Lacrimi care picură de pe perdele, o inimă frântă de o mie de ori pe zi şi un soare albastru, stau toţi de vorbă, în timp ce se plimbă pe un drum prăfuit. În zare, câteva gâşte îşi iau zborul dintr-un lan de grâu. Or fi gâşte sălbatice, dacă stau bine să mă gândesc. Altfel nu văd cum ar putea zbura. Soarele nu prea mai luminează, iar acum s-a aşezat, oftând, pe iarba călduţă. Arată ca un ochi de ou aruncat într-o tigaie, de care nu se îngrijeşte nimeni. Se împrăştie peste tot, printre flori, peste petice de pământ şi peste furnicile pe care nu le vede. Inima e întreagă acum, şi-a făcut norma de frângeri pe ziua de azi. Se odihneşte. E foarte obosită. Bea câteva din lacrimile care picură de pe perdele. E foarte greu să te frângi de o mie de ori pe zi. Doare. Oricât de des s-ar întâmpla asta, nu te poţi obişnui cu durerea. Aşa că se întinde şi ea pe iarbă, peste soarele împrăştiat, şi el o ia în braţe, o încălzeşte încet, doar puţin. Lacrimile continuă să picure de pe perdele, şi se simt singure. Aşa că perdelele se apropie de locul în care soarele şi inima stau întinşi pe iarbă. Şi lacrimile sunt fericite. Pot picura pe cineva. Cineva ştie de ele. Aşa că picură mai cu spor. Seara se lasă acum de tot. Soarele e aproape stins, inima aproape nu mai bate, iar lacrimile s-au scurs aproape toate din perdele. Pacea şi liniştea îi învăluie pe toţi, şi le şopteşte cuvinte fără sens în urechi. Totul e rece, uscat şi mort. Noapte bună, şopteşte luna printre puţinii nori care îndrăznesc să o înfunte. Noapte bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu