El îşi lăsă capul în piept.

            – Asta cauţi ? Răzbunare ?

            Ea tăcu. Primul impuls fusese să spună „da”, dar apoi îşi dădu seama de josnicia gândului. Să te răzbuni pe cel pe care îl iubeşti. Asta era ceva ce i se părea de neconceput. De la cel pe care îl iubeşti ar trebui să poţi suporta orice. Absolut orice. Şi să nu vrei să te răzbuni. Iar dacă o faci, să te simţi şi mai rău decât fără satisfacţia retribuţiei.

            – Mi-e dor să facem dragoste. Să stăm treji până dimineaţa, să ne prindă soarele ascultând muzică şi ţinând vecinii treji cu prostiile noastre ...

            Ea se lăsă pe spate, ca un deţinut epuizat de interogatoriu.

Îşi aducea aminte perfect despre ce vorbea el.

E 19 iulie 2006.

E o dimineaţă frumoasă, în vacanţa de după anul II. Ora ... 5 dimineaţa. Soarele îşi face loc cu coatele la orizont. El stă cu spatele lipit de perete, iar eu îmi ţin capul la el în poală. Fumăm. Ţigara ne-o trecem de la unul la altul. Ascultăm The Killers. Am făcut dragoste toată seara. În pauze ne-am uitat la televizor, la ceva reluări idioate. Oricum, nu ne-am uitat cu adevărat. Ne-am privit unul pe altul, în timp ce televizorul mergea. Acum televizorul e stins, şi muzica se aude în semi-surdină ...

            Apoi se întâmplă. Îmi rotesc capul încet la el în poală, pe ritmul muzicii. Deschid ochii, îi văd privirea umedă, agăţată de un punct oarecare de pe peretele opus. El are aerul că ţine în braţe trupul meu mort, nu trupul meu epuizat de amor şi năclăit în sudoarea dulce a unei nopţi de vară ...

Mă ridic în genunchi, şi îmbrăcată numai în maioul lui, mă apropii de el. Îi iau capul în palme şi îl întorc spre mine. Îi căut privirea, disperată, neştiind ce se întâmplă. Dau de cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată. Aceea e singura dată când îi văd ochii umezi.

            – Ce e ? îmi aud propriile cuvinte ieşindu-mi din gâtul uscat. – Ce s-a întâmplat ?

            El, ca un oracol, deşi neluat în seamă la acea vreme, rostind acele fatidice cuvinte, desenează o imagine a lucrurilor ce urmează:

            – Aşa ceva nu e făcut să dureze. O să ajungem să ne distrugem unul pe altul ... Să ne urâm unul pe altul ... O să fim mai rău ca nişte duşmani ...

            Apoi mă îmbrăţişează şi mă ţine atât de strâns, atât de strâns ... în timp ce The Killers continuă ...

            Nu înţeleg cum poate el să spună aşa ceva. Avem totul înaintea noastră. Dar după cum învăţ pe parcurs, el poate fi foarte apocaliptic în simţiri, şi, o altă trăsătură pe care i-o descopăr este abilitatea lui de a avea dreptate în legătură cu simţămintele lui prăpăstioase. De parcă e în stare să muleze viitorul după dorinţele lui. Deci, da. Are dreptate. Mereu are dreptate. Şi în clipa aceea îl urăsc pentru asta. Pentru că sufocă din faşă totul. Totul este, în mintea lui, din start, sortit pieirii. Şi nu mai ascult de atunci piesa aceea.

            Nu mai e 19 iulie 2006.

E 20 ianuarie 2010, aşa că ea scrâşni, cu un rânjet pe buzele reci...

Fragment din "Laptele negru al mamei"

---

Nu mai e mult şi o să ne strângem în braţe, iar luna rece va plânge lacrimi de lumină pe umerii noştrii.

Fragment din "Dl. Dalloway"

  care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"

            Făcuse o baie fierbinte, şi se masturbase lent, cu ochii închişi şi cu dinţii înfipţi în buzele subţiri. Gemu pe înfundate, şi se lăsă încet pe spate, satisfăcută. Nimeni nu ştie mai bine ce îi trebuie unei femei decât o femeie. Deci dacă femeile ar avea pule … toată lumea ar fi mai fericită. În afară de bărbaţi.

            Abia după aceea, stând să îşi recapete suflul regulat, observă că spectacolul avusese şi un spectator. Groucho, fluturaşul acela mic şi negru era tot pe marginea căzii, calm, nemişcat.

            – Ce faci aici ? De aia te-am cruţat, să mă spionezi în felul acesta nesimţit ? întrebă ea, calmă, şi întinse un deget spre el. Îl atinse uşor, şi el îşi luă zborul, dar ateriză câţiva centimetri mai departe. – Hm, observ că eşti perseverent. Ce vrei ? Vrei să râzi şi tu de mine, cum o face soarta ? …

            „Da, vezi să nu !” râse o voce în capul ei.

– … eşti sadic ? Se ridică în capul oaselor, şi îşi apropie gura de el: – Nu, nu cred asta. Dacă aş crede asta – ridică un deget umed spre el – te-aş zdrobi acum, fără să clipesc.

            Fluturele stătea nemişcat.

            – Dumnezeule, stau de vorbă cu fluturii care mă spionează când mă satisfac singură şi tristă, râse ea, şi se lăsă pe spate. Se gîndi puţin, apoi se ridică iarăşi şi suflă următoarele cuvinte spre Groucho: – Ce i-aş spune unui fluture care mă poate doar aculta, şi nu sfătui ? Orice, absolut orice. Un prieten fără glas e un prieten la care îi lipseşte o trăsătură esenţială. Negativă, dar esenţială. Aceea că nu îţi poate da sfaturi … hm … chiar dacă prietenii par să îţi vrea binele, nici un duşman nu îţi poate face atâta rău cât îţi poate face un prieten bine intenţionat. Drumul spre Iad este într-adevăr pavat cu bune intenţii, şi toţi ştiu asta, şi asta e scuza tuturor. Dar nimic nu îi scuză. Groucho, vreau să îmi promiţi că nu mă vei judeca niciodată. Altfel nu putem continua relaţia noastră, şi mă văd nevoită să te ucid.

            Râse.

            – Îmi dau seama că astfel eşti nevoit să promiţi ceea ce nu poţi respecta, dar măcar atâta vreau de la tine. O promisiune mută, că vei face tot ce îţi stă în putere să nu mă răneşti. Am nevoie de un cavaler care să nu mă dezamăgească, indiferent ce face. Poţi fi tu acela ?

            Îşi dădea seama de stupiditatea şi de comicul scenei, dar vroia să o ducă până la capăt. În fond, deveniseră foarte intimi. Groucho era singurul care o văzuse masturbându-se … în afară de fostul, infamul fost …

            Se gândi la cele întâmplate.

            E 30 iulie 2006. E aproape miezul nopţii. Sunt în pat, cu o mână în chiloţi, iar el stă pe un scaun, lângă pat, cu o ţigară în gură, şi mă priveşte. Încerc să mă prefac că el nu e acolo, că nu fumează în linişte, că nu mi-a poruncit să mă ating în timp ce el mă priveşte. Degetele mi se mişcă încet, şi spre surprinderea mea, sunt udă. Dar nu pot face abstracţie de prezenţa lui. Închid ochii, şi mă gândesc la o partidă de sex imorală. Totul merge bine. Brusc, simt degetele lui, şi deschid ochii. Dar el nu vrea să trecem la treabă. Doar îmi trage chiloţii de pe mine, şi îmi spune că pot continua. Aşa că ... continui. Încep să gâfâi, ca să pară autentic, dar ştiu că el ştie că mimez senzaţia. Deocamdată. Se apropie de pat. Nu îl văd, fiindcă ţin ochii închişi, dar îl simt. Îi simt căldura. Se lasă în genunchi lângă pat, şi îşi apropie faţa de corpul meu. Simt fumul ţigării pe care o are în colţul gurii, îl inhalez, în timp ce el mă priveşte. Aud cum îşi linge buzele şi răsuflă greu. Dar nu mă atinge. Deocamdată. Îmi şopteşte la ureche: „Ştiu că nu e plăcut. Dar trebuie să fie făcută chestia asta ! Şi trebuie să ajungi să îţi placă !”. Vreau să spun ceva, dar îmi spune să tac. Îmi trage bretelele de la maiou şi îmi scoate sânii afară. Dar nu îi atinge. Suflă încet peste sfârcurile care mi se întăresc. Apoi îşi pune palma peste palma mea aflată între picioare, şi apasă tare. Degetele lui se mulează pe degetele mele. Îmi arată cum vrea el să o fac. Dur, rapid. E singurul mod în care se poate face. Aşa că mă conformez. Îmi dau seama că, cu cât o fac mai repede, cu atât voi fi mai liberă de inhibiţii. E foarte important să nu am inhibiţii. Aşa că o fac. Mă gândesc la ce voi avea de câştigat. Libertate. Degetele îmi sunt năclăite deja. Simt cum mi se scurge ceva cald printre picioare, pe cearşaf. El mă priveşte, stând în genunchi, lângă marginea patului. Îi simt privirea cum mă scrutează din cap până între picioare. Îl interesează foarte mult să vadă satisfacţie autentică. Nici nu îmi dau seama când încep să răsuflu greu. Pieptul mi se ridică şi coboară tot mai repede. Nici nu îmi dau seama că mi-am luat un sân în palma dreaptă, şi mi-l frământ violent. Răsuflu tot mai greu. Picioarele mi se zvârcolesc, adunând cearşaful între ele. Gâtul mi-e uscat. Cristoase, chestia asta e autentică. Chiar o fac ! Şi el chiar se uită la mine. Îl simt deasupra mea, dar nu mă atinge. În cinci secunde voi exploda, şi cineva din camera vecină probabil se va trezi. Îmi muşc buzele, şi încerc să tac, dar un geamăt îmi scapă printre buzele lipite de sete. Degetele de la picioare mi se contorsionează într-un spasm. Limba mi-e încleiată, şi buzele îmi sunt uscate. Mi-e sete. Mă potolesc. Deschid ochii, şi el e acolo, deasupra mea, rânjind victorios.

            E 31 iulie 2006. Mi-e puţin ruşine.

            Un zâmbet îi străbătu figura, şi se gândi la ce alte măgării făcuseră împreună.

            I se păru că fluturele aprobă cele amintite de ea, şi fu mulţumită. Zîmbi. Apoi stătură de vorbă încă puţin. În final, ea şopti gânditoare ceva ce îi venise în minte brusc, privind un colţ al tavanului:

            – Eu sunt soarele care străluceşte în spatele norilor … dar până când ? … până când ? …

            Repetând aceste vorbe, se lăsă pe spate, şi lăsă apa să îi cuprindă trupul, până când dispăru sub ea cu totul.

După care ea ieşi din baie. Fluturele rămase.

            Se închise iarăşi în cameră. Blondul era plecat patru zile din oraş, cu lucru. Îşi închise celularul şi dădu drumul la muzică. „Kings of Tomorrow”, desigur. Apoi „Angel”, şi poate nişte „Poughkeepsie”. Îşi aprinse o ţigară şi deschise fereastra. Stătea în poziţie turcească, în mijlocul patului, cu ochii închişi şi cu ţigara între degete, aşteptând să audă stropii de ploaie cum bat în pervaz. Nu fu dezamăgită. Trase aer în piept.

Venise iarăşi vremea să piardă vremea.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

What say you ?

            El stătea pe jos, în faţa canapelei, într-o pereche de pantaloni de casă şi un maiou, şi ţinea în palmă un pahar de vin.

            Ea ieşi de la duş. Pielea aburindă îi mirosea a miere proaspătă, iar din prosop făcuse un turban în jurul capului.

            Se urcă pe canapea, în spatele lui, şi îşi încleştă braţele în jurul gâtului lui. Îşi frecă obrazul ei fin de obrazul lui bărbos.

            – Mmm, ce bine miroşi, şopti el, cu ochii închişi, în timp ce o adulmeca.

            – Ştiu, şopti ea şi îl sărută.

            El o trase peste umăr, şi o ţinu în poală.

            – Şi eşti foarte dulce cu turbanul ăsta ! râse el.

            – Why sir, I thank thee for these words of praise, I’m sure I d’serve them not ! începu ea.

            – Thou earn’s them fairly, my fair lady ! continuă el.

            – Thy heart is clear and thy words bring joy.

            – I reckon do they, though not as much as thy sunny smile and the breath which giveth life, which from thy breast sprung but a while ago …, râse el.

            Ea ridică o sprânceană, şi continuă repede:

            – I stand amazed, thy tongue is full of wits as hell is full of devils, but make no mistake, dear sir, I shan’t fall to your subterfuge, and please, give but a moment’s pass to say that thou te întreci ! încheie ea cât de repede îi permise limba, şi râse.

            El stătu o clipă să îşi dea seama ce se întâmplase, apoi zâmbi şi îşi înclină capul teatral, în semn de admiraţie şi recunoaştere a înfrângerii.

            – O, I am fortune’s fool ! se resemnă el.

            – Da, asta eşti, aprobă ea.

            Îi luă paharul din mână, luă o gură de vin din el, şi apoi i-l puse înapoi în palmă.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

II.

Stătea pe peron şi aştepta să vină metroul vîntul sufla şi era curent să vezi ce or să mă doară fildeşii în seara asta trebuia să îmi pun nişte vată în urechi şi lângă el se opri o femeie tânără cu o jachetă neagră şi o geantă de umăr maro şi îl întrebă zâmbind dacă cu trenul acesta ajung la piaţa (…) el îi răspunse că da şi el mergea în aceeaşi direcţie trenul şuieră din tunel şi opri iar lumea se îmbulzea în el în pizda mă-tii m-ai călcat numa’ ce mi-am lustruit pantofii şi în final trenul o luă spre destinaţie îşi privi ceasul şi văzu că era deja în întârziere dar azi e vineri probabil că lumea nu va observa dacă ajung cu un sfert de oră mai târziu trenul duduia pe şine şi abia atunci realiză că metroul făcea ca şi trenul i se păru amuzant fiindcă mergea cu metroul de 30 de ani şi abia acum sesizase dum-dum-dum făceau roţile văzu că tipa îi zîmbea şi ea crezând că ei îi zîmbise se priveau atent ea peste marginea cărţii pe care o citea ceva plicticos şi gros şi monoton iar el pe sub pălăria neagră cu boruri înguste îşi duse instinctiv palma la obraz şi simţi firele de barbă cum îl înţepau dar ea continua să îl privească o cunosc de undeva ? şi acum lăsase cartea în poală şi chiar îl privea pe el direct în ochi nu i se părea oare ce gândea ce mă-ta te uiţi tataie ? hm chiar arată bine ! mă supără privirea ta insistentă ! dar nici el nu îşi lua privirea de la ea nu putea era ceva cu ea e ceva cu el îmi aduce aminte de cineva de o vară sau de o iarnă de un miros uitat pe o pernă de pâine prăjită ce foame îmi e am plecat de acasă fără un sandviş atunci cartea îi scăpă din mână ea îl privi întrebătoare nu o ridici ? iar el se lăsă pe vine şi o ridică o privi mirat era un titlu pe care nu îl mai văzuse de când eram în liceu şi i-o întinse îţi mulţumesc spuse ea clipind rar şi apropiindu-se de el imperceptibil dar totuşi perceptibil el o privi atent uşa se deschise şi el îi spuse aici cobor şi eu zâmbi ea cum rămâne cu piaţa (…) ? mergeam în direcţia aceea nu acolo ah păi bine unde mergi nicăieri mă plimb prin oraş tu ? la lucru ce lucrezi ? tehnician iţi place ? altceva nu am de făcut am întârziat vrei să bem o cafea ? chiar trebuie să ajung la lucru treaba ta îmi pare rău dar dacă vrei ne putem vedea şi mâine la metrou şi vorbim pe drum până aici mâine e sâmbătă ah da la dracu’ asta e nu a fost să fie dar poate luni ? eu voi fi acolo şi mă voi uita după tine râse el prietenos iar ea se îndepărtă şi îi făcu cu mâna el urcă treptele şi se grăbi să ajungă la birou iar am întârziat dădu nas în nas cu managerul iar ai întârziat da ştiu nu se va repeta se repetă acum eu stau în umbra ta şi dacă văd că nu eşti la birou la timp ne supărăm trânti uşa în urma lui şi porni calculatorul şi trasă magistrale programă plotter-ul să regleze axialele şi să poziţioneze scripeţii şi rulmenţii scrâşniră scârţ scârţ scârţ şi se făcu ora 4 şi trebuia să meargă acasă la nevastă-sa care era un zombie şi la apartamentul acela gol ca o criptă disfuncţie ovariană nespecificată spusese medicul şi cu asta basta să adoptăm nu cred că e o idee bună las-o aşa dar s-au îndepărtat unul de altul pe zi ce trecea şi acum erau ca doi străini care se întălneau în bucătărie sau în patul din dormitor şi aproape că nu îşi mai aminteau cum îl cheamă pe celălalt nu mai aveau nimic în comun la dracu’ un copil nu poate să însemne atât de mult scrâşni el înţeleg să-l fi avut şi să-l fi pierdut dar nici măcar atât nu am pătimit ajung acasaă şi o iau în braţe şi o strâng tare şi îi spun că o iubesc şi dracu’ s-o ia pe tipa aia cu linsul ei de buze şi privirea aia eu îmi iubesc soţia era ca un duş rece şi ştia că de aceea refuzase să stea cu tipa fiindcă nevastă-sa era acasă şi murea puţin în fiecare zi iar el mergea la lucru ca să nu trebuiască să o privească în fiecare zi dar o iubea şi nu putea să îi dea drumul şi dacă ea ar fi murit el ar fi continuat să o iubească grăbi pasul să ajungă mai repede acasă i se părea că ea tocmai dădea drumul la apă în cadă şi se dezbrăca încet pe marginea chiuvetei se odihnea oţelul rece şi subţire al lamei de ras luată din aparatul lui la dracu’ ştiam că trebuia să-l arunc şi să îmi iau unul cu lame închise şi grăbi pasul şi mai tare începu să transpire ea se lăsa acum în apa fierbinte zgribulită de frig dar nu îi păsa se lăsă pe spate şi părul prins în coadă neglijent i se udă lipindu-i-se de gât şi de umeri iar el începu să fugă de-a dreptul pe stradă se lovea de oameni care păreau că ies din pământ tot mai mulţi încercau să îl împiedice să ajungă la ea şi ar fi fost bine să keep the streets empty for me icnete de neputinţă îi scăpau printre buzele arse de sete o sete de buzele ei pe care nu le mai sărutase de o mie de ani şi fugea acum iar ea se întindea peste marginea căzii de baie şi atingea oţelul rece şi subţire cu degetele subţiri şi ele şi scăpă lama la început dar apoi o ţinu bine şi o potrivi între degete iar el se apropia tot mai tare de blocul lor şi îşi căuta cartela de acces îşi dădu seama la mă-sa în pizdă că o uitase la birou dar uite vine bătrânica aia de la etajul 2 cu câinele şi ea are cartelă dar se mişcă de parcă ar fi murit iar ea îşi priveşte braţele albe prin apa fierbinte şi nu se poate hotărâ pe care să îl cresteze primul oh alege unul şi taie în el îmbrăţişează oţelul rece cu carnea fierbinte şi lasă sângele să le lipească pe veci hai babo în gâtu’ mă-tii mişcă-te ce e mai rău ? să nu ajungi deloc sau să ajungi prea tîrziu ? dădu uşa de perete şi sări cîte trei trepte deodată stătea la etajul 5 iar ea înfipse oţelul rece în carnea fierbinte şi apăsă încet durerea o cuprinse dar nu mai dădea înapoi era aproape scăpată sângele începuse să păteze apa din cadă el aproape se împiedică şi fu cât pe ce să dea cu faţa de ciment dar era aproape acasă şi chiar atunci ea se lăsă pe spate cu braţele crestate el izbi în uşă cu pumnii până când începură să îi sângereze urlând vecinii ieşiră pe coridor ce dracu’ e cu zgomotu’ ăsta ? el nu îi băgă în seamă şi mai băgă câţiva pumni în uşă apoi un picior sănătos chiar când capul ei alunecă în apă el se izbi de pereţi coridorul părea că se îngustează şi ajunse în baie dar acolo nu era nimic NIMIC nimic ce dracu’ ? unde e ? auzi uşa camerei de zi deschizându-se scârţ şi se întoarse o văzu acolo cu ochii mari dar stinşi şi la fel de frumoşi ca mai demult o luă în braţe şi o strânse tare până nu îşi mai simţi coatele şi umerii ce s-a întâmplat ? suspina ea mirată tot eşti transpirat da transpirat dar te-am salvat m-ai salvat de la ce ? vroiai să faci o prostie nu vroiam să fac nimic şi atunci în baie ce ce ? nimic lasă nu-i nimic ea era bine şi nu ştia despre ce era vorba o mai strânse în braţe şi o mai sărută şi ea pe el şi păru că renaşte şi că ea învie acolo pe coridor cu vecinii chiorându-se la ei prin uşa spartă dată de perete fiindcă din asta e făcută dragostea adevărată.

Fragment din „Laptele negru al mamei”

Abia aştept să ne întâlnim. Să îmi înfăşor braţele în jurul tău, şi să îmi bag capul în scobitura umărului tău stâng. Şi să rămânem aşa, cu inimile ciocnindu-se una de alta. Şi soarele să răsară văzându-ne, să ne privească o zi întreagă, şi să apună tot uitându-se la noi. Şi a doua zi la fel, şi a treia zi la fel, şi tot aşa până când soarele nu va mai răsări într-o bună zi, fiindcă s-a plictisit să privească la acelaşi lucru mereu. Şi am rămâne doar cu luna. Tu, eu, un pachet de ţigări şi o melodie de 13 minute şi câteva secunde. Nu mă pot gândi la altceva.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 78

Cumming Soon

Ce ai face dacă ai afla într-o zi că diavolul îţi ia sora în braţe şi o strînge cu putere ? Cum te-ai simţi să ştii că cel care ar trebui să te iubească e cel care îţi distruge viaţa ? Totul e ascuns în faţa ochilor tăi. Nimic nu s-a schimbat, dar totul e diferit. Şi nu ştii ce e de făcut. Să scrâşneşti din dinţi, să stângi din ochi, şi să speri că atunci când îi redeschizi, totul va reveni la normal, sau să scormoneşti mai adânc în groapa de gunoi, şi cine ştie ce secrete vei mai descoperi ? Ce ai face dacă mizerabilul adevăr ar depinde de tine ? Ce ar fi dacă cel care îţi zâmbeşte în fiecare dimineaţă înainte de a merge la lucru trebuie ucis ? Ţineţi respiraţia …

Fragment din „Shotgun Wedding”

(de fapt, nu e un fragment per se,

e mai mult un trailer al romanului,

care deocamdata se află în stadiul de producţie)

M-am trezit într-un pat – nu al meu, evident – şi mă întorc spre partea stângă (eu mereu dorm în partea dreaptă a patului), unde văd ceva formă umană cu o claie de păr unsuros şi ondulat, care îi atârnă peste întreaga faţă, dar se opreşte brusc chiar deasupra buzelor. Buzele sunt uscate, totuşi, nu crăpate, dar au un luciu care nu poate fi dat decât de faptul că sunt uscate şi netede. Arată ca o margine a unei felii de grapefruit roşu, uitată pe farfurie de o zi. Apoi forma umană se întoarce spre mine, dar fără să se trezească, îmi pune un braţ peste sâni, şi mă învăluie într-un miros dulceag şi fierbinte, dar nu neapărat neplăcut, care îmi pare familiar, şi mă las cuprinsă de el, şi de braţul lui, şi încet-încet, mă lipesc de pieptul lui. Îi simt respiraţia, şi aud cum mă adulmecă, fără să îşi dea seama – să fie sigur că nimeni nu i-a furat trofeul în timpul nopţii, trebuie să fie vreo reminescenţă din vremurile barbariei declarate făţiş a bărbatului. Mi se pare că e dulce, şi e plăcut să ţi se dea o asemenea atenţie, chiar şi după o seară de somn zbuciumat şi sex făcut pe sedative, dar nu pot rămâne. Mai stau cinci minute, şi studiez camera în care mă aflu. Pereţii sunt de un alb murdar, probabil afumaţi. De-o parte şi de alta a patului se află două ferestre pătrate, acoperite de nişte draperii bleumarin, care nu prea lasă lumina în această grotă foarte originală. Un perete e populat în întregime cu cărţi, altul cu trei afişe de filme cult-clasice înrămate cu un oarecare bun gust, şi într-un colţ, dărăpănat, dar totuşi atrăgător, se află un dulap maro, cu două uşi, pe una din ele atârnând chiloţii mei. Pe jos – parchet, şi din loc în loc, movile de haine care ţin loc de covor, probabil. Mi-am văzut şi geanta de umăr, pe un măldar de cărţi. Realizez că şi noptierele sunt pline de cărţi. Apoi mă loveşte: nu există tehnologie deloc. Nici măcar un radio, în toată camera. Niciun televizor cu plasmă, niciun laptop, niciun celular, nimic. Braţul mă strânge mai tare, mai aproape, ca şi cum ar fi ştiut, stând de pază pentru stăpân, că vroiam să mă ridic. Reuşesc totuşi să mă ridic, şi îmi caut cu privirea hainele. Nu sunt multe – o pereche de blugi, şi un maiou alb, pe lângă perechea de chiloţi pe care o localizasem deja – dar le găsesc destul de greu prin vraiştea care era în cameră, şi nu reuşesc să ies fără să trezesc bestia. Şi când îşi ridică trupul în coate şi îşi dă părul la o parte, îmi amintesc de el. Are ochii verzi, migdalaţi şi fruntea înaltă, şi bea cam mult, dar e un tip cu bun simţ.

Fragment din "Toate femeile plâng"

Era o dimineaţă de decembrie, şi m-am trezit devreme – ceea ce nu se prea întâmplă – din cauza soarelui care îmi bătea ca un afurisit în ochi. Am atins cu tălpile parchetul rece şi m-am postat în faţa ferestrei, cu gândul să îi arăt soarelui proverbialul deget, şi mă pregăteam să o fac, când, mi-am dat seama că nu am niciun motiv să fiu supărată. Absolut niciunul. Am privit afară şi mi-am dat seama că iarna nu se gândea să vină prea curând – dacă se mai gândea să vină măcar – şi că era o nouă zi din restul vieţii mele. Şi dacă în mod normal aş fi fost destul de nervoasă pe faptul că nu apucasem să prind ora 2 după-amiaza în pat, eram oarecum bucuroasă, şi mi-am dat seama de faptul că mai câştigasem câteva ore din viaţă, pe care în loc să le pierd lenvind, le puteam transforma în ceva. În orice. Aşa că am făcut o plecăciune în faţa soarelui şi m-am retras.

            [...]

            Genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă. Să îţi dai seama de ceva ce se petrece cu tine, ceva nociv ... e ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai spune: „Am cancer !”. Şi aşa să fie. Cum spuneam, genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă, şi cu atât mai puţin mi se întâmplă mie. Am o stare ... e mai degrabă o boală, dacă e să o luăm tehnic, care nu îmi permite să iau decizii de cursă lungă, să mă stabilesc într-un loc şi să rămân acolo destulă vreme încât să prind şi eu rădăcini, să mă pot mândri cu statornicia mea, la fel cum fac celelalte fete. Îl consider un defect al meu, un ingredient de bază al persoanei mele, fără de care nu aş putea exista, fără de care nu m-aş imagina. E stresant, recunosc, pentru mine mai mult decât pentru alţii, dar nu se poate fără. Şi culmea, dar nu neaşteptat, există multe fete care ar da orice să aibă ce am eu. Li se pare interesant că nu pot rămâne lângă un tip mai mult de câteva ... săptămâni (în cel mai bun caz), şi sunt plictisite de relaţiile lor monotone din care nu pot nici să scape şi nici să înainteze, şi îmi spun că e ca şi cum ai face o muncă de Sisif. Că e ca şi cum ai repara o maşină care nu mai poate fi scoasă pe drum niciodată, şi tu ştii asta. Eu le spun că mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă acelaşi tip, şi, uneori mi se mai întâmplă şi asta, dar nu durează mult fiindcă din urmă mă prinde uraganul eşecului şi mă ridică pe sus, şi din aer îi fac cu mână tipului din pat, nici nu apuc să îl sărut de „la revedere” că m-a şi îndepărtat de el uraganul. Şi mă ridică tot mai sus, tot mai repede, iar tipul îmi întinde o mână, deşi e evident că nu o mai pot ajunge, şi atunci mă gândesc că poate Kansas nu era chiar aşa un loc interesant, şi uraganul o să mă arunce pe tărâmuri mai colorate, mai umede, mai înalte ... şi când aterizez iarăşi, am senzaţia că am găsit ceea ce căutam, şi că nu voi mai părăsi locul acela în vecii vecilor. Şi nu trece mult până când o fac, iar atunci, primul lucru care îmi trece prin cap e „Cum am putut să cred că am gasit ceea ce căutam ? Era evident că nu puteam staţiona aici decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ce a fost în capul meu ?”. Şi partea cea mai frustrantă e că ... aşa spun de fiecare dată.

Fragment din „Toate femeile plâng”

Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred că fiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personaj distinct în romanul ăla. (oftează) Şi fetiţa ... uitaţi ce scrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc. Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşi până deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat în boală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fi scris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii. Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şirag de cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine. Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu, şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărâse că nu le putea lăsa să zacă în sertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu o cutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Am acceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fi ca şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şi titlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e în rusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie de dinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă ?

Fragment din „Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”

Matryoşka

Căci vie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Am pictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pe mine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultat îngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pe piele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-am ascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Fragment din „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”

care e

Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”

care e

Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”

Lucruri

Lucrurile de genul ăsta îţi fac rău. Te apasă ... nu mereu, ci doar atunci când nu vrei să fii apăsat. Doar atunci când cea mai mică povară te zdrobeşte. 

Doar atunci când trebuie să fii aptă de orice altceva.

Doar atunci când zilele sunt frumoase şi soarele apune printre nori purpurii, şi când ţi-e cald, dar ai dori pe cineva lângă tine.

Doar atunci când mâinile îţi sunt fine şi degetele de la picioare răcorite.

Doar atunci când verdele e viu şi muzica se aude încet.

Doar atunci când ploaia bate în geam, în acelaşi timp cu razele soarelui.

Doar atunci când părul ţi-e uns şi stă ciudat.

Atunci când urci în pod şi miroase a lemn vechi.

Când aprinzi un foc şi ninge cu fum.

Când scapi o hârtie, şi ea cade spre tavan.

Când te uiţi în oglindă şi îţi vezi ceafa.

Când ochii au o sclipire de care nu îţi aduci aminte.

Când toţi ştiu ce e cu tine, numai tu habar nu ai.

Când ştii că ce îţi trebuie depinde de tine, şi tu nu faci nimica pentru asta.

Când ţi-e somn şi vrei să dormi, dar deschizi ochii şi alungi somnul. 

Când întorci spatele ... ţie.

Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”

De Nimic

Amintiri uzate. Ea nu era decât o cutie plină cu amintiri uzate, cu fotografii care se dezmembraseră de cât le răsfoise şi le răsfoise, şi le mai răsfoise, de un miliard de ori. Nu putea renunţa la ele, stilul acesta de a pierde vremea făcea parte din fiinţa ei. A-şi aduce aminte de „vremurile bune” era la fel de natural ca şi a respira.

Era o boală, de care nu se putea vindeca. Un cancer al memoriei, al timpului, al ei. Era cancerul EI. Ceea ce o definea pe ea, ca persoană, felul ei de a fi, ceea ce avea să îi aducă sfârşitul. Era bomba ei atomică, era epoca ei de gheaţă, era asteroidul ei, supernova ei, cerul ei negru care o îngheţa de frig, iarna ei nucleară, glontele ei. Totul care aducea nimicul. Avea totul, dar nu i-l plăcea. Vroia nimicul, dar încă nu era vremea pentru el. Amintiri uzate ... asta avea. Nu se plictisise de ele, ci doar gandul ca se plictisise de ele o plictisea.

Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”

Mi-e dor de tine.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 65

Ce dracu' fac ?

Stătea cu capul în palme. Între degetele de la mâna stângă atârna o ţigară fumegândă. Afară era soare, iar cerul desenat într-un albastru spre mov, prevestea sosirea unei seri superbe, cu cerul plin de stele şi o lună mare.

           

            „Ce dracu’ fac ?” se întrebă ea.

Ochii îi erau roşii, dar nu vărsase nicio lacrimă. Nu încă. Norii i se adunau în spatele frunţii, şi furtuna se prevedea a fi violentă, dar fără stropi de apă. O furtună sterilă, un vârtej de vânt uscat şi fierbinte, un şuierat prelung şi fără sfârşit, un sunet atât de enervnat încât te face să strângi din fălci până când îţi plesnesc dinţii în gură. Aşa că ...

„Ce dracu’ fac ? Am totul, şi nu am nimic. Am tot ce mi-aş putea dori, dar nu îmi doresc nimic din ce am. Pot să mă iau şi să urc cel mai înalt munte din lume, sau să fac baie într-un lac din Noua Zeelandă, mâine, dacă vreau. Şi aş vrea să vreau. Aş vrea să mai fiu cea de odinioară. Aş vrea să mai trăiesc în zilele în care mai aveam vise şi dorinţe. Ce dracu’ s-a întâmplat cu ele ? Cum le-am pierdut ? Unde le-am pierdut ? Cui i le-am cedat ? Cine mi le-a furat ? De ce nu mă mai încântă să mă plimb de una singură prin parc, pe înserate ? De ce nu mai pot picta ? De ce muzica mi se pare mai lentă decât de obicei ? Am fost oare singură atâta vreme, încât nu mai ştiu cum e altfel ? Am închis oare toate uşile şi am aruncat cheile lor pe fereastră, iar apoi am zidit ferestrele toate ? Am rămas pe dinafară ? Sau am rămas zidită înăuntru ? Nici nu ştiu ce mă sperie mai tare. Nici nu ştiu ce mă sperie, de fapt. Am uitat cu desăvârşire ce sunt, ce eram ... ce îmi plăcea. Nici durerea nu mai are farmecul pe care îl avea. Mi-e indiferentă. Am ajuns să nu mai simt nimic. Am ajuns să nu mai disting culorile sau gusturile. Mă plictisesc lucruri care altădată, fără excepţie, îmi făceau inima să bată de parcă ar fi vrut să iasă din piept. Nu mai dorm, fiindcă nu sunt obosită, şi nu sunt obosită fiindcă nu fac nimic. Iar nimicul pe care totuşi îl fac ... îl fac din inerţie. Trebuie să fiu împinsă doar la începutul zilei, şi funcţionez până seara doar pe acel prim impuls. Mi-am pierdut totul. Minţile, amintirile, plăcerile, totul. Am pierdut tot ce mă defineşte. Mi-e şi frică să îmi privesc degetele. Fac pariu că nici amprente nu mai am. Dacă mă uit în oglindă, ochii mei sunt în trei culori. Părul meu e diferit în fiecare zi. Sunt o altă persoană de la o zi la alta. Hm ... ca în piesa aia de la The Verve ... şi a doua zi când mă trezesc, îmi aduc aminte CINE am fost, şi CE am fost, dar nu mă pot ţine de eul meu de ieri, fiindcă altul i-a luat locul. Şi eul de azi vrea să trăiască. Vrea să experimenteze. Vrea să îşi exprime dorinţele. Apoi vine altul. Şi altul, şi altul, până când am trecut prin toţi, şi toţi au trecut prin mine. Şi m-am plictisit să fiu vasul lor de croazieră. Să fiu păpuşa prin care toţi îşi proiectează frustrările, prin care toţi îşi trăiesc angoasele, prin care toţi experimentează şi prin care toţi îşi permit să faca greşeli şi să calce strâmb. Vreau să fiu cea de acum un an. Vreau să fiu cea de acum 3 ani. Îmi doresc să fiu cea de ieri, şi să îmi doresc acelaşi lucru pe care mi-l doresc şi acum. Vreau să pot să mă ţin de un gând, să nu mă părăsească odată cu venirea serii. Ce dracu’ fac ? Am plecat de acasă, am traversat un ocean, sunt în mijlocul lumii, dar toate astea le-am făcut ... de ce ? Nimic nu s-a schimbat. De fapt, totul s-a înrăutăţit. Credeam că am nevoie de el, dar nu am nevoie de el. Nu am nevoie de nimeni. Aş vrea să am nevoie de el, de oricine, dar nu am nevoie de nimeni. Pentru mine oamenii au devenit nişte obiecte cu care mă distrez atunci când mă plictisesc, apoi îi arunc în vreun colţ de cameră, ca pe nişte jucării. Ce dracu’ fac ? Nu ştiu. Nu cred că am ştiut vreodată. Nu sunt pregătită. Nu mă simt pregătită să ies afară, să iau în piept lumea. Credeam că sunt puternică, dar, de fapt ... nu era vorba de putere, era vorba de depărtarea realităţii. Credeam că ziua în care va trebui să ies cu adevărat afară era mult mai îndepărtată, în timp. Cât m-am înşelat ... Iar acum că ziua e aici, mă simt luată pe nepregătite. Mă simt trasă pe sfoară, fraierită de timp. Totul e frumos în jurul meu, şi ştiu asta ... dar ... nu o simt. Frumuseţea a devenit un automatism pentru mine. O recunosc, dar nu o mai pot trăi.”

Aruncă ţigara şi simţi cum lacrimile începeau să îi curgă nestăvilite pe obraji.

Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”

Back In Black

Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 12 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !

Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică paturi şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.

Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)

Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.

Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.

Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.

Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul a rămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingă televizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cum am spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie. Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?

Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.

Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.

Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”

Ouăle mele

Timp pentru timp

Când pierzi ceva, cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să stai. Să ai timp să te gândeşti la toate greşelile pe care le-ai făcut, la toate gropile în care ai călcat, la tot ce puteai schimba, la tot ce ai avut în faţa ochilor (sau, pentru alţii, a inimii) şi nu ai luat în seamă.

Apoi urmează partea grea.

Să îţi dai seama că nimic nu s-a schimbat, doar că tu eşti cu ochii mai larg deschişi.

Şi acum urmează partea cea mai grea.

Să îţi dai seama că toate astea puteau fi evitate, cu un minim de efort. Şi că nu mai poţi face nimic. Ai timp din belşug, dar nu ca să schimbi situaţia, ci doar să o suporţi aşa cum e.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 63

Poezie de mess (partea a II-a)

cosmin1003: am şi început?

Y: nu

cosmin1003: eu cred că da

Y: zic start înainte

cosmin1003: ne împiedicăm de umbra noastră

Y: şi valurile şterg nisipul pătat de vin

cosmin1003: fusta albă se lipeşte de picioarele gri

Y: muzică, alint, susur şi ochi sticloşi

cosmin1003: ochii clipesc pe verticală iar urechea simte pulsul pământului

Y: cât de rece e vocea depărtării, când cauţi un răspuns

cosmin1003: iar cărţile au paginile goale

Y: ţi-l dă din milă, ori din obligaţie

cosmin1003: şi poartă doar ciorapi

Y: şi se uită încruntat spre apusul ameninţător

cosmin1003: şi apoi te întreabă dacă ai bani

cosmin1003: mov şi verde împrejurul soarelui

Y: săgeata de sentiment înnăbuşit

Y: continuăm?

cosmin1003: nu mă prind cum e cu săgeata

Y: când te taie prin stomac aşa senzaţia

cosmin1003: aha

Y: de te blochezi

Y: pe moment

Y: ...

cosmin1003: dorinţă la prima vedere

cosmin1003: got it

Y: respingere răsfirată în vânt, tablou de depărtare

cosmin1003: părul ei o înconjoară, ca o iederă de foc

Y: lumea o ia în braţe şi o strânge-nnăbuşitor

cosmin1003: ea se scurge printre miile de degete

Y: iar pământul ce i-a dat născare o absoarbe însetat

cosmin1003: şi schimbă norii albi cu cer fără stele

cosmin1003: şi străluceşte negru de pe gâtul ei lung

Y: sună mai bine străluce

cosmin1003: nu

Y: ok

cosmin1003: dar poate să zboare cât de repede vrea

Y: însă răzgândirea o întâmpină dând cu tâmpla de stele

Y: şi se întoarce înspe el

cosmin1003: uuuuu, şi ce se mai întâmpla apoi?

cosmin1003: lordul intunecat îşi ridică privirea din pământ

cosmin1003: şi îi zâmbeşte

cosmin1003: subtil

Y: de zici k el e zorro

cosmin1003: coarnele abia se abţin

cosmin1003: să nu răsară

cosmin1003: de sub pălărie

cosmin1003: îl cheama tom waits

cosmin1003: şi o roagă să îl mintă

cosmin1003: cum nu a mai minţit pe nimeni pân atunci

Y: dar ea nu va străluci până nu va atinge ceva cald

Y: fiecare greşeală făcută până atunci

Y: din răceală şi din suflet pietruit i-a rasarit chinuit

Y: nu sună bine ceva

Y: nu îmi place

cosmin1003: m-ai pierdut pe drum

Y: tre să rectific

cosmin1003: dar nu să modific

cosmin1003: ci doar să analizez

Y: gata

Y: k nu mai am inspiraţie

cosmin1003: bine

Poezie de mess

X: îmi amintesc de seara în care am aflat

cosmin1003: că tot ce am primit era doar un împrumut

X: şi ce greu mi se părea să înapoiez

cosmin1003: iar dimineaţa, eram obosit de plâns

cosmin1003: cer de sticlă, nori mânjiţi şi soare adormit

X: ...

Îi lipseau multe. Las-o dracului pe prietenă, ei îi lipseau multe. Se obişnuise în ultima vreme cu foarte puţin, de fap cu nimic, dar asta nu era o scuză. Îşi aducea aminte de vremurile cănd nu apuca să facă nimic de cât timp îşi petrecea distrându-se. Nu neapărat la propriu, dar simţindu-se bine, oricum. În fond, plăcerea – în orice formă a ei – era singurul lucru de care omul nu credea să se poată plictisi.

Îi lipseau ieşirile neprogramate cu prietenii, când stătea prin oraş până se făcea dimineaţă, îi lipseau plimbările pe înserate, când o prindea ploaia în oraş şi se refugia (împreună cu el?) sub umbrelele magazinelor de pe bulevard, şi sprijinea vitrinele prăfuite în timp ce ploaia răvăşea oraşul. Apoi o lua iarăşi pe stradă în timp ce pavajul umed răspândea un miros de libertate şi de posibilităţi neţărmuite. Numai timp să ai. Iar acum avea timp, dar, din nu ştia ce motiv, orice altceva dispăruse. Îi lipsea să stea tolănită pe o bancă, de-a lungul, (cu capul în poala lui ?) şi să inspire mirosul de vară, de scoarţă de copac, de bătaie a aripilor porumbeilor care îşi făceau veacul pe acolo ca nişte vagabonzi migratori.

Îi lipsea îngheţata, fântânile arteziane, dansul în aer liber şi paharul cu gheaţă multă, pe fundul căruia se afla de obicei ceva ce conţinea alcool.

Şi sexul – Dumnezeule Sfinte Cristoase – sexul (cu el ?)... ce mult îi lipsea. Îl putea găsi oriunde, practic nelimitat şi de calitate cel puţin decentă. Dar nici asta nu o impresiona. Ar fi vrut să îşi ţină picioarele deschise şi cineva să facă toată treaba. Să se mişte şi pentru ea. Nah ... asta nu. Nu încă. Dar cât va mai trece până când ochii ei nu vor mai observa cum băieţii se uită după ea, cum îşi ling buzele şi scrâşnesc din dinţi, gândindu-se în secret la cum să o stăpânească, la cum să o subjuge şi să o facă să transpire fără să se dezbrace măcar ? La cum să o facă să se întrebe cum de putuse să stea atât de mult fără aşa ceva. Cât va mai trece până când carnea o să renunţe de la sine să îşi mai ceară plata ? Da, observase toate astea, nu era proastă şi nici oarbă, cu toate că nu se putea spune că ar fi avut vreun talent special în materie. Era evident, evident. Evident pentru toţi şi pentru ea, mai ales pentru ea, pentru toţi în afară de ea.

Îi lipsea sărutul pe obraz ... nici nu ştia de unde îi venise acest gând, dar era unul foarte îndepărtat, vechi, prăfuit şi uscat, şi nu mai fusese umezit de nişte buze (ca ale lui?) de nici nu mai ştia de când ...

De când fusese o fetiţă mică. Nu la propriu. Dar şi la propriu.

Frafment din “Nimic: o nouă poveste a obsesiei”

Singurul lucru pe care mi-l doresc este sa îţi urmezi inima, nu stomacul (...).

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 58

Plictiseală – Volumul II

Să stai cu cineva pe care te minţi că îl iubeşti numai fiindcă îţi dă impresia că ai ceva de făcut. Să porţi discuţii cretine cu cineva fiindcă timpul trece mai repede dacă eşti nervos. Să faci sex toată ziua fiindcă nu este nimic altceva de făcut. Avea impresia că îl furase pe blond numai din capriciu. Începea să îi pară rău pentru fosta lui. Ea măcar îl vroia şi avea ce face cu el. Dar ea ? Ea îl furase iar acum îşi dădea seama că nu are la ce să îl folosescă. Sigur, arăta bine şi era deştept, şi chiar amuzant, dar ... nu în felul în care îi plăcea ei. Aşa ajunsese la concluzia că existau mai multe feluri de a fi inteligent şi de a fi amuzant. Se simţea ca un copil răsfăţat. Unul care primeşte orice vrea, oricând vrea, fără vreun efort serios, iar apoi se plictiseşte repede de acel ceva şi îl aruncă. Dar dacă asta era adevărat, atunci de ce se simţea ca şi cum  nu avea nimic ? De ce starea ei permanentă era cea de nemulţumire, de neîmplinire ? De ce se simţea goală pe dinăuntru ? Abandonată ? Nepotrivită pentru oricine ?

       

Fragment din „Nmic: o nouă poveste a obsesiei”

Se spunea mereu cîte o poveste la focul de tabără. Mereu aceeaşi poveste. Despre un băiat, plăpând şi cu părul negru, tăcut şi calm. Mergea ca şi cum avea tot timpul din lume. Vocea îi era caldă, şi fermă, ca şi cum trecuse prin zece vieţi de oameni, deşi avea numai treisprezece ani.

Nu avea prieteni. Oricum, nu genul de prieteni pe care lumea să îi ia în serios. Nu mergea la dansuri, nu cânta în gura mare în corul şcolii, şi nu îşi pierdea după-amiezile alergând după câini sau plimbându-se cu bicicleta. Era mereu curat, mereu mergea undeva, deşi nimeni nu ştia niciodată unde, şi purta mereu ochelari. Ochelari de soare.

Nu vorbea cu nimeni mult, dar nici nu era expeditiv. Crescuse fără mamă, şi, mulţi ar spune, şi fără tată. Locuia în casa aceea verde de la colţul străzii, la capătul oraşului, şi uneori privea pe fereastră, la copii care se jucau pe stradă. Îi privea nu cu tristeţe, ci ... curios, de parcă nu înţelegea pe deplin ce făceau ei acolo. Din când în când unul dintre ei îl vedea, şi îi făcea cu mâna. El răspundea salutului, apoi se retrăgea după perdea, şi nimeni nu îl mai vedea până a doua zi, când zgomotul copiilor îl atrăgea iarăşi la fereastră.

Când stătea în casă, nu îşi petrecea ore întregi în faţa televizorului, ca un zombie cu creierul spălat. Nu asculta radioul, şi nu se juca cu jocurile video. În schimb, răsfoia tot felul de cărţi cu coperţi cartonate şi macabre, cu titluri de care tinerii nu se ating de obicei până la vârsta de douăzeci de ani.

Îi plăcea să desenze hărţi la scară, copiindu-le din atlasuri, şi să producă palme mobile din LEGO, cu degete care se puteau încleşta, cu falange proporţionate şi mişcări acţionate de scripeţi din fibră elastică.

Mereu ştia ce să spună unei fete, dacă ea era interesată, pe de altă parte, niciodată nu era el interesat, şi asta tăia elanul oricui.

Mereu se plimba singur pe stradă, şi dacă cineva ar fi avut curajul să intre în vorbă cu el, persoana aceea regreta curajul nesăbuit în următoarele câteva minute.

Un copil foarte bizar. Cumva dornic, dar oarecum reţinut. Bătrânul cu care trăia era şi el retras, dar nu atât de retras ca şi băiatul. Se credea că bătrânul era un fel de îndrumător al băiatului, un pregătitor, dar pentru ce îl pregătea, nimeni nu ştia. Copilul era mereu în centrul unei atenţii pe care puţini o caută cu mintea limpede, şi nimeni nu o vroia, odată ce era găsită.

Problemele se ţineau scai de el. Ar fi fost un fascinant exemplu de personalitate introvertită, dacă ar fi fost, într-adevăr, un introvertit. Dar nu era. Toată retragerea lui, toată izolarea lui era ceva programat, ceva stabilit, şi el nu deroga de la ea pentru nimic în lume. Era ca şi cum ştia dinainte ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt acel inel de singurătate. Nu, nu ca şi cum ar fi ştiut dinainte – ca şi cum ar mai fi păţit-o înainte.

Ce poate fi atât de groaznic încât să facă un copil în floare vârstei să se lepede de cei asemeni lui, de cei cu care ar trebui să îşi trăiască viaţa, şi alături de care ar trebui să se bucure de fiecare zi, pe rând, şi să se retragă în spatele unei perdele şi în spatele unor ochelari negri, de unde să sufere într-o tăcere sfâşietoare, povara singurătăţii ?

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”