Detalii

Nu perfecţiunea maschează imperfecţiunea, ci lipsa de observaţie. Ea nu era perfectă, în niciun caz, chiar dacă asta era aparenţa în faţa tuturor. Poate că imaginea ei strălucitoare avea chiar menirea de a o ascunde. De a o ascunde la vederea tuturor. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea îşi expune cu multă neurşinare şi, în acelaşi timp, cu şi mai mult curaj, toate imperfecţiunile care o alcătuiau. Chiar prezenţa lor îţi distrăgea atenţia. Îi priveai zîmbetul larg, alb, strălucitor şi oftai, plictisit. Altă parte a ei căreia nu îi puteai reproşa nimic. Afecta pe toţi cei din jurul ei, atât de evident, atât de burghez, atât de plictisitor. Dar dacă te apropiai mai tare şi reuşeai cumva să nu fii stupefiat de prezenţa ei, atunci puteai să mai arunci o privire zâmbetului ei. Şi vedeai crăpături. Smalţ căzut. Pete. Ciobituri. Şi te simţeai trădat.