Începuturi

           Fata stătea ascunsă după perdea. Afară era cald, iar din clădirea alăturată, el cânta. Bătea la tobe. Părţile de chitară şi orgă le avea înregistrate, şi mergeau în paralel. Stătea aplecat asupra bateriilor şi le izbea cu atâta forţă şi cu atâta ardoare că pe fată o luau frigurile.

            Trebuia să îşi facă tema.

            Avea de învăţat.

            Puteau să mai aştepte. El cânta.

            Soarele se apropia de orizont. Vara se apropia repede, zilele aveau să se lungească. Iubirea avea să fie iarăşi la modă.

            Fata privea cu ochii mari, licărind, şi se ivi încet, de după perdea. Se sprijini încet cu coatele de pervaz, şi îşi puse bărbia în palme. Nu scotea niciun zgomot, şi chiar îşi ţinea respiraţia, ca şi cum privea o creatură mitică, pe care nu trebuia să o sperie. O creatură unică, care se afla acolo doar pentru ea.

          El avea părul scurt, puţină barbă pe obraji şi pe gâtul subţire, şi sprâncene groase. În ambele urechi avea câte doi cercei de inox. Când cânta la baterii avea ochii închişi. Discurile de fontă şi bateriile stăteau împrăştiate în jurul lui, şi le izbea fără măcar să le privească. El hotăra ce trebuia izbit, când trebuia izbit, şi cât de tare trebuia izbit. Şi totul era perfect.

             Nici nu părea conştient că erau acolo.

 Tot aşa cum nu era conştient că ea îl privea în fiecare zi.

            Ea avea 12 ani, trăia doar cu maică-sa, care era mereu plecată la lucru fiindcă avea două locuri de muncă simultan, şi nu prea avea prieteni.

            Viaţa era o rutină. Mergea la şcoală, se străduia să nu îşi dezamăgească părintele care se chinuia să o crească, şi îşi trăgea plăcere din te miri ce. Nu era o fată mofturoasă. Învăţase să se mulţumească cu orice primea. Avea o singură păpuşă cu care se juca de când se ştia. Deşi celelalte fete primeau păpuşi noi, ea nu îi ceruse mamei ei alta. Purta rochiţe albe cu buline albastre, care, deşi ponosite, erau mereu curate. Îşi purta părul prins cu agrafe cu buburuze pe care şi le prindea singură. Zâmbea când soarele strălucea pe cer, citea când ploua, şi din când în când se mai gândea că poate ar fi fost bine dacă ar fi avut şi ea prieteni, ca celelalte fete. Dar dacă scutura din cap, gândurile acestea îi dădeau pace, şi nu se mai întorceau ... o vreme.

            Aşa că îl privea pe el acum.

            Bătea la tobe, şi vocaliza.

            Vorbe de neînţeles pentru ea îi cădeau lui în poală de pe buzele roşii, şi ...

            BANG !

            Apoi mai fredona ceva din gât şi ...

            ZBANG !

            Fata căsca ochii larg, şi încerca să înţeleagă mai bine ce erau acele cuvinte ...

            ZING-ZING-ZING ...

            Apoi se lăsă o clipă de linişte, ce păru să dureze o veşnicie, iar vocea lui ajunse până la fată, şi o linişti până în mijlocul fiinţei ei, şi o învălui în căldură, iar ea, fără să vrea, închise ochii şi se legănă încet, cu palmele pe marginea pervazului, şi buzele ei fredonau în gol şi ...

            ZBANG !

           Ea se sperie şi dădu un ţipăt strident, apoi, cu ochii largi de groază, ca şi cum speriase mult iubitul inorog, se ascunse în spatele perdelei, ţinându-şi răsuflarea şi sperând că răul nu fusese făcut.

             Dar ... nu se mai auzea niciun sunet de la fereastra lui.

            Oare o auzise ? Nu era decât un singur mod de a afla asta. Aşa că, cu mâinile strânse la piept, se aplecă într-o parte. Dădu cu ochii de privirea lui, şi se retrase, şi mai speriată. O văzuse. Ştia că fusese urmărit. Iar acum stătea prijinit de pervazul lui, şi fuma o ţigară.

Fragment din „Tradiţii vicioase”