În ţara laptelui şi a mierii,
în ţinutul sângelui şi al lacrimilor, peste noapte are loc o nouă coup d’etat. Evident, populaţia nu este
alarmată, nici măcar vag afectată. Oricum, în mare parte din timp nu se ştie
cine conduce ţara. Este ca şi cum un nor negru învăluieşte clădirea preşedinţială,
şi norul nu poate fi străpuns de nicio privire. Totul se petrece în cea mai
mare clandestinitate. Ca şi cum ţara este furată, bucată cu bucată, cărămidă cu
cărămidă. A doua zi oamenii se vor trezi în gol, şi alte mâini vor fi trecut
deja la cârma ţării. Ca şi cum ţara e schimbată, centimetru cu centimetru. A
doua zi oamenii se vor trezi în celălalt capăt, iar picioarele se vor dovedi
prea plăpânde pentru un drum atât de anevoios.
Bărbaţi, femei, copii, totul
e apăsat. Ce poate speria inimile oamenilor în aşa hal încât războinici să
plângă chirciţi în vreun colţ în care lumina lămpilor nu bate ?
Îşi ţin sufletele ascunse în
borcane, ascunse şi ele la rândul lor sub chiuvete murdare. Şi scot sufletele
doar la lăsarea serii, pentru a se înveşmânta în ele, pentru că purtarea
sufletului în mod constant uzează trupul, fiindcă afară iarna nucleară şuieră
în jurul oaselor, fiindcă e frig, iar luna e o amantă crudă.
Vremurile atârnă grele deasupra
tuturor, dar un vechi proverb canibal susţine că toţi oamenii sunt la fel de
buni.
„Mintea mea în 3
volume”, pagina 140
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu