologic între personaje mitologice.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Detalii

Nu perfecţiunea maschează imperfecţiunea, ci lipsa de observaţie. Ea nu era perfectă, în niciun caz, chiar dacă asta era aparenţa în faţa tuturor. Poate că imaginea ei strălucitoare avea chiar menirea de a o ascunde. De a o ascunde la vederea tuturor. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea îşi expune cu multă neurşinare şi, în acelaşi timp, cu şi mai mult curaj, toate imperfecţiunile care o alcătuiau. Chiar prezenţa lor îţi distrăgea atenţia. Îi priveai zîmbetul larg, alb, strălucitor şi oftai, plictisit. Altă parte a ei căreia nu îi puteai reproşa nimic. Afecta pe toţi cei din jurul ei, atât de evident, atât de burghez, atât de plictisitor. Dar dacă te apropiai mai tare şi reuşeai cumva să nu fii stupefiat de prezenţa ei, atunci puteai să mai arunci o privire zâmbetului ei. Şi vedeai crăpături. Smalţ căzut. Pete. Ciobituri. Şi te simţeai trădat.

Şi mai mult sex. Vă aşteptaţi la altceva, poate ?

     Rob intră în atelierul ei, o luă de mână şi o trase după el afară. Urcară într-un taxiu şi merseră până în faţa casei ei. Deschise uşa şi o duse în dormitor. În tot acest timp nu vorbiră deloc.

     Urma o altă scenă de. Sex.

     Ajunseră lângă patul în care o culcase cu patru seri înainte. O apucă de umeri şi o întoarse cu spatele la el. În timp ce îi lingea gâtul stropit cu Égoïste, îşi băgă mâinile în blugii ei. Îi desfăcu, şi îi trase în jos, cu tot cu chiloţi. O împinse încet înainte, forţând-o să stea în genunchi pe cearşaful bleumarin şi începu să îşi plimbe limba peste linia şerpuită a spatelui, apoi îşi afundă faţa între fesele ei albe. Cu limba îi căuta buzele dintre picioare. Femeia începu să murmure lucruri pe care el nu reuşea să le înţeleagă. Cu o mână se sprijinea în faţă, iar cealaltă şi-o înfipse în părul lui.
     Rob îşi împingea faţa în ea atât de tare încât ea era pe punctul de a cădea pe burtă. Atunci femeia se întoarse spre el şi se ridică în picioare.
     Se adulmecară în linişte, rânjind, ciupindu-se cu buzele şi cu dinţii.
    O împinse pe pat şi se urcă peste ea, brutal, necompromiţător. Ea deschise gura să spună ceva, dar el îşi apăsă buzele groase peste ale ei şi înăbuşi orice sunet. Rob se dezbrăcă repede, şi ea îl lăsă să o penetreze fără să pună întrebări.
     Gemu exact aşa cum îşi închipuise el că o va face.
     Îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului său, şi îşi împinse pelvisul în sus. Rob închise ochii şi continuă să o sărute pe gât şi să o muşte de umeri. Ea se încordă sub el şi trase unghiile peste spatele lui, lăsându-i şase răni adânci care, la rândul lor, urmau să lase şase dungi de sânge pe cearşaf.
     Rob gemu strângând din dinţi, apoi scrâşni:
     – Mai încet femeie ! Ştiu că îţi place şi că te simţi bine, dar vreau să plec întreg de-aici !
     Apoi se rostogoliră şi ea ajunse deasupra. Îi zâmbi, uşor surprinsă de situaţie, apoi închise ochii şi începu să îşi mişte şoldurile, să îl călărească sprijinindu-se cu palmele de pieptul lui. Rob îi frământa sânii plini şi una dintre palme îi ajunse pe gâtul ei. Îi mângâie bărbia, apoi un obraz, şi în final îi strecură degetul mare în gură.
     Ea îl supse.
     Delia îşi mişca şoldurile tot mai repede, riscând să piardă ritmul. El o apucă de coapse şi pe măsură ce se apropia de punctul culminant, începu să o strângă tot mai tare, şi să se împingă în ea tot mai puternic.

     „Mai un pic ... mai un pic !” gândi el, şi strânse tare din ochi.

     După câteva clipe ejaculă, gândind:

     „Nu simt nimic ...”

     Îşi deschise ochii şi o privi. Ea avu un orgasm atât de lung, şi scânci atât de tare, încât la final Rob îi spuse, cu un zâmbet strâmb:
     – Să ştii că eu începusem deja să mă plictisesc. Cred că data viitoare o să îmi pregătesc un rebus sau ceva, pe noptieră, să am ce face până termini tu acolo ...
     Ea îşi dădu părul peste cap, şi îl privi uşor amuzată:
     – Ce te face să crezi că va mai fi o „data viitoare” ?
     Îl sărută umed, apoi se trânti lângă el. Abia atunci observară amândoi că cearşaful de sub ei era ud. Priviră amândoi tavanul timp de câteva minute, timp în care bătăile inimilor li se domoliră, apoi Delia se întoarse pe o parte, spre el, şi îşi puse un picior peste al lui.
    – Păi, eu sunt mulţumită de felul în care evoluează lucrurile.
    – Îl iau ca pe un compliment.
    – Aşa şi era intenţionat.
    Urmă o altă pauză. Delia îşi puse o mână între picioare şi pipăi locul, constatând că sămânţa lui se scurgea din ea direct pe cearşaf.
    – La ce te gândeşti când ai orgasm ? întrebă ea. – Pari foarte concentrat, adăugă ea fiindcă el se întoarse spre ea cu o mină mirată.
    – Dar tu la ce te gândeşti ?
    – Tu primul.
    – Doamnele primele. Insist.
   – Nu mă gândesc la nimic. Am mintea complet goală. Sau, măcar încerc să mi-o golesc. Nu stric orgasmele amestecându-le cu gânduri care nu au legătură cu ele. Şi aşa ajung la orgasm destul de greu ! chicoti ea, ca un compliment suplimentar. – Acuma tu, îl îndemnă ea.
    – Ştii, am sentimentul că îţi pot încredinţa orice secret ...
    – Poti, se grăbi ea să îl asigure dar abia apoi realiză că poate greşise.
    – Tocmai de aia nu o voi face, rânji el mai mult pentru sine, cu faţa îndreptată spre tavan.
    Greşeala la care se gândise Delia cu câteva clipe înainte se transformase din posibilitate în certitudine.
    – Ăsta e un test ?
    – Poate. E interesant că ai crede asta. De ce crezi că ar fi un test ? se miră el.
    – Nu îmi dau seama. În mod normal, femeile supun bărbaţii la teste. Dar cu tine mă simt de parcă eu aş fi bărbatul, cu tot ce implică asta ! recunoscu ea. Nu mai avea rost să se învârtă după deget. Partida asta era a lui.
    Rob se întoarse spre ea. Un sentiment de familiaritate îl cuprinse. Felul acesta de a pune problema. Se hotărâ pe loc să testeze situaţia. Să mai arunce nişte greutăţi pe taler. Să se testeze pe sine.
     Schimbă un Rob cu altul.
     Mângâie uşor coapsa Deliei, şi îşi strecură mâna între picioarele ei. Ea avu un frison.
     – La soră-mea.
     – Ce ? murmură ea.
   – La soră-mea mă gândesc când am orgasm, răspunse el ferm privind-o direct în ochi, studiindu-i reacţiile.
    – Nu ştiam ... căăăă ... ai o soră ! menţionă ea cu voce scăzută, înainte de a cădea într-o muţenie specifică celui ce aşteaptă să primescă ceva.
     Degetele lui continuau să îi mângâie şi să îi ciupească acea mică excrescenţă erectilă a vulvei, situată în faţa meatului urinar, acel mic aparat de plăcere, generator de extazuri atavice, cunoscut în unele cercuri drept clitoris, şi femeia îşi lăsă capul pe spate. Stătea în coate şi încercă să şi-l ridice înapoi, dar nu reuşea să şi-l păstreze în poziţia aceea fiindcă era nevoie de un efort suplimentar, care intra într-o brutală contradicţie cu furnicăturile dezarmante care se răspândeau în corpul ei prin degetele lui Rob. După câteva încercări nereuşite, renunţă să se mai ridice. Se lăsă pe spate şi îşi depărtă picioarele încet, cu o eleganţă pe care doar Rob o observă. Îşi cuprinse torsul cu braţele, şi unghiile i se infipseră în pielea de peste coaste.
     Rob o privea cu ochii întredeschişi, şi pentru o clipă, şi-ar fi dorit ca ea să îl fi luat la întrebări în legătură cu dubioasa conexiune dintre orgasme lui şi sora sa. Dar Delia nu o făcu. Avea să o facă, neîndoios. Din curiozitate, dacă nu din alte cauze. De asta, Rob era sigur. Dar acum era ocupată cu plăcerea.
     Avusese şi el parte de plăcere.
    Doar că plăcerea lui era doar o formalitate. Simţea curentul acela rece cum i se ridica în corp, simţea vibraţia aceea de dinaintea momentului în care îşi arunca sămânţa în vulva femeilor, le simţea geamătul de satisfacţie sau oftatul de dezamăgire atunci când simţeau lichidul cald băltind în pântecul lor, dar în afară de asta, nu prea mai simţea mare lucru. Cea mai tare senzaţie pe care omul era în stare să o experimenteze devenise pentru el ceva mediocru.
     Poate era din cauta varietăţii.
     Poate din cauza frecvenţei.
   Poate din cauza posibilităţii de comparaţie. Încercase şi drogurile. Pastile. Plante. Prafuri. Inspirate. Fumate. Mâncate. Injectate.
     Ia cel mai furtunos orgasm pe care l-ai avut vreodată, şi înmulţeşte-l cu o mie, şi nu te apropii cu nimic de extazul pe care ţi-l dă o doză de heroină caldă, băgată direct în coapsă.
     Prostii. Comparaţii nefondate emise de puştani care nu ştiau nici să se drogheze ca lumea, nici să facă sex şi nici să umble drept pe drum. Şi să-l ia dracu’ şi pe Irvine Welsh. Vânzător de vise ieftine, frumos împachetate.
     Mai existau scântei neaşteptate de plăcere, uneori. Dar flama se stingea, încetul cu încetul.
     Femeia scânci ademenitor atunci când Rob strecură două degete înăuntrul ei, şi unghiile ei începură să se înfigă şi mai tare în propria carne. Femeia trăia experienţa cu fiecare celulă din trupul ei. Iar el simţea – pe măsură ce ea începea să se zbată tot mai tare în mâinile lui iscusite – cu fiecare muşchi din trupul său că toate astea pavau un drum foarte periculos spre un viitor ceţos şi necunoscut.
     În timp ce o săruta, se gândea la mecanismul rece al cauzei şi al efectului.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Las-o să ardă până se face scrum !

    Rob se întoarse acasă, şi când ieşi din maşină, nu putu să nu observe un mic nor cenuşiu care părea să atârne doar deasupra casei tatălui său.
    Pe bancheta din spate se găsea o pungă de hârtie în care tronau cumpărăturile făcute în dimineaţa aceea.
    Victor se întorsese acasă. Frigiderul trebuia umplut cu ceva comestibil. Cei doi Robi mâncau când puteau, ce puteau, dar băiatul trebuia hrănit cu mâncare. Victor stătea în camera lui, cu braţele în ghips şi cu un zâmbet palid pe feţişoara lui ovală, cu părul ciufulit. Când Rob intră în casă, Victor îl întâmpină.
    – Ce ai adus ?
    – Trebe să mâncăm ceva, nu ? Am impresia că dacă nu te externau, noi am fi rămas cu frigiderul gol tot restul lunii, râse Rob.
    Începu să scoată din pungă tot felul de lucruri: lapte, pâine albă de casă, brânză, măsline, spaghete, carne tocată, şuncă, o pungă cu mere verzi. Apoi băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase de acolo un pachet mic, înfăşurat în hârtie albă, pe care i-l dădu lui Victor.
    – Bonus, spuse Rob, şi îi făcu cu ochiul.
    Victor apucă pachetul dar nu îl putu desface. Rob observă asta, dădu ochii peste cap realizând gafa făcută, apoi desfăcu hârtia. Ochii lui Victor se lărgiră când văzu că înăuntru era o bucată decentă de baton de ciocolată.
     – Mersi, zâmbi el, şi rupse o bucată.
    – Nicio problemă. Meriţi o trataţie. Eşti un supravieţuitor ! râse Rob, apoi îi ciufuli părul şi mai tare, şi murmură pentru sine: – Mai mult decât ai crede ...
    Apoi îl străpunse brusc gândul la întâlnirea pe care o avusese cu bărbatul care îl lovise pe Victor cu maşina. Pe moment se gândi la reprimarea gândurilor şi amintirilor neplăcute, şi cum înainte nu ştia cum era posibil aşa ceva. Iar acum, îşi dădu seama că asta i se întâmplase şi lui. Deşi nu trecuseră decât două zile de la scena respectivă, Rob realiză că nu se mai gândise la implicaţiile cuvintelor pe care bărbatul i le spusese pe coridorul spitalului.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Iar acum, brusc, resimţea realitatea şi seriozitatea lor. Nu erau simple cuvinte. Erau cuie bătute într-o suprafaţă. Şi chiar dacă reuşeai cumva să le scoţi afară – cum făcuse el – găurile rămâneau. Şi nu puteau fi umplute.
    Rob rămase nemişcat în faţa mesei pline cu cumpărăturile făcute, şi un alt gând îi trecu prin cap, ca o lamă de oţel care secţionează un pepene: ce alte gânduri, ce alte realităţi crunte ignorase ?
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
    Victor încetă să mai existe, acolo în faţa lui, stând la masă şi mâncând cu poftă bucata aceea de baton. Masa nu mai exista. Bucătăria nu mai exista. Nu mai exista decât Tatăl, şi mintea lui, şi inima lui dură şi întunecată. Sau mai degrabă atrocitatea aceea mecanică care îi ţinea loc de inimă.
    Fără să îşi dea seama ce face, luă cutia cu lapte şi îi turnă un pahar plin lui Victor. I-l împinse în faţă, apoi spuse:
    – Cum te simţi ?
    Victor îl privi o secundă, apoi spuse senin:
    – Bine. Tu ?
    – Să ştii că nimeni nu m-a mai întrebat de mult asta. Cred că ... sunt bine, zâmbi Rob.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Rob deschise gura şi mai vru să spună ceva, când auzi voci venind de afară.
    – Tati şi Ariadne, spuse Victor cu voce joasă. – Cred că se ceartă.
    Rob ciuli urechile încercând să înţeleagă ce îşi spuneau. Se aflau în curtea casei, sub teiul mare în care Rob obişnuia să se caţere când era mic. Vorbeau pe tonuri normale, deşi se simţea o vibraţie în aer, ca şi calmul unei bombe dinainte ca ea să explodeze.
    Stăteau pe o bancă vopsită în verde. Rob purta blugi negri şi un pulovăr gri, iar Ariadne ... arăta ca din reviste, desigur.
    – Ce cauţi aici ? o întrebă Rob.
    – Ştiu că am făcuto greşeală, dar nu ştiu care anume. Ai promis că vorbim despre asta.
    – Am spus că vorbim. Asta doar cu greu poate fi numită promisiune. În plus, răul e făcut. Nu văd de ce ţi se pare că o discuţie e absolut indispensabilă.
    – Vreau să dezbatem problema. Cred că merit măcar să ştiu cu ce am greşit.
    Rob ridică sprâncenele:
    – De când înseamnă asta ceva ? Merit. Ce e ăla ?
   – Spune-i cum vrei. Nu o mai da după tufă. Nu pricep de ce te comporţi ca un copil. Spune ce ai pe suflet, îi ceru ea, privindu-l fix.
    Rob oftă, şi îşi împreună palmele. Ariadne se apropie de el pe bancă, şi îi puse o mână pe spate.
    – Îmi cer iertare dacă am fost necuviincioasă. Doar că ... nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Nu te înţeleg. Când am impresia că ştiu cum funcţionezi, când îmi spun „în final, am reuşit să îi dau de cap”, atunci faci ceva ce îmi dă MIE peste cap toate traiectoriile. Eşti mai întortocheat şi mai capricios decât orice femeie pe care o cunosc. Mă simt ... ca un bărbat în faţa unei femei ! recunoscu Ariadne, şi spera ca relevaţia să aibă greutate în faţa lui Rob. – Şi nu îmi place. Am aflat pe pielea mea cum e să nu ştii nimic despre celălalt. E o paralelă banală, dar acum îmi dau seama că un bărbat care caută o femeie e ca un orb care caută un anumit fir de nisip în deşert. E foarte frustrant.
   – Ştiu. Dar tu tot ai dat-o în bară. Urât de tot.
   – Uite ce e, trase ea aer în piept. – Eu ţin la tine. Ştiu că şi tu ţii la mine ...
Rob ridică sprâncenele.
   – ... nu înţeleg de ce nu mă cerţi, şi de ce nu terminăm odată cu toată chestia asta.
Rob zâmbi.
   – Faci progrese. Progrese mari.
   – Nu ştiu ce înseamnă asta, ridică ea din umeri.
Arăta foarte frumoasă în dimineaţa aceea. dar  Rob era hotărât să joace dur.
   – Înseamnă că ţi-ai dat seama care e problema, chiar dacă nu ştii în ce constă ea.
   – O să primesc vreodată de la tine un răspuns concret ? oftă ea, şi îşi retrase mâna de pe el.
   – Nu ştiu.
   – Dar ce ştii ?
   – Ştiu că nu îmi place când oamenii se bagă în viaţa mea.
   – Asta fac eu ? Mă bag în viaţa ta ?
   – Asta ai făcut acum două zile. Simt în tine o tensiune. Crezi că eşti pe cale să pierzi ce crezi că ai mai de preţ. Ironia e că tocmai gândul acesta te-a împins pe adevăratul drum spre pierzanie. Până să începi să iei „măsuri”, totul era bine. După ce ai luat problema în mâini, atunci totul s-a dus dracului.
    Ariadne îl privea fix. Pricepea ce i se spunea. Dar nu reuşea să fie acaparată de sentimentul acela de siguranţă pe care Rob îl sugera.
    – Dacă m-ai cunoaşte cât de puţin, vorba aceea, dacă ai avea credinţă în mine cât un bob de muştar, ai ştii că totul era bine. Nu aveam nevoie de intervenţii din partea nimănui. Nu aveam nevoie ca tu să te pui şi să răscoleşti în jurul meu.
    – Iar dacă tu m-ai cunoaşte pe mine cât de puţin, ai ştii că sunt în stare să apreciez ce am, şi că nu las nimic să îmi răpească acel lucru. În niciun caz, nu fără să lupt pentru el.
    – Şi poate ăsta e blestemul tău, murmură Rob, ridicându-se de pe bancă. – Vrei să controlezi prea tare ce se întâmplă cu tine şi cu mine. Iar eu sunt în stare să simt că toată ambianţa dintre noi doi e ... artificială.
    Ariadne începu să respire greu. Simţi cum ochii i se umezeau, şi ştia că nu va putea să ţină prea mult lacrimile în frâu. Simţea că pierde partida. Simţea că trebuia să piardă partida.
    Din câte înţelegea ea, Rob îi cerea să lase totul în voia lui. Să nu mai încerce să controleze totul. Alea iacta est. Şi să le lase să cadă aşa cum vor cădea. Să lase totul în voia sorţii, de fapt. Iar ea nu putea face aşa ceva. Era împotriva instinctului oricărei persoane să lase lucrurile în voia apelor, atunci când ceva atât de rar precum fericirea personală, starea aceea de împlinire pe care o puteai simţi în stomac era ameninţată să dispară.
    Ceea ce Rob îi cerea ei era ... inacceptabil. Era inacceptabil cu atât mai mult cu cât lucrurile păreau că o luau la vale.
    Iar acum asta îi era pedeapsa ? Să fie lepădată, tocmai fiindcă încercase să se agaţe de el mai bine ? Fiindcă făcuse un pic de exces de zel ?
    – Îmi spui să renunţ la tine ? Asta spui ? Că trebuie să renunţ la tine ? La noi ? La ce avem noi doi ? întrebă ea, cu buzele tremurând.
    – Spun doar că nu apreciez deloc controlul. Mai ales când nu vine din partea mea.
    Ariadne îşi ridică privirea spre el. Se ridică şi ea în picioare. Stăteau faţă în faţă acum. Vroia să îl strângă în braţe, să îl sărute, dar îl simţea ca pe un străin. Cine era bărbatul din faţa ei ? Aproape nu îl recunoaştea.
    Rob îi simţi starea, şi bătu în retragere.
    – Să te ia dracu’ ! zâmbi ea, şi avea lacrimi în ochi. – Să te ia dracu’ cu tot cu fantomele tale ! Să te ia dracu’ cu ezoterismul tău !
    Rob o privi fix, cu o faţă imobilă.
    – Îmi tot spui că eşti rănit, şi că nu vrei să răneşti pe alţii. Că nu ai dreptul să faci asta altora. Dar de fapt, te doare în pulă de ceilalţi ! Te doare în pulă de mine ! Te doare în pulă de toţi. Ai dat peste un scut care te protejează pe tine de tot ce nu îţi convine, şi îl aplici tuturor. Nu eşti cu nimic mai special decât oricine. Nu revoluţionezi dinamica relaţiilor. Nu reinventezi roata. Doar mă îndepărtezi de tine. Adevărul este că ... nu contează că NU ştiu de ce o faci. Contează că ştiu că o faci. Contează că m-am prins de asta. Te iubesc ! uite, am spus-o. Şi mai cred că şi tu mă iubeşti. Sau, în orice caz, ţii la mine destul de mult încât să fii speriat că poate ţi-ai pierdut puterea de a mă da la o parte după bunul plac. De fapt ăsta e motivul din spatele tiradelor de genul „lasă totul să meargă aşa cum e scris să meargă”. Prostii ! Vorbe ! Nici nu ştiu de ce spun chestiile astea, se încruntă ea, şi îşi luă capul în mâini. Începu să plângă.
    Rob o privea, ca şi mai înainte. Privirea lui nu îi dădea de înţeles Ariadnei nici că spusese adevărul, dar nici că ratase ţinta. Pur şi simplu, nu îşi putea da seama ce se întâmpla în forul lui interior.
    El se apropie de ea, şi o luă în braţe. O strânse tare, în tăcere. Lacrimile ei secară brusc. Motivul pentru ele dispăruse. Îşi plantă bărbia în scobitura umărului lui Rob, şi rămaseră aşa câteva clipe.
    – Ce facem în continuare ? murmură ea, după o vreme.
    Rob ajunse la un răspuns într-o clipă. Dar – şi ştia că asta le va aduce amândurora multă amărăciune – spuse în schimb:
    – Să îţi spun ce vrei să auzi, sau ce cred eu ?
    Ariadne nici nu clipi:
    – Ce crezi tu.
    – Trebuie să mă gândesc, spuse el sec, şi Ariadne avu impresia că tot ce ea îi spusese fusese în van. Nu schimbase nimic. Doar îşi dezvăluise poziţia şi intenţiile, în acest joc permanent dintre femeie şi bărbat. Făcuse unica greşeală inacceptabilă.
    – Să te gândeşti ? repetă ea. – Să te gândeşti ? se îndepărtă de el, şi în voce se simţea un ton nervos. – După tot ce am vorbit, tu trebuie să te mai gândeşti !? întrebă ea, dându-se în spate cu doi paşi.
    Rob o privi cu calm.
    – M-am oferit pe tavă, şi tu trebuie să te mai gândeşti ?! repetă ea, tot mai nervoasă. – Nu îmi vine să cred că ... mă pedepseşti ... fiiindcă îmi pasă ?! întrebă ea, şi se apropie de el iarăşi.
    – Dar nu VREAU să îţi pese ! mugi Rob, şi Ariadne tresări, dându-se înapoi cu ochii lărgiţi de spaimă.
Era prima oară că el îşi pierdea controlul în faţa ei, iar ea se speriase atât de tare de acest gest, încât aproape că îi scăpă sensul cuvintelor bărbatului.
    El trase aer în piept, apoi se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu degetele:
    – Te sperii ? întrebă el cu aceeaşi voce caldă pe care o folosise mereu cu ea, până în urmă cu câteva clipe.
    Ariadne dădu din cap încet.
    – Îmi cer iertare. Nu am niciun motiv să mă port aşa cu tine. Eşti mai mult decât merit, ştiu asta. Sunt norocos că te am, ştiu şi asta ...
    Rostea cuvintele, dar femeii i se păru că nu le înţelege semnificaţia. Ca şi cum recita o poezie învăţată de mult, al cărei sens nu şi-l mai amintea.
     – ... dar asta nu schimbă cu nimica situaţia, încheie el.
    Ariadne îl mai privi o dată, cu un melanj de scârbă şi înţelegere în ochii ei verzi şi mari şi frumoşi, apoi îl ocoli şi plecă.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

In vino veritas

Se ridică de pe fotoliu, Victor dormea în camera lui fiindcă era destul de dimineaţă, având în vedere că Tatăl plecase la lucru de doar jumătate de oră, iar Rob era deja ameţit de la vinul acela excelent. Ridică sticla în dreptul ochilor şi încercă să îşi aducă aminte dacă ştia ceva despre vinul acela, dar cum nimic nu îi veni în minte, ridică din umeri. Şi. Turnă până când paharul se umplu din nou, iar el observă că sticla era de un litru, iar nu tradiţionalii 750 de mililitri, iar licoarea aluneca în josul grumazului, rece şi pişcătoare, arzându-i stomacul gol şi cerând mai mult, aşa că Rob mai bău din pahar, cu sete adevărată, nu cu simţul acela detaşat că gustă ceva unic, ci cu sete. Şi. Între timp se gândea care avea să fie următoarea mişcare, fiindcă acuma avea timp să gândească, chiar dacă nu limpede, dar orice gând era mai bun decât niciun gând, aşa că roţile se puseră în mişcare. Şi. Vroia să îl ia pe Victor cu el, în clipa în care avea să se trezească vroia să vorbească cu el, să îl întrebe ce părere are despre o eventuală mutare şi schimbare de atmosferă, iar apoi trebuia să facă cumva să o recupereze pe Elena, dar asta nu prea ţinea de el, cel puţin nu încă. Şi. Să vadă cum poate suci mintea unei femei care nu mai vroia să audă nimica de el şi care mai era şi în comă şi într-o relaţie cu un dobitoc care fusese cât pe ce să o omoare, dacă nu cumva reuşise deja să o transforme într-o legumă, să se hotărască odată dacă vrea să îşi smulgă ciobul acela sau să îl împingă de tot sub piele, dar astea erau detalii pe care un alt pahar cu vin ar fi reuşit imediat să le înlăture, aşa că mai umplu o dată paharul, şi vinul din sticlă se mai împuţină. Şi. Pleoapele deveniră grele, iar Rob se întrebă de ce dracu’ se trezise la ora aceea nedumnezeiască, că doar nu avea nimica urgent de făcut, sau dacă avea, uitase despre ce era vorba, până şi ura lui faţă de Tată se diluase, era îndepărtată şi fadă, neinteresantă şi lipsită de sens, dădu peste cap paharul şi îşi mai turnă unul, era deja al patrulea din dimineaţa aceea, iar în sticlă mai rămăsese vin cam de trei degete. Şi. După ce termină de golit şi paharul, îl lăsă pe masă şi se tolăni în fotoliu, cu ochii împăienjeniţi şi cu gura încleiată şi cu mintea parcă scufundată într-un borcan mare cu melasă, îşi umezi buzele şi se scărpină violent la baza spatelui cu mâna dreaptă, fiindcă în mâna stângă ţinea sticla de vin care, acum că era mai puţin, se încălzea mai uşor în aerul camerei. Şi. Rob îşi duse mâna dreaptă la frunte şi îşi masă pielea fierbinte a capului cu pielea rece a degetelor sale lungi, lungi. Şi. Subţiri ca ale unui pianist, şi apoi, scrâşnind din dinţi puse sticla la gură şi dădu peste cap tot restul conţinutului ei şi apoi o lăsă să cadă pe podea şi ea se rostogoli sub fotoliu iar el căzu pe spate, cu braţele atârnându-i în aer peste braţele fotoliului, îşi asculta gândurile care se ciocneau în spatele frunţii sale năpădite de broboane de sudoare ca perlele de cleştar. Şi. Nimic din cele ce i se perindau prin mintea înceţoşată nu părea să merite, adică, vreau să spun că nu erau lucruri inteligente, nu erau lucruri noi sau interesante, iar dacă vreodată cineva s-ar fi gândit să le transcrie pe hârtie, Rob nu îşi putea da seama de ce le-ar fi citit cineva, oricine, fiindcă situaţia era atât de complicată încât părea chiar simplă, dar asta era doar din cauza talentului său, unicului său talent de a nu trata problemele serioase cu seriozitate, ci de a le mătura uşor cu palma, spre marginea masei, şi de acolo direct în coşul de gunoi, dar ceva nu îi dădea pace, ca o aşchie rămasă sub piele, sau ca o bubă în cerul gurii care s-ar fi vindecat dacă nu ar mai fi zgândărit-o cu limba, ştia că toate astea se vor întoarce să îl bântuie, din prima clipă în care va deschide iarăşi ochii săi injectaţi, iar gândurile îi vorbeau şi în timp ce le asculta prostiile nu îşi putea da seama care era diferenţa dintre paradoxal şi ironic.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Expo

           Sandra stătea cu braţele încrucişate şi bătea cu tocul pantofului în podeaua atât de lustruită încât îţi puteai vedea reflexia în ea. Era seara expoziţiei pe care şi-o aranjase cu sudoarea propriei frunţi. Invitaţii sosiseră buluc, şi acum roiau pe lângă pereţii încărcaţi cu desenele ei. Sandra îşi dădu seama că mulţimea se adunase în parte datorită faptului că transpirase către public, în vreun fel, informaţia că era fiica mamei sale. Nu putea ieşi de sub umbra aceea indiferent ce făcea. În mare parte acestui motiv i se datora starea de nervozitate. Un alt motiv era Rob. Venise la expoziţia ei un pic ameţit, şi dezastrul era inevitabil.

            Sandra simţi cum cineva o apucă uşor de braţ. Se întoarse şi dădu cu ochii de Daniel. Daniel era noul prieten oficial al Sandrei, şi îşi câştigase poziţia prin eliminare, după ce Rob refuzase propunerea ei.

            Daniel era cu o palmă mai înalt decât Sandra, slab, cu un ten închis şi nişte ochi negri care îl făceau să pară extrem de conectat la tot ce era în jurul său.

            Purta jeanşi albaştri, pantofi negri de lac, o cămaşă albă şi un sacou sport, negru.

            Îi oferi Sandrei un pahar de vin alb, de la barul încropit într-un colţ al încăperii în care se ţinea expoziţia. Aceasta îl luă, sorbi din el, apoi îşi plimbă iarăşi privirea peste mulţimea din încăpere. Renunţase la bătaia din picior.

            Daniel îl cunoştea doar din auzite pe Rob şi ştia că între el şi Sandra exista o legătură, dar nu cunoştea cu exactitate natura ei. Ştia doar că cei doi erau prieteni de ceva vreme, iar Sandra îl prezentase pe Rob ca pe un prieten şi îndrumător în materie artistică. Daniel nu ştia ca Rob să fi avut vreo pregătire specială în domeniu, dar lăsă lucrurile aşa cum erau. Era prea devreme în relaţia lui cu Sandra pentru a pune întrebări atât de indiscrete. Ei doi erau împreună în mod oficial de doar 48 de ore. În fond, ce făcuse tipa înainte de el nu prezenta importanţă, atât timp cât lucrurile rămăseseră cu adevărat în trecut. În acelaşi timp însă, Daniel nu putea scăpa de sentimentul pregnant că Sandra şi Rob schimbau priviri pline de înţeles pe la spatele lui.

            Dacă Daniel ar fi aflat că în dimineaţa acelei zile Sandra îl sunase pe Rob la ora 7 dimineaţa şi că cei doi făcuseră sex în apartamentul ei cu puţin timp înainte ca Daniel însuşi să se întâlnească cu Sandra pentru a pune la punct ultimele detalii ale expoziţiei, probabil că ar fi făcut o criză de apoplexie. Dar Sandra opera pe principiul „ce nu ştie, nu are cum să îi facă rău”, şi oricum, mici scăpări de genul acesta erau ceva obişnuit pentru ea când intra într-o nouă relaţie. După partida de sex, Rob o întrebă pe Sandra, în timp ce o mângâia pe spate:

            – De ce ai făcut asta ?

            – Fiindcă îmi place să mă culc cu tine, murmură ea, cu capul în pernă.

            – Nu, mă refer la faptul că acuma eşti într-o relaţie proaspătă. Ce nevoie mai ai de mine pentru sex ? Sunt sigur că tipul cu care umbli face o treabă la fel de bună.

            – Te deranjează că am făcut-o ?

            – Nu. Dar, întrebam ...

            Sandra se ridică în coate. Degetele lui coborâră spre fesele ei.

            – Nu am de unde să ştiu ce treabă face. Nu m-am băgat încă în pat cu el. Şi oricum, după ce fac sex cu tine, simt o stare de linişte pe care nu am mai simţit-o de mult cu cineva.

            – Aveai nevoie să te linişteşti ? întrebă Rob, mirat.

            – Da. Chestia cu expoziţia ... am o stare de anxietate de care pur şi simplu nu pot scăpa. Am ieşit ieri seară cu Dan, să sărbătorim faptul că suntem împreună, şi apoi am ajuns acasă, dar nu am dormit deloc toată noaptea. M-am tot învârtit de pe o parte pe alta, fără să pot închide un ochi măcar.

            – Poate trebuia să îl chemi să urce la tine, medită Rob, ascunzându-şi un zâmbet maliţios.

            Sandra îl săgetă cu privirea.

            – Nu te flata. Eu mereu fac aşa. Trecerea de la o relaţie la alta se făce treptat, nu brusc, şi de multe ori partenerii de sex se suprapun. De când mă ştiu, nu am avut vreodată perioade de pauză în viaţa sexuală. Ar fi de neconceput pentru mine, spuse ea, mai mult pentru sine.

            Comportamentul ei făcea cinste expresiei „Femeile sunt ca maimuţele. Niciodată nu lasă o creangă până nu s-au apucat de următoarea.”

            Rob observase că ea folosise termenul de „relaţie”, deşi ce aveau ei cu greu se putea numi relaţie, dar nu insistă asupra distincţiei. Apoi se îmbrăcară, şi fiecare o luă pe drumul său: el la lucru, iar ea la întâlnirea cu Daniel.

            Privirea ei se oprea din când în când pe umerii lui Rob, care stătea cu spatele la ea, şi studia plin de interes un imens desen făcut în cărbune. Era o pânză înaltă de un metru pe care Sandra desenase o figură uşor distorsionată, ai cărei ochi aveau o formă hipnotică şi care te priveau direct, indiferent în ce poziţie te-ai fi aflat faţă de desen. Gura figurii era larg deschisă şi pe limba scoasă scria „Bonbon”.

            Lui Rob i se părea că desenul era foarte interesant. De altfel nici nu îşi prea îndrumase atenţia spre alte pânze. În schimb, în timp ce stătea şi privea pânza, intrase în vorbă cu o femeie sau, mai bine spus, femeia respectivă intrase în vorbă cu el.

            Rob se prezentase singur la expoziţie. Era certat deocamdată cu Ariadne, iar Delia, căreia îi propusese să meargă împreună la expoziţie, ca revanşă pentru invitaţia ei la piesa de teatru, era plecată din ţară câteva zile, chiar în perioada respectivă. Rob se gândise că, totuşi, era mai bine că venise singur. Ştia că dacă ar fi venit cu vreo damă la braţ, cuvintele Sandrei ar fi căpătat valoare. Lui nu i-ar fi plăcut să o indispună, mai ales în acea seară.

Ceea ce Rob nu ştia era că tocmai faptul că venise singur o rănea pe Sandra. Era ca şi cum i-ar fi spus „Uite, sunt aici, disponibil, dar nu la dispoziţia ta !”

Iar acum flirta cu femeia aceea. Sandra îl privea pe furiş, în timp ce bea vin şi primea laude de la diverşii invitaţi care se aliniaseră ca la o întrevedere cu Cezarul şi îşi dădeau cu părerea despre pânzele ei.

Întâmplător, femeia cu care vorbea Rob era căsătorită cu un prieten de-al lui Daniel, şi el prezent la eveniment.

Sandra nu mai suportă să vadă râsul larg al femeii, şi se scuză faţă de cei cu care vorbea. Traversă încăperea cu paşi măsuraţi, şi li se alătură celor doi.

Rob zâmbi când dădu cu ochii de ea, şi, atingând-o uşor pe umăr, spuse:

– Hei, uite-o şi pe artista noastră ! Foarte reuşită  expoziţia, o lăudă el, sincer, rotind paharul gol între degete.

– Da, foarte plăcută ochiului, aprobă femeia, şi tonul ei i se păru Sandrei cumva forţat şi enervant.

– Mulţumesc pentru apreciere, zâmbi Sandra strâmb, şi nu ştia cum să îl tragă pe Rob deoparte fără să atragă atenţia. Simţea o dorinţă nestăpânită de a-l săruta şi de a-l atinge. Se simţea ca şi cum în clipa următoare el avea să dispară şi nu avea să îl mai vadă vreodată.

Chiar când intenţiona să propună o ieşire la aer şi o ţigară, apăru Daniel împreună cu prietenul său, soţul tipei cu care Rob se întreţinuse până atunci.

Cei doi păreau iritaţi de faptul că perechile lor erau în compania lui Rob. Acesta era puţin ameţit de la băutură şi uşor jovial. Nu luă în seamă expresiile lor serioase.

– Dragă, vreau să-l cunoşti pe Robert, începu femeia, adresându-i-se soţului ei. – Stăm pe aici, bem şi ne prefacem că ne pricepem la artă ! râse ea cu plăcere.

– Îmi pare bine, murmură soţul, strângând superficial mâna lui Rob.

– Dan, el este Robert, continuă femeia. Daniel strânse şi el mâna lui Rob, puţin mai ferm decât o făcuse prietenul său.

– Ne cunoaştem, menţionă Daniel.

– Da ? se miră femeia.

– Robert e prieten bun cu mica noastră pictoriţă, zâmbi Daniel, şi îşi trecu braţul după mijlocul Sandrei, iar apoi o sărută pe obraz.

Rob observase atitudinea protectoare a lui Daniel, iar evenimentele din dimineaţa aceea i se păreau de domeniul fantasticului.

Apoi discuţia deveni foarte plată. Se mai alăturară şi alte persoane şi făcură schimb de amabilităţi. Grupul devenise destul de mare, şi toţi vorbeau deodată, cu persoane care se aflau de cealaltă parte a cercului, sau lângă ei. Femeia începu să discute cu Sandra, iar Daniel şi prietenul său vorbeau pe un ton jos, şi la un moment dat subiectul conversaţiei deveni Rob şi felul în care acesta părea că era pe placul soţiei prietenului. Rob era însă calm, beat şi nu ştia că cei doi îl considerau persona non grata.

Dar dacă ar fi ştiu, nu i-ar fi păsat.

Motivul pentru care erau atât de iritaţi era evident. Îşi simţeau teritoriul ameninţat. Un răspuns natural la un stimul la fel de natural.

La un moment dat Daniel îşi avertiză prietenul, mai în glumă, mai în serios, pe un ton jos, cu ceva ce părea să sune astfel:

– Vezi să nu ţi-o fută ... Am auzit că e genul ...

În clipa următoare Rob şi Sandra se priviră unul pe altul instinctiv, şi într-o dată îşi dădură seama că cei doi vorbeau despre Rob. Daniel nu vorbise tare, dar cuvintele fuseseră rostite destul de clar. Rob, care stătea lângă Sandra, ignoră privirile acide ale celor doi bărbaţi şi se aplecă spre ea, spunându-i confidenţial:

– Sper că nu trebuie să îţi subliniez ironia din replica asta, pufni el pe înfundate.

Sandra îl privi fix, şi dacă ochii ei ar fi putut ucide, Rob ar fi căzut mort în clipa următoare. Apoi ea îşi mută privirea spre paharul pe care îl ţinea în mână.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ariadne gets a spanking

Era ora 10.

Seara.

            Rob intră în casă, şi după ce îşi lepădă pardesiul pe cuier, intră în bucătărie. Victor era în camera lui, dormea. Fusese externat în dimineaţa aceea. Fratele lui îl luase de la spital şi îl dusese acasă. Rob apăruse mai târziu de la lucru, şi stătuse puţin de vorbă cu băiatul. O conversaţie obişnuită, între un tată şi fiul său, care se reîntâlneau după o săptămână, timp în care fiul stătuse în spital, recuperându-se.

            Rob îşi mângâie băiatul pe creştet, îl întrebă dacă are nevoie de ceva, cum se simte, şi apoi, după ce se asigură că totul era, cel puţin în aparenţă, bine, vru să plece în treburile lui. Dar Victor îl opri cu câteva cuvinte, care, avuseseră efectul scontat.

            Rob se reaşeză pe marginea patului, şi zăbovi acolo mai bine de jumătate de oră. Când se ridică, era nervos. Foarte nervos. Desigur, nu lăsă să se vadă asta, şi oricum, Victor nu era vinovat de nimic în toată afacerea. Plecă când ceasul arăta ora 5 şi jumătate.

            Acum se întorsese, după aproape cinci ore. Era puţin ameţit, şi se clătina aproape imperceptibil. Nu era mai calm decât atunci când plecase.

            Verifică camera băiatului, se asigură că acesta dormea, apoi vizită bucătăria, şi fu pe punctul de a se băga la un duş, când observă că în camera de zi lumina era aprinsă.

            Se apropie încet, şi dădu cu ochii de o Ariadne foarte frumoasă şi foarte adormită. Stătea tolănită pe canapea. Purta o cămaşă albă Luisa Spagnoli, cambrată, cu guler bărbătesc, un papion bleumarin, mărgele de culoare galben-ocru, o fustă scurtă neagră, tip gogoşar şi pantofi cu toc Christian Louboutin.

              Probabil că îl aşteptase şi adormise.

            Braţele le ţinea încrucişate peste abdomen, şi picioarele desfăcute lăsau să se vadă foarte discret mânecile boxerilor negri pe care îi purta.

            Rob oftă, şi simţi cum sângele îi năvăleşte în cap. Se apropie de ea şi se lăsă pe vine. O privi câteva clipe, apoi îşi trecu degetele mâinii drepte de-a lungul interiorului coapsei ei drepte.

            Ariadne zâmbi, fără să deschidă ochii, apoi, când Rob îi apucă coapsa şi strânse uşor, picioarele ei se închiseră prinzându-i mâna. El încercă să şi-o retragă, dar ei i-o apucă cu palmele, şi îl trase spre ea.

            Rob se ridică şi spuse sec:

            – Trezeşte-te. E vremea să mergi acasă.

            – Cum ? Fără să primesc nimica ? făcu ea pe o voce plângăreaţă.

            Rob nu spuse nimica. Ocoli canapeaua şi se îndreptă spre dormitorul său. Ariadne îşi dădu seama că el vorbea serios, şi că ceva era în neregulă.

            – Ce s-a întâmplat ? întrebă ea, cu sprâncenele ridicate şi cu mâinile în buzunarele fustei.

            – Sunt foarte supărat pe tine.

            – În legătură cu ce ? se miră ea, neputându-şi da seama cu ce greşise.

            – În legătură cu mica ta intervenţie de ieri, la spital.

            Ariadne se simţi ca lovită cu barosul. Nu putea pune cu exactitate degetul pe problemă, dar îşi putea da seama de ce scena respectivă l-ar fi putut supăra pe Rob. Cea mai mare dilemă era de unde aflase el despre vizita ei şi cele petrecutela spital. Rob junior nu părea să fie genul care să comunice cu tatăl lui doar aşa, de florile mărului, şi nu părea o gură-spartă.

            – Putem măcar să vorbim despre asta ? întrebă ea.

            – Nu. Nu acum, răspunse Rob, în timp ce îşi arunca cămaşa pe podea.

            Ariadne îi privi spatele fibros, şi îl găsi şi mai atrăgător decât în mod obişnuit. El era şeful. El lua când vroia, şi refuza când nu avea chef.

            – De ce nu acum ? insistă ea.

            – Fiindcă în clipa asta vreau să fiu furios pe tine, şi tu eşti foarte frumoasă în clipa asta. Ai un avantaj asupra mea, şi cred că aş ajunge să te iert prea uşor. Nu e corect. Aşa că o să rămân în continuare furios, şi o să vorbim despre asta când mă calmez.

            – Şi cam când crezi că se va întâmpla asta ? întrebă ea uşor amuzată şi înţelegând unde bate el.

            – Te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma de lungă, observă el, apoi, privind în gol cu ochii trişti, trecu pe lângă Ariadne şi se îndreptă spre baie, iar ea se simţea vinovată, deci complimentul îşi făcuse treaba.

            Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Lucruri simple

Ariadne îşi aduse aminte de prima data când se băgase în pat cu Rob. Se chinuiau să îşi dea jos hainele fără să întrerupă sărutul acela animalic şi pipăiala accesorie, şi când, în final reuşiră, el se opri şi o întrebă de prezervativ.

Ea îl trase peste ea şi spuse:

– Nu-i o problemă.

Dar el insistase, deşi era ceva total necaracteristic pentru el:

– Eşti pe pastile ?

– Sunt sterilă, spuse Ariadne sec şi zâmbi.

Rob se ridică în palme deasupra ei, şi, privind-o în ochi, spuse:

– Îmi ... îmi pare rău ..., pe un ton din care femeia nu îşi dădu seama dacă îi părea rău sau se întreba dacă îi pare rău.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Obrazul se încreţeşte şi lacrimile trebuie să sară peste riduri

Sandra îl străpunse cu privirea ca un pumnal.

            – Ştiu că ştiai că ştiu. Nu văd de ce te dai aşa mirată sau rănită de vorbele mele. Nu te învinovăţesc. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar juniorul e dovadă vie a acestui fapt. Dar mi se pare că arunci cu păreri de rău şi cu bunăvoinţă în stânga şi în dreapta de parcă ar fi biscuiţi. Nu îţi dai seama că unii oameni s-ar putea agăţa de ele fiindcă nu mai au altă speranţă. Nu îţi dai seama că ceea ce pentru tine sunt simple cuvinte de care te poţi lipsi, pentru alţii pot însemna universuri întregi.

            Sandra ridică o sprânceană, trase aer în piept, apoi tăie aerul cu vorbele:

            – Tu ştii cum e să faci asta, nu ?

            Rob o privi fix, pe sub sprâncenele groase, apoi, cu un surâs uşor, observă:

            – Ah, şi scopul discuţiei iese la iveală.

            Sandra aprobă scurt din cap.

            – Şi tu faci aşa ceva. Arunci cuvinte la nimereală, de parcă chiar ai vorbi serios. Nu te gândeşti cât afectează acele cuvinte pe cei din jurul tău.

            – Păi, trebuie să ştii când vorbesc serios, şi când nu ! ridică el din umeri.

            – Şi cum fac asta ?

            – Asta nu e treaba mea, i-o tăie el scurt. – Oricum, nu e acelaşi lucru.

            – Cum adică ?

            – Bărbaţilor li se permite să mintă până la un nivel mai ridicat decât femeilor.

            – I-auzi ! Şi cine le permite lor asta ?

            – Păi ... femeile.

            Sandra îşi încrucişă braţele pe piept, căscă ochii şi aştepta explicaţiile. Rob îi făcu pe plac.

            – Sandra, femeile se îndrăgostesc de ce aud, în timp ce bărbaţii se îndrăgostesc de ce văd. De aceea, bărbaţii mint, şi femeile se fardează. De aici încolo, cred că nu mai sunt necesare explicaţii.

            Sandrei îi căzu falca. Nu ştia dacă să râdă sau dacă să explodeze în lacrimi. Dar îşi menţinu postura şi spuse:

            – Ştiam că eşti cinic, dar nici chiar aşa.

            – Nu e vorba de cinism, ci doar de necesitate. Chestii de genul „iubire eternă” sunt chestii care au o practicitate foarte redusă pe termen lung, şi sunt sigur că nu trebuie să îţi explic ţie la ce mă refer. Pur şi simplu, pun în cuvinte ceea ce văd în jurul meu.

            Sandra, cu ochii în paharul din faţa ei, spuse cu voce joasă:

            – Ai avut dreptate, am venit astăzi aici cu un scop determinat. Dar, în lumina ultimelor evenimente, nu ştiu dacă mai are rost să purtăm discuţia asta.

            Rob nu spuse nimic, ci doar o privi, cu seriozitate. În final, ea spuse:

            – Am cunoscut un tip.

            Rob zâmbi.

            – Dar, înainte să mă bag în ceva cu el, vroiam să îţi dau ţie o şansă.

            – O şansă să ... ce ? se miră el.

            – Nu fă pe prostul. Nu îţi stă bine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

            – Mai bine mi-ai explica tu, ca să fie clar, sugeră el.

            – Eu ţin la tine. Mult. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât ai merita.

            – Până aici, totul e clar şi corect.

            Sandra continuă:

            – Dar, chestia asta pe care o avem noi, nu duce nicăieri. Cel puţin, nu pare să ducă nicăieri. Sunt sigură că ştiai că va veni şi vremea asta, momentul în care eu voi cere ceva mai mult.

            – Da.

            – Nu iau în considerare chestii de genul „sunt destul de tânără încât mi-ai putea fi tată”, fiindcă niciunul din noi nu o consideră ca fiind ceva important.

            – Corect.

            – Dar nu pot să stau şi să te văd cum te întorci acasă tot a doua seară cu o altă tipă, şi să nu fac nimic. Ştiu că nu o faci intenţionat. Ţie pur şi simplu ţi se întâmplă chestiile astea. Acolo unde tu afişezi amabilitate de moment, femeile văd oportunitate. Ideea este că mă doare, şi vreau să înceteze. Asta se poate realiza doar în două feluri. Unu: să renunţ la tine. Doi: să te am doar pentru mine. Oricine stă pe lângă tine cât am stat eu ŞTIE că prima variantă e absolut de neconceput. Cel puţin, nu la nivelul ăsta. A doua variantă, e aproape imposibilă. Aici e dilema mea.

            Se lăsă pe spate, şi îşi mută privirea de la Rob la pahar. Luă o gură de vin, şi aştepta răspunsul lui.

            Rob stătu aproape un minut fără să spună nimic, apoi deschise gura:

            – Sandra ... te-am avertizat de la începutul începutului că gânduri de genul ăsta nu sunt indicate, ca să nu zic „nu sunt permise”. Ţii minte. Şi ţii minte şi ce mi-ai răspuns. Şi probabil credeai în răspunsul acela. Dar văd că lucrurile, aşa cum au obiceiul, s-au schimbat. Şi, la fel, cum au obiceiul, s-au schimbat spre rău. Eu nu sunt ceea ce îţi trebuie ţie. Ştiu că altul ar da orice să fie în pielea mea acum, şi probabil că voi ajunge să regret cuvintele astea, dar adevărul este că eu nu sunt ceea ce îţi trebuie. Eu car în spate lucruri pe care tu nu le cunoşti, şi care vor deveni şi povara ta, în timp, dacă rămâi lângă mine. Eu sufăr de boli pentru care nu există nume şi nici vreun medicament care să le vindece. Şi nu vreau să te infectez şi pe tine. Nu ar fi drept. De aceea am încercat să nu îţi impun un regim de apartenenţă faţă de mine. Ai fost, eşti şi mereu vei fi liberă să pleci şi să faci ce vrei, iar întoarcerea e pur opţională. Ştiu că e greu să îmi fi prietenă, şi e şi mai greu să îmi fii iubită, dar de aceea beneficiile sunt pe măsură. Ştiam că se va ajunge la discuţii de genul ăsta, fiindcă nu e prima oară că o păţesc, dar până acuma am reuşit să ţin departe de mine pe oricine a avut intenţii din astea sinucigaşe.

            Sandra ascultase cu ardoare discursul, şi inima îi tresăltase la auzul unor cuvinte ca „prietenă”, „iubită”, iar fălcile i se încleştaseră atunci când auzise „nu e prima oară când păţesc aşa ceva” sau „liberă să faci ce vrei”. Genul acesta de cuvinte, coerenţa şi fluxul lor o făceau să se gândească că nu era prima oară când Rob servea discursul acesta unei femei. Partea cea mai proastă era că, după cum se putea vedea, discursul funcţiona, şi ele plecau. Dar ea nu voia să plece. Vroia să rămână. Cu orice preţ. Şi era şi curioasă la ce se referea el atunci când vorbea despre boli fără nume şi fără leac.

            – De ce nu poţi să te deschizi mai mult în faţa mea ? De fapt, ce vorbesc „mai mult” ? De ce nu te poţi deschide deloc în faţa mea ? Nu ai încredere în mine ? Nu te-am suportat destul încât să merit asta ?

            Rob zâmbi împăciuitor, apoi spuse calm:

            – Să nu îţi doreşti niciodată să ştii secretele mele. Există un motiv pentru care el se numesc „secrete” şi pentru care eu mă chinui atât de tare să le păstrez aşa.

            – Nu înţeleg.

            – Ştiu că nu înţelegi. Dar crede-mă că dacă le-ai şti – secretele, adică –, sentimentele tale faţă de mine ...

            – Nu s-ar schimba ! strigă Sandra, furată de moment.

            – Ştiu asta, dar nu la asta mă refeream. Ele ar deveni superflue. Şi ce ar fi şi mai grav e faptul că tu ai ştii asta. Pricepi ce zic ? Ţi-aş fura sentimentele din suflet, ţi le-aş transforma în ceva fals, în ceva de mâna a doua.

            Sandra îl privi de parcă era gata-gata să îl înjunghie cu furculiţa. Şi chiar era.

            – Păi, atunci cred că poate ar trebui să îl aleg pe tipu’ ăsta, nu ? Asta mă sfătuieşti să fac ?

            – Dacă vrei să fi fericită, da.

            – Mda ... Păi, cred că asta o să fac atunci. Oricum, e un tip foarte tare, zâmbi ea, şi păru să fi uitat complet de sentimentele ei pentru Rob.

            – Dar nu mai tare decât mine, observă Rob cu un rânjet de satisfacţie zbătându-se să se extindă pe obrazul lui..

            Sandra îi privi cu dispreţ:

            – Dragule, tu nu eşti tare. Doar că te iubesc. Atâta tot.

Fragment din “Sămânţa neagră a tatălui”

Totul este praf, şi vina ne umple sufletele

– De ce ai făcut asta ? De ce mi-ai făcut mie asta ?! ţipă Ariadne.

– Fiindcă trebuia să te distrug, să te dezmembrez, ca apoi să te refac. Să te construiesc, aşa cum vreau eu.

– Să mă construieşti ... aşa cum vrei tu ?! Pentru ce !? Într-adevăr, m-ai dezmembrat, şi m-ai reconstruit, dar cred că eşti un arhitect mizerabil. Tot ce simt pentru tine e ură. Ură profundă, dezgust, repulsie ! scrâşni ea şi simţi gust de sânge pe limbă.

– Asta şi vroiam din partea ta. Asta vroiam din partea voastră, a tuturor femeilor care mă cunosc. Mi-a trebuit ceva timp să îmi dau seama, dar ... asta e ceea ce îmi doresc. Nu, nu ce îmi doresc, ci de ce am nevoie. Şi voi sunteţi singurele în stare să urâţi într-o asemenea măsură. Maşini de urâr perfecte. Numai voi puteţi fi rănite atât de tare încât efectul să fie cel pe care îl aştept.

Ea îl privi prelung, şi îşi dădu seama că îi spunea adevărul. Întrebă încet, răspicat:

– Luminează-mă: de ce ?

– Fiindcă mă urăsc pe mine atât de tare încât ... nu, pardon, nu asta e problema. Problema e că ura mea faţă de mine nu îmi mai ajunge. Am făcut atâta rău cuiva care merita tot ce aveam mai bun de dat, am distrus ceva ce nu mai poate fi refăcut, şi vina mă apasă infinit mai mult decât mi-am închipuit vreodată că e posibil. M-am pierdut pe drumul răscumpărării păcatelor, şi am ajuns pe cel al damnării. Nu mai vreau să fiu iertat. Asta nu se mai poate face. În schimb, vreau să demonstrez că sunt demn de tot ce poate fi mai rău pe lume. Şi pentru asta am nevoie de tine. Pentru asta am nevoie de Sandra, şi de toate celelalte. Voi sunteţi armata mea personală de femei care nu vor face altceva decât să mă urască cu toată fiinţa lor, până în ultima lor zi de viaţă.

Ea râse amar, şi observă:

– Ironia, după cum percep eu situaţia, este că tot tu eşti cel care iese din câştig la faza asta, nu ?

– Din păcate, ai dreptate, recunoscu el. – Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, şi în final, nu există linişte pentru cei păcătoşi. Acuma, tot ce rămâne de văzut este, care dintre ei eşti tu, şi care sunt eu ...

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”